SCRISOREA UNUI CONCETĂŢEAN

Cu ani în urmă, într-un forum internautic, atunci în format e-grup, singurul existent, până la apariţia reţelelor de socializare, un membru remarcabil mă convinsese să mă angajez a citi raportul Wiesel. Document devenit internaţional. Referitor la aspect ale Holocaustului din România. E de presupus că sugestia persuasivă a distinsului interlocutor era, în concepţia Dsale, un argument forte în etapa de atunci a unei polemici fără sfârşit. Prezentă ubicuă în oricare spaţiu, în particular cel internautic. Doar două vorbe despre onorabilul membru de e-grup: originar din Turda, stabilit în USA, profesor universitar de matematică, din generaţia mea.
Nu m-am grăbit să citesc raportul Wiesel. Era undeva pe o listă de priorităţi. Nu ascund că, dincolo de o instictivă rezervă iraţională, repetatele referiri la angajamentul meu au frânat avansul documentului pe lista de priorităţi. Am uitat data angajamentului, oricum era după 2004. Cu cel puţin 9 ani după aariţia versiunii româneşti a celei de-a doua autobiografii a lui Isaac Asimov. În perioada în care eram ajutat să nu mă grăbesc să-mi materialize angajamentul, de către insistenţa interlocutorului turdean, uitasem majoritatea amănuntelor minore ale remarcabilului text asimovian, am dat întâmplător, căutând altceva în carte, peste relatarea unui dialog între scriitor şi corifeul mişcării pentru comemorarea holocaustului. În care Asimov polemiza fără echivoc, cu argumente rationale, pe care nu şi le putea permite decât un evreu cel pu la fel de celebru precum Elie Wiesel. Am anunţat oe acel e-grup că poziţia lui Asimov, care-mi confirma, de altfel, eprehensiunile intuitive şi rezerva instinctivă mă exonerau de angajamentul lecturii.
Scrisoarea deschisă a unui concetăţean sighetean al lui Elie Wiesel, publicată într-o altfel obscură foaie locală şi pe care o reprduc mai jos, mă dispenseazăpână şi de alibiul poziţiei publice a marelu scriitor. Iar daca voi fi taxat ca antisemit, voi considera, ca de alte ori, că diagnosticul nare nici un fe de acoperire. Căci – amicus Plato, sed magis amica veritas.

Ce au făcut românii când evreii din Sighet au fost deportaţi la lagărul de exterminare nazist din Auschwitz (1944)? Scrisoarea adresată lui Elie Wiesel de către Gheorghe Dima, concetăţean din Sighet.
Stimate Elie Wiesel, La sfârşitul lunii iulie 2002 aţi revizitat oraşul dvs. natal, Sighetul Marmaţiei, din România, şi aţi retrăit atât amintirile frumoase din perioada copilăriei cât şi amintirile dureroase privind tragedia deportării la lagărul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).
Cu această ocazie aţi spus locuitorilor din Sighetul Marmaţiei următoarele: «Cei mai mulţi dintre dvs. v-aţi născut după aceea. Tot ce s-a întâmplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate că părinţii şi bunicii dvs. mai trăiesc. Duceţi-vă acasă şi întrebaţi-i cum era atunci când aici la Sighet trăia o comunitate evreiască prosperă şi cum acum nu mai este nici un evreu. Întrebaţi-i cum s-au simţit după acea noapte, după 1944, dacă au dormit bine după aceea».
Deci doriţi ca băiatul meu să mă întrebe ce am făcut eu în 1944 când trupele nemţeşti şi ungureşti v-au trimis la lagărul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriţi să ştiţi dacă «am dormit bine după aceea». Acum, în 2002, găsesc afirmaţiile dvs. foarte jignitoare. Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat cu populaţia românească din Sighet între 1940-1944, deoarece citindu-vă memoriile înţeleg că vă place istoria. Să mergem împreună în timp şi să analizăm ce am făcut eu şi ce aţi făcut dvs. în perioada 1940-2002.
Eu m-am născut în 1922, în Sighet. Părinţii mei fuseseră împroprietăriţi în 1925 după reforma agrara şi trăiau destul de bine din munca pământului şi creşterea animalelor, fiind bine-văzuţi în comunitate ca ţărani înstăriţi. În 1939, am urmărit cu frică miile de refugiaţi din Polonia care au trecut prin oraşul nostru. Aveam 17 ani atunci şi înţelegeam că ceea ce se întâmplă în Polonia era foarte grav. Părinţii mei căutau să mă liniştească, spunându-mi că Anglia şi Franţa ne vor apăra! Dar, la sfârşitul anului 1939, Polonia era împărţită între Germania şi Rusia, timp în care Franţa şi Anglia au stat şi s-au uitat şi nu au făcut nimic!
În urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum României să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord. După cum ştiţi foarte bine, comuniştii ruşi imediat au activat Coloana a V-a din Basarabia şi Bucovina de Nord, formată din minorităţile ostile guvernării romaneşti (ruseşti, ucrainene şi evreieşti), care au ucis mulţi români civili, autorităţi româneşti şi trupe româneşti care se retrăgeau. În urma acaparării de către comuniştii ruşi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, peste 350.000 de români au devenit refugiaţi. 200.000 de români au fost deportaţi în Siberia şi peste 150.000 de români, în special cei care în 1918 au militat pentru Unirea cu România au fost exterminaţi. Noi, românii din Sighet am trimis bani şi ajutoare refugiaţilor români din aceste provincii româneşti furate de ruşi. Poate vă aduceţi aminte că şi prin Sighet au trecut câteva sute de refugiaţi români din Bucovina de Nord.
Acum, la rândul meu, vă întreb: dumneavoastră, familia dumneavoastră şi comunitatea dvs. evreiască din Sighet, ce aţi făcut pentru aceşti refugiaţi români? Cum aţi dormit între 26-27 iunie 1940, când atât de mulţi români au suferit cumplit?
Din păcate, peste puţin timp, la o lună şi jumătate după tragedia din Basarabia şi Bucovina de Nord, a venit şi rândul nostru, al românilor din Sighet să suferim. Pe data de 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, România a fost forţată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv oraşul Sighet. Peste 300.000 de români au devenit refugiaţi sau au fost expulzaţi, mii de români au fost bătuţi şi omorâţi. Prigoana autorităţilor ungureşti împotriva românilor a fost cumplită. După cum ştiţi foarte bine, dle Wiesel, o mare parte din populaţia românească din Sighet a fost nevoită să se refugieze în România. Cei care au rămas au fost terorizaţi (bătuţi, închişi, omorâţi), de către autorităţile ungureşti. În perioada 1940-1944, peste 50.000 de români au fost omorâţi de autorităţile ungureşti în Transilvania ocupată. Îmi amintesc cum în primele zile când au intrat trupele ungureşti în Sighet, comunitatea ungurească şi evreiască din oraş era foarte fericită pentru că «s-a terminat cu ocupaţia românească».
În cartea ,,All rivers run to the sea” singur declaraţi: A consequence was that Sighet became Maramorossziget again. The population joyfully greeted the first motorized units of the Hungarian Army: troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her it was a kind of return to her childhood for which thanks were due to God.” pag. 28. (O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi motorizate ale armatei ungare: trupe pe bicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu).
Aşa că acum, la rândul meu, vă întreb, dle Elie Wiesel, cum aveţi tupeul şi lipsa de omenie să mă întrebaţi cum am dormit în 1944, când între 1940-1944 nu aţi făcut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit în urma teroarei ungureşti.
De ce acuzaţi pe românii din Sighet că nu au făcut nimic pentru comunitatea evreiască, când ştiţi foarte bine că românii din Sighet din 1940 şi până în 1944 au suferit cumplit sub teroarea administraţiei ungureşti, erau oropsiţi şi nu aveau puterea politică şi militară să facă ceva.
Dle Elie Wiesel, la rândul meu, vreau să ştiu cum v-aţi simţit după august 1940 când românii din Sighet au fost prigoniţi şi omorâţi de autorităţile ungureşti. Vreau să ştiu dacă după august 1940 «aţi dormit bine».
Dar să continui amintirile despre Sighet. În 1941, autorităţile ungare au dat afară familia mea de pe pământul pe care îl obţinuse în urma reformei agrare din 1925. În septembrie 1941, am ajuns refugiaţi la Ploieşti, la un unchi al mamei. În anul 1943, când aveam 21 de ani, am fost înrolat în Armata Română. Până în 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri şi în 1945 mă aflam cu trupele româneşti la graniţa Ungariei cu Cehoslovacia.
Împreună cu familia mea m-am întors la Sighet în primăvara anului 1946, la vârsta de 26 de ani, după o absenţă din Sighet de 5 ani. Ne-am întors la pământul nostru şi cu greu am încercat să ne refacem viaţa. Casa noastră am găsit-o distrusă şi tot ce lăsasem fusese furat de vecinii noştri (!) din Sighet.
După cum ştiţi şi scrieţi în cartea ,,All rivers run to the sea”, după 1944, trupele ruseşti au pus ca şefi ai poliţiei, închisorilor şi lagărelor de muncă obligatorie pe o mulţime de tineri evrei comunişti. ,,The red army had given control of the police to some young Jewish communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the camps. Whom else could they have any confidence în?” (one of them, Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable Shin Beth Security Service în Israel) -pag.147-148 (Armata Roşie a dat poliţia pe mâna unor tineri evrei comunişti întorşi din Bucureşti. De asemenea şi lagărele de muncă şi închisorile au căpătat şefi similari. În cine altcineva să fi avut ruşii încredere? (unul dintre aceştia, Aczi Mendelowics, a devenit mai târziu Amos Monor, şeful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth)). Aceşti comunişti evrei au început o adevărată teroare împotriva a tot ce era omeneşte.
Începând cu primăvara anului 1947, în închisoarea din Sighet, pe care cred că v-o amintiţi deoarece era o clădire impozantă, construită la 1897, au început să fie închişi duşmanii poporului şi ai noii societăţi.
După abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, comuniştii au venit la putere în toată România. La închisoarea din Sighet a fost adus mai întâi Lotul Vişovan, compus din 18 elevi şi studenţi maramureşeni arestaţi de comunişti (ştiţi foarte bine cine au fost aceşti comunişti în Sighet). Pe urmă au urmat foşti miniştri, militari, academicieni, profesori universitari, ziarişti. Printre ei se numărau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Brătianu, Gheorghe Brătianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racoviţă şi Ion Răşcanu, preoţi greco-catolici şi romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frentiu, Vasile Aftenie. Toţi aceştia şi mulţi alţii au murit în închisoarea de la Sighet.
Cu ce i-aţi ajutat, dle Elie Wiesel, pe aceşti români exterminaţi de teroarea comunistă? La vremea respectivă eraţi la Paris şi aţi fi putut ridica glasul despre holocaustul roşu, care a exterminat peste 1.200.000 de români în lagărele de exterminare răspândite pe întreg teritoriul României!
Holocaustul roşu a durat în România din 1946 până în 1989. În toată această perioadă, ce aţi făcut, dle Elie Wiesel, pentru români şi România în care v-aţi născut, «cum aţi dormit: bine»?
Şi cum se face că în 2002, când aţi revizitat casa natală din Sighet, nu v-aţi oprit şi la muzeul holocaustului roşu din Sighet, care se afla aproape de casa dvs.? De ce nu aţi avut curajul să vedeţi prin ce teroare şi tragedie au trecut toţi cetăţenii României (români, unguri, evrei, germani etc.) în perioada 1944-1989?
Dle Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi purtătorul a U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu aţi găsit potrivit şi cuvenit să depuneţi o floare la Sighet în memoria celor exterminaţi în timpul holocaustului roşu?
Prin această atitudine a dvs., toţi acei martiri ai neamului românesc au murit pentru a doua oară! «Aţi dormit bine după aceea», dle Elie Wiesel?
Viaţa mea după 1946 a fost un coşmar. Trupele ruseşti şi tinerii comunişti la putere în Sighet terorizau populaţia, iar în 1950 au început colectivizarea. În 1951, împreună cu alţi ţărani înstăriţi am fost arestaţi şi judecaţi ca duşmani ai poporului şi trimişi la lagărul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravieţuit! După ce am fost eliberaţi, mi-am continuat viaţa mizerabilă în România sub dictatura comunistă.
Prin intermediul ziarului Meridianul Românesc vă trimit această scrisoare, dle Elie Wiesel.
Vreau să ştiu: în toţi aceşti ani, din 1945 până în prezent, ce aţi făcut pentru cetăţenii români (români, unguri, evrei, germani etc.) terorizaţi şi exterminaţi de holocaustul roşu?
Vreau să cunosc: când ştiaţi că noi suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi bine la Paris, Florenţa, New York, Washington D.C.?
Cu stimă, Gheorghe Dima, concetăţean din Sighet