ZECE ANI DE BLOG

Webdesigneriţa mea, Ella, mi-a înfiinţat blogul, cu 10 ani în urmă. A fost un an bogat în evenimente. Nu le mai înşir. Dincolo de seria de momente critice spre situaţii limită, mi-am adjudecat statutul de membru al Uniunii Scriitorilor (acronimul e, din păcate, compromise). Cred că a fost singurul dosar de candidat care a conţinut 7 cărţi. Din care 6 tipărite. Iar cei 3 scriitori care l-au girat îmi sunt quasitizi. Sau demitizi. Ad libitum. Naş literar mi-a fost, însă, acelaşi Horia Gârbea, atunci preşedinte al ASB. Dar mai ales primul meu prefaţator şi autorul celor mai multe cronici.

Blogul a fost de mai multe ori distrus. Din motive şi prin mecanisme diferite. Arhiva lui începe abia de la începutul lui 2012. De atunci are continuitate.  Graţie webdesigneriţei, are, am şi uitat de câţi ani, domeniu şi hosting contractual. Merita mulţumirile mele publice.

Cum nici nu mai ţin minte data exactă a iniţierii funcţionării blogului şi nici nu mai exista vreo înregistrare înainte de începutul lui 2012, mai multe date ar putea concura la statutul simbolic. Aşa că socot că azi blogul împlineşte prima lui decadă. Conţinutul articolului convenit ca aniversar nu se va referi la nici una din temele uzuale. Dar spiritul lui mă va reprezenta. Ca poziţie, mentalitate şi consecvenţă.

Singura dată când un articol a apărut pe data de 10 iunie, fără a fi o zi de luni, a fost în 2015. Când am retranscris un text al regretatei mele surri de Steaua lui David. Relatând o serie de întâmplări ce ţin de fantastic să nu spun de miracol. Acum dedic spaţiul acestui articol convenit ca aniversar unui personaj pe care l-am urmărit o viaţă de om, dar nu i-am sesizat sănătatea mentală decât de vreo 20-30 de ani. Şi acum îi constat şi consecvenţa.

Textul de urmează l-am preluat, prin bunăvoinţă, de la una dintre interlocutoarele de pe Facebook. Ghilimelele între care e inserat presupun un autor. Din păcate, Dna Marilena Bara nu cunoaşte autorul. N-ar fi prima ocazie în care difuzez un text cu autor necunoscut. Căruia îi multumesc. În contumacie, ca să zic aşa.

“Academia Franceză de Film intenționează sa-i acorde lui Alain Delon premiul Palme D’or pentru întreaga carieră, nominalizandu-l în acest sens. O petitie, pornită din SUA (de unde altundeva?!?) cere Academiei la modul imperativ și agresiv să nu-i acorde premiul, afirmând că actorul ar fi fost de-a lungul întregii sale vieți “rasist, sexist si antiprogresist”.
        Intervievat de Rai 3 în legătură cu acest subiect, Alain Delon declara:
“Eu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normala la cap. Am avut femei frumoase, mâncare bună, prieteni de calitate. Si slava cât cuprinde, nu ca mi-o doream neapărat, dar asta mi-a adus dragostea si prețuirea oamenilor, care nu poate fi cuantificata. În consecință, transmit Academiei ca poate sa dea curs petitiei, acest trofeu ma intereseaza foarte puțin spre deloc.  Mă interesează, însă, chiar mă îngrijorează enorm, încotro se rostogoleşte această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și Normalităţii. Această ţară (Franţa, n.m.) a generat şi a cunoscut pe propria piele ororile unui iacobinism robesperian, practic atunci francezii au încetat să mai fie o naţiune măreață, pe placul lui Dumnezeu. 

Chiar şi amicul meu, Gerard (Depardieu – n.m.), a tulit-o in Rusia din două motive: a. Să nu-i mai ia fiscul globalist din banii câştigati cu atâta trudă, cu eforturi anti-bahice considerabile si sudoarea “nasului” său celebru (râde zgomotos). Şi b. Nu mai putea cu “corectii”! Ajunsese la un moment dat să se plângă că în toată echipa de filmare nu mai are decât 2 francezi, şi ăia pe la cabluri si lumini. Cum naiba, – mă întreba – să faci filme despre celti si galii antici cu Hamid si Abdullah? M-aş fi dus şi eu după el, sincer, dar nu-mi prieşte clima, eu sunt mai sensibil la frig ca el…
Deci, să ia premiul cine vrea, dar vă rog, cu cuvintele marelui Hasek – Oameni, fiţi vigilenți, vi se trage preşul de sub picioare, vi se ia si ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită! – doar nu am/ati înnebunit chiar cu toţii, ca să “luăm lumină” tocmai din SUA, ţara lui Antihrist, căzută ireversibil în hăul corectitudinii politice şi a relativismului moral”.

Acum voi relata o intâmplare, de prin anii 80 cred, care-l are ca erou e Alain Delon. Care întâmplare a făcut obiectul unei notiţe, ciudat de discrete, lunarul Magazin istoric. Adepţilor hypercorectitudinii practicate în publicisitca – în sensul cel mai larg al acesteia, care mi-ar cere să dau anul, luna şi pagina revistei respective, le recomend ca, dacă nu m-ar crede fără aceste informaţii pretenţioase, să consulte întreaga colecţie a revistei, sa zicem pentru deceniul 80-89. Dacă n-aş garanta pentru autenticitatea întâmplării, convingătoare în sine, fără a săpa în 120 de numere de revistă, atunci întregul text al articolului, fragmentul citat mai sus dintr-un autor necunocut, ar fi lipsit în întregime de sens.

Un personaj public de anvergură, retras, de fapt, din viata poitică, ar fi lansat în spaţiul public informaţia că deţine o hârtie cu valoare istorică. Alocuţiunea unuia din şefiii Rezisteţei franceze, pronunţată în seara zilei de 25 august 1944. După capitularea generalului Dietrich von Choltitz în faţa generalulu Philippe Leclerc, comandantul diviziei blindate – formate din militari din armata lui de Gaulle – care tocmai eliberase Parisul. Persnajul, trecznd sub tăcere condiţiile în care hârtia ii parvenise, mărturisea că ar fi păstrat-o ca pe o relicvă istorică pretioasă, montată între 2 plăci de cristal. Omul era dspus să vândă această relicvă, dar sub imperiul discreţiei absolute şi exclusive unui colecţionar particular din afara Franţei. Nu comentăm, citând notiţa du pricina, caracterul execrabil al personajului.

Căci subiectul întzmplarii este reactia lui Alain Delon. Cu ajutorul unui jurnalist prieten a imaginat şi pus în opera un montaj savant. A telefonat personajului. Din acelasi Paris. Unde se găsea şi acesta din urmă. dar printr-un lanţ telecomunicaţional care trecea prin… Buenos Aires. La tehnologia epocii, aşa ceva era posibil. Deşi cerea o oarece prestidigitaţie tehnică. Din montajul telefonic făcea, evident, parte inclusiv modificarea amprentei vocale. Dându-se drept un colecţionar de genul celi pretins de personajul vânzător. Solicitând acelasinivel ridicat de discreţie. Bref, Alain Delon a finanţat operaţia. Debursând o sumă de ordinal a 2 milioane de dolari US. Nu franc francezi, nu pesos argentinieni. Şi-a adjudcat tot discret obiectul tranzacţiei. După care l-a donat oficial unei instituţi naţionale de mare prestigiu. Care instituţie (nu i-am dat numele, deoarece în atâtea zeci de ani l-am uitat) i-a adresat actorului mulţumiri publice. Condiţia impusă donaţiei.

Ei, acuma să vine oricine şi să pretindă ca gestul tocmai narat şi reacţia la intenţia de premiere a Academiei Franceze de Film (chiar habar n-am dacă aşa ceva există, dar nu contează) nu sunt ale aceleiaşi personae! La interval de câteva bune zecu de ani caracterul actorului e remarcabil de neschimbat.

Ctitind povestea cu refuzul acceotării premiului, mi-am adus aminte reflex de povestea cu manipularea, pe bani propria şi nu puţini, a unui mărunt escroc ajuns personaj de vază.

Ce mai aveam de făcut, decât să-I dedic lui Alain Delon aniversarea a 10 ani din viaţa blogului meu? E un gest mai mic decât mărunt. Dar e gestul unui senect care gândeşte la fel cum se degajă din povestea refuzului premierii unei Academii.