CUI SUNT DATOR?

Dlui profesor Bogdan Suceavă

Textul de faţă e urmarea unei conversaţii cu Dl Profesor Bogdan Suceavă şi cu specialistul internautic Dan Romaşcanu. De la intrebarea dacă datorăm ceva unei entităţi cuprinzătoare, să zicem ţara, problema devine cum ne definim. Discuţia ar fi meritat dezvoltată. În continuare propun o replică proprie, pe tema dacă, ce şi cui datorăm.

Am afirmat că mă defines ca român. Dece? Deoarece limba mea natală e singura în care mă mişc natural. Dar, dacă m-aş mişca la fel de lejer şi în polona m-aş putea considera şi polonez? Nu. Ce mi-ar lipsi? Litratura poloneză, cultura poloeză, istoria polonezilor. Dar mai ales  şimtul lor unic. Cât îl mai au.

Ce au comun sentimentul meu de român cu sentimentul lor de polonezi? Mie mi-e clar. Dar mi-a devenit clar foarte târziu. Când m-am curăţat de istoria rollerist-stalinistă care-mi fusese impusă şi am înlocuit-o, treptat, cu o istorie verificabilă şi coerentă. M-am socotit cu adevărat român când am realizat că limba mea natală e aceea a unui set de populaţii în configuraţii variabile care au fost ocupate de 13 (treisprezece) ori în istorie. De imperiul rus, aflat în diferite formate: ţarist, bolşevic, stalnist, poststalinist etc. Sentimentul polonez, adânc faţă de Rusia şi ruşi e a unei naţii a cărei statalitate a fost desfiinţată brutal în 1795 cu contribuţia Rusiei imperiale, a trait supusă şi şi-a recuperate cu forte proprii statalitatea în 1918, administrând armatei roşii a lui Budionyi singura înfrângere.

Pe de altă parte, am informaţii că sentientul polonez se diluează. Din păcate chiar cel Baltic.

Dar să revin. Ce simt ca român? Un distilat puseu emotional, când o străveche prietenă, Dr. Carmen Vlăduţiu, postează câte un peisaj cu zona mea natală. Dar asta-i un rezidiu instinctual. Aşadar. Cui sunt dator?

Părinţilor. LIMBII NATALE. Învăţătorilor. Unor profesori, până la nivelul adecvat. Cărţilor. Celor care te-au citit şi au scris depre tine. Unor prieteni. Dar nu în ultimul rând copiilor tăi.

Iar aici începe humorul imanent. Am avut doi învăţători respectabili, în clasele primare. Fie odihniţi. Cum mi-am plătit datoria fată de ei? Concret. L-am popularizat pe fiu lor. Absolvent de conservator, interpret de muzică de belcanto şi de muzică popular. O satisfacţie intimă.

Profesorul I. C. Petrea, regretatul şef al disciplinei fizica macromoleculelor, din facultate, fusese… professor de liceu al mamei mele. Fie şi ea odihnită.

Datoria faţă de limba natală e imprescriptibilă.

Iată, un mod ocolit de a-mi plăti datoria faţă de cee ace a fost Şcoala Ardeleană, monument national formativ: mi-am publicat cea mai bună carte la Editura… Şcoala ardeleană.

Dintre cei care au scris depre cărţile mele, selectez cele mai importante două nume: Andrea H. Hedeş, Horia Gârbea. Evident şi eu scriu uşor şi cu plăcere despre cărţile lor.

Ultima datorie, singura esenţială, rămâne întotdeauna neplătită. Şi trebuie să trăim cu asta.