GÂNDURI LA 2 SECOLE

Pe 5 mai s-au adunat 2 secole de la naşterea lui Marx. Karl, nu Groucho. dar cu ce-am rămas de la bărbos? Care-i mostenirea sa, redusă la esenţă? Ura. Învrăjbirea unor categorii împotriva altora. Din toate modele umane gândite şi puse circulaţie, cel datorat lui Marx e antinomul perfect al învăţăturii atribuite lui Iisus. Iubirii aproapelui, bărbosul, devenit satanist apud pastorul Wurmbrand, îi opune ura faţă de aproape. Până… departe. Ambele.
Ideea egalitarismului nu numai că n-a fost descoperită de Marx, dar ea e conţinută în învăţătura lui Iisus. Egalitatea oamenilor, propovăduită de Iisus e definită de un reper simultan interior şi exterior omenirii. Este egalitatea în faţa lui Dumnezeu. Acum să analizăm conceptele de Iisus şi de Dumnezeu din perspectiva ateului. Ateul primitiv va contesta ambele concepte. Ateul raţional va fi dispus să accepte, nu de unul singur, esenţa ambelor concepte pe o scară extinsă. De la realitate fizică la metaforă. Fie şi abstractă. Am spus nu de unul singur. Oricât de deschis mental, ateul e autosuficient. Îşi afirmă axiomatic condiţia. Dar poate accepta un dialog raţional, la capătul căruia poate accepta, mai mult sau mai puţin, să opereze cu cele două concepte în ipostaza lor ca metafore.
Atenţie! Problema reală, care complică lucrurile, e că dihotomia implicită ateu primitiv versus ateu deschis mental e abstractă. Ateii reali au o parte primitivă, deci intolerantă inseparabilă de o parte deschisă mental. Cele două modele limită sunt de negăsit. Aşadar a discuta cu un ateu real despre partea din învăţătura lui Iisus care afirmă egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu e un exerciţiu mai mult decât problematic. Iar finalitatea discuţiei e fatalmente compromisă, atâta timp cât nu poate fi complet acceptată de interlocutor.
Înainte de a analiza motivele accesibilităţii discursului complementar, al urii – explicite sau ascunse – brevetat de Marx la oamenii reali, cât atei, cât credincioşi, să nu trecem prea repede peste sensul extensibilităţii până la metaforă a conceptelor fundamentale de Iisus şi de Dumnezeu. Aparent sensul metaforic e necesar doar dialogului cu ateii. Despre care am convenit că e practic imposibil să fie separaţi net între primitivi şi deschişi mental. Deoarece aceştia nu acceptă, aprioric, conceptele. Dar nu e aşa. Căci discuţia virtuală (stricto sensu!) cu credinciosul generic pare superfluă, dar nu e. Pare superfluă câtă vreme credinciosul e presupus a accepta automat egalitatea christică a oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Dar dacă am analizat, fie şi superficial, structura ateului, n-avem voie să ignorăm diversitatea internă a creştinului. Diversitate care se întinde de la misticul primitiv (ceea ce nu e unica formă de mistic, dar n-avem nevoie să intrăm mai adânc în materie) la credinciosul raţional, deschis mental la rândul său. La capătul primitiv al spectrului diversităţii sensul metaforic, fără a fi necesar, nu face rău (fiind acceptabil ca un artificiu), la capătul ultraraţional devine un deliciu intelectual. Căci credinciosul raţional acceptă contestaţia. Până chiar la posibilitatea nerezolvării ei. Prin natura lui.
Dar la ce bun sensul metaforic al conceptelor de Iisus şi de Dumnezeu? Sensul metaforic e abstract. Dar e lesne demonstrabil, atât pentru ateul deschis mental, cât şi pentru credinciosul la el de deschis mental, că esenţa învăţăturii lui Iisus – egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu e extensibilă şi la sensul metaforic al celor două concepte. Altfel spus, realitatea acestei esenţe e acceptabilă şi de către ateul deschis mental.
Mai rămâne doar să separăm natura conceptelor. Dumnezeu e, sub diferite forme, valabil pentru cultele extraabrahamice. În particular in diferitele forme de budism şi în hinduism. Pentru a ne limita la cele mai reprezentative. În fond Dumnezeu funcţionează şi în cultele revolute, de la zoroastrism la animismul amerindian. La ultimul purtând numele de Marele Manitu. Bref, Dumnezeu e universal ca concept spiritual. Deci un reper încă mai solid al ideii christice, a egalităţii în faţa Lui. Pe când Iisus e un concept exclusiv abrahamic. Naură dublă, umană şi divină, la creştini, profet imediat urmându-i lui Mahomed ca importanţă la musulmani (sub numele Issa ben Mariam). Personaj dizident faţă de Sanhedrin, căruia i se contestă orice natură divină la iudei. Dar predicând explicit iubirea ca atitudine umană fundamentală numai în spaţiul creştin. Principiul fundamental al iubirii nu e exclusiv creştin. Îl regăsim şi în budism, de pildă. Dar nu explicit. Pincipiul iubirii e explicit exclusiv la creştini.
Dar atenţie la formulare: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Cuvântul lui Iisus e preluat tale quale de sfântul Pavel, fostul Saul din Tars, primul teoretician al creştinismului. Nu cumva fundamentează, discret, implicit, Învăţătorul, principiul universal al iubirii pe egoismul inerent naturii umane? Marii gânditori, mari scriitori printre ei (e.g. Dostoievski), generalizează formularea, sesizând universaitatea şi echivalenţa principiului iubirii cu cel al credinţei. Au fost Iisus şi Pavel/Paul mai… „materialişti” (ghilimele necesare!)? Nu există motive pe teritoriul unui text despre aniversarea laui Marx de a adânci întrebarea. Socotim suficientă intepretarea că Învăţătorul şi Epistolarul (să-i spunem pentru moment aşa, nu va mai interveni în discuţie) drept mână implicit întinsă naturii primare umane pentru a o recupera în spaţiul desăvârşirii dumnezeieşti.
Acum putem socoti îndeajuns de clarificată. De explicitată, esenţa principiului universal al iubirii ca aspiraţie umană spre desăvârşire universală din discrursul lui Iisus. Pentru a înţelege în adâncime antiumanitatea discursului lui Marx.
Spuneam gă egalitatea socială n-a fost nici pe departe clamată în premieră de Marx. Cumva l-am putea încadra în această listă de priotitaţi pe Sfântul Francesco de Asissi. Dar la modul incomplet. Legâmântul său de sărăcie are stupiditatea lui, deşi curentul franciscan a creat mari gânditori, ca Roger Bacon. Dar cel mai cunoscut predicator al egalităţii sociale a fost John Wycliffe, multă vreme profesor la Oxford, de la care a pornit agitaţia preoţilor lollarzi, în a doua jumătate a secolului XIV. Cu o bună jumătate de mileniu înaintea lui Marx. În timpul răscoalei lui Wat Tyler (1381), vorba unui preot, John Ball. Când Adam săpa şi Eva torcea, unde era nobilul? A făcut epocă. Succesiunea de răscoale din timpul războiului de 100 de ani, în ambele ţări beligerante, după marea ciumă, a avut ca ţintă ierarhia feudală superioară, dar fără o bază teoretică. Energia socială a fost canalizată în secolele ulterioare pe canalele Reformei şi Contrareformei, apoi după destrcuturarea feudalismului şi luminile Renaşterii, pe cele ale rivalităţilor politice. Cu bază economică toate. Marx a venit cu discursul articulat al urii de clasă.
Există şi azi interpetări biblice care fac din Iisus primul comunist. Desigur, ne locul. Nici momentul de a dezvolta ideea. Dar ar fi o eroare s-o ignorăm. Căci face o legătură între doi eroi ideologici antinomici. Şi, repet, indiferent de realitatea istorică a personajului Iisus. Al cărui mesaj e definit ca atare de Evanghelii şi dezvoltat de episotolele Sfântului Pavel. Desigur, definiţia marxistă a comunismului nu se potriveşte deloc cu Iisus. Dar, dincolo de definiţie ca atare, oferindu-i acesteia, ca opoteză de lucru, sau ca artificiu colocvial, beneficiul statutului ştiinţific, există, în discursul christic, elemente regăsibile în conceptul comunist. Împărăţia Cerurilor nu e decât tot o metaforă. Adaptată mentalitaţii secolului imperial al lui August. Semnificând o lume a păcii, bazată pe iubirea universală. Trimiterea metaforică evidentă e la pax romana. Pacea imperiului Roman. Cum populaţia căreia Iisus (cu realitate istorică sau artefact post factum) i se adresa nu concepea alt lider suprem decât Cezarul, Dumnezeul lui Abraham şi al lui Moshe e investti cu statutul de lider suprem al lumii ideale (o utopie în fond) schiţate de Iisus. Egali în faţa acestui Dumnezeu, prin iubire de aproape, oamenii ar beneficia de un patrimoniu comun care e esenţa comunismului – ca utopie. Că antinomul acestuia, comunismul „real” conceput de Marx, pe baza urii de clasă, deci a urii intraspecie, e marcat, chiar ca „utopie” de rea credinţă asumată. Prin minciună. Admiţând, prin acest model de înţelegere, „comunismul” lui Iisus, relaţia antisimetrică dintre acesta şi Marx, deci portretul identitar al acestuia din urmă, devine încă mai completă.
Trebuie să despărţim inevitabilitatea contestării unei anume ordini sociale. De revoluţia socială concepută de Marx. Căci orice ordine socială presupune o anume acumulare de injustiţie socială. Care, când depăşaşte rezistenţa intrinsecă a ţesăturii sociale, declanşează mişcări sociale până la seism. Seismul, fie el tectonic, fie social, presupune dinstrugeri. Violenţă. Violenţa socială presupune ură. Dar această ură e spontană şi nu excede condiţia umană. Pe când Marx concepe evoluţia socială, prin revoluţie socială, bazată pe conceptul aprioric al urii. Marx consideră muncitorimea industrială, pe care o numeşte proletariat, drept clasa socială cea mai avansată. Purtătoarea germenilor societăţii ideale – cea comunistă. Prin violenţă programatică. Prin distrugerea fizică a ceea ce el numeşte clase exploatatoare. Prin inaugurarea tipului de stat pe care-l numeşte dictatura proletariatului. Aşa zisa teorie păcăleşte. Pe cine? Exact pe cei mai puţin instruiţi. Care formează aşa numita clasă conducătoare. Cum? Cu un nivel inerent redus de instrucţie, masa adresantă a aşa zisei teorii nu-i sesizează contradicţiile interne. Dintre care cea mai evidentă e asumarea conducerii proletariatului în lupta de distrugere a unei socieţăţi deloc libere de injustiţie, dar funcţionale de către lideri apăruţi ca deus ex machina. În numele proletariatului chipurile. Funcţionalitate validată de praxa istorică. Bref, obiectivul luptei de clasă, bazată pe ura de clasă, e distrugerea societăţii validate de praxa istorică, pentru a instala o societate artefactică, bazată pe o dictatură asumată oneros şi mincinos, în numele muncitorimii indstriale de primă generaţie, de grupuri de crimă socială organizată.
Că mai târziu, după instaurarea dictaturii banedei leniniste – cu funesta contribuţie a serviciilor secrete ale Reichului, deci la iniţiativa Kaiserului bolnav – Lenin însuşi a avut cinismul de a recunoaşte fenomenul burgheziei roşii, e deja un amănunt care nu aduce discuţiei valoare adăugată.
Marx a avut grijă să excludă, programatic, clasele „exploatate” din sclavagism şi feudalism, de la calitatea de purtătoare a germenilor societăţii ideale, stabilind axiomatic prevalenţa muncitorimii industriale.
Că evoluţia socială spre complexitate aruncă în aer întreaga aşa zisa teorie marxistă de peste 70 de ani, nu e o problemă pentru neomarxiştii clasici. Nici pentru formele postmoderne ale totalitarismului marxist. Ambele îşi văd de treabă. Bazându-se pe ignoranţa publică. Fără de care aşa zsa teorie a lui Marx ar fi rămas la fel de necitită precum în anii de după publicarea Manifestului. Ignorat de public în 1848, la publicare, n-a mai fost reeditat în următorii 24 de ani. Iată ce spune, în articolul din 3 mai, websitul Alianţa Familiilor din România: Primul volum al celei mai importante, dar neterminate, cărţi a lui Marx, Das Kapital, a fost publicat in 1867 şi în 4 ani după aceea s-au vândut doar 1,000 de exemplare. Prima ediţie în engleză a cărţii a fost publicată abia in 1886, iar volumele II si III ale lui Das Kapital au fost compilate de Engels după moartea lui Marx. La funeraliile lui Marx in 1883 au fost prezente doar 11 persoane. În 1843, Marx a fost expulzat din Cologne, iar de atunci a trăit, împreună cu familia lui, în exil. Exilul l-a început la Paris, a continuat în Belgia, şi s-a sfârşit în Marea Britanie, unde Engels l-a sprijinit pe Marx financiar din veniturile fabricilor tatălui său.
Să vedem care sunt azi urmaşii marxismului. În teorie, cu unele excepţii, aşa numitul lagăr socialist (termen curent în limbajul propagandistic al regimurilor totalitare, din care răzbate ideea luptei de clasă, deci a urii funciare) ar fi trecut la democraţie. Dar, pe de o parte inerţia social-politică functionează, pe de alta însăşi democraţia liberală occidentală are probleme pe care le-am mai tratat, deci le vom enunţa fără a le dezvolta. State nominal comuniste sunt doar China, Korea de Nord, Cuba, Venezuela. Regimuri marxistoide au funcţionat şi în alte ţări de la sud de Rio Grande. Să nu le luăm în seamă prea mult. China e un caz special. Economic, ea a abandonat sistemul centralizat, liberalizând economia, încă de după crahul aşa numitei revoluţii culurale maoiste, la iniţiativa minţii lucide a lui Deng Xiao Ping. Dar condiţiile specifice ţării celei mai populate, cu rata de dzvoltare cea mai mare, cu contraste economice interne explozive sunt de natură a exclude oricare alt sistem de administrare nonautoritar. Iar lozincăria marxistă e cea mai la îndemână. Nu au nevoie să schimbe nimic în etichetă. Dar a considera azi China, statul cu cea mai veche civilizaţie centralizată, drept comunistă, e cel puţin ambiguu. Celelalte state nominal comuniste sunt în afara istoriei. De n-ar fidecât acestea, comunismul ar putea fi declarat în comă.
Rusia e alt caz atipic. Ponderea fazei comuniste a imperiului care a fost întotdeauna şi este Rusia s-a manifestat în mai mare măsură pe plan extern. Împărţirea Europei, de conivenţă cu Roosevelt şi zona de hegemonie globală de până la începutul anilor 80 sunt o realitate. Dar fără comunism, e posibil ca evoluţia globală în secolul XX să nu fi diferit esenţial. Vocaţia Rusiei e imperială şi sisngurul sistem de administrare care i se potriveşte e unul totalitar. Formatul ţarist are foarte multă substanţă comună cu cel leninist. Am spus leninist tocmai pentru a sublinia că aşa zisa teorie marxistă nici n-a fost aplicată ca atare de regimul bolşevic. Sub pretextul şi cu pretenţia contribuţiei teoretice ale întemeietorului Lenin. Faţă de care Stalin nu e decât un epigon. Care n-a făcut decât să accentueze latura primitiv mongoloidă a regimului.
Demult diavolul nu mai vine să-şi folosească eterna strategie a tentaţiei – esenţa stimulării instinctualităţii umane – îmbrăcat în Mefisto. El se deghizează mai ales în călugăr. Iar esenţa marxismului fiind spiritul totalitar, civilizaţia euroatlantică e dominată azi de patogenul corectitudinii politice. Formă totalitară de presiune psihosocială mult mai eficace decât uzatele sloganuri comuniste. Deoarece o face în numele democraţiei. Ce e corectitudinea politică? Filosoful fizician la bază Horia Patapievici a numit-o de la primul contact, fără echivoc: comunism american. La fel precum bolşecismul, corectitudinea politică nu e decât tot un soi de bine făcut cu forţa. Un bine la fel de fals, de mincinos, precum cel promis de bolşevism. Şi tot o formă bazată pe egalitarism. Egalitatea drepturilor minorităţilor. În fapt dictatura acestora. Încă mai pervers sistemul actual derutează ignoranţa publică, simulând formal combaterea… comunismului. Care n-are nimic comun cu comunismul istoric. Nimic mai stupid decât lozinca propagandistică folosită în neînsemnata Românie, decât combaterea aşa zisei Ciume roşii.
Dar dece am început prin a evidenţia complementaritatea dintre Iisus şi Marx? Dintre îndemnul la iubire de aroape şi cel ură de clasă? La dictatura minorităţilor acum? E de ajuns a conştientiza cele de mai sus? Nici pe departe. E nevoie de infinit mai mult. Nu doar de înţelegerea diferenţei între îndemnul la iubirea de aproape şi cel mincinos la lozinci evolutive. Ci de ceva infinit mai greu. De puterea de a trece de la înţelegere la faptă. Doar astfel crevasele dintre oameni ar avea o umbră de şansă de a începe sisisiful proces al colmatării.
Logica mea, luciditatea mea, capacitatea mea analitică, pe care le recunosc fără falsă modestie, sunt egale cu zero. Cztă vreme sunt funciramenete incapabil de a-mi iubi duşmanii…