Echipa de zgomote

Merge dând în bobote.

Pietricică de argint

Hai sa bem un peppermint.

Caci nu seamăan-a trăscău

Nici batăr a câine rău.

Să halim şi-o baklava

Dacă nu ş-o merdenea.

Foaie verde şi-un lemn tuns

Ce-am fost eu şi ce-m ajuns.

Boşorog ca brânza-n cui

Din judeţul covurlui

Nu există? Ei şi ce

        Eu exist chiar repede

        Repede în redege

        Mai des în uresese

        Foaie albă lemn ciobit

        Nu mă credeţi un hobbit.

        Că la marxism am chiulit.

        Foaie neagră balamuc

        Vă las şi p’aci mă duc

         ‘r’aş al drakkului de cuc  

Zeiţa justiţiei e văzută de toţi,

Doar cu legătura aia stupidă pe ochi

Şi balanţa ruginită de ploi,

Care-i mereu aplecată într-o parte.

ci-ca pe talerele ei

se presupune că ar fi să şadă

faptele.

Să vadă toată lumea care atârnă mai greu.

Toată lumea,

Mai puţin zeiţa însăşi.

Aşa văd artiştii, de mii de ani,

Împărţirea dreptăţii. Acela ce-o-mparte

Nu trebuie să vadă-n veci

Care taler atârnă mai greu.

Atunci de ce nu ne întrebăm,

Ce nevoie avem de femeia asta, aşa de bine alcătuită,

Cum presupun artiştii că ar fi Justiţia

Şi nu agaţă balanţa aceea ruginită,

De pieptul unei sperietori de ciori,

Pe care nici n-ar trebui s-o masi lege la ochi?

A avut cineva curajul,

Imaginaţia,

Curiozitatea

Şi chiar flerul,

Să pună urechea dincolo de cumpăna

Înfricoşatei balanţe,

Pe faldurii straiului, ce se rotunjesc,

Pe un sân magnific,

Să-I audă zvâcnetul,

Să audă susurul imperceptibil

Al sfârcului întărindu-se?

Ar fi avut atunci curajul conjugat

s-o dezbrace

de legătura ce-i acoperă ochii, să i-o ridice pe frunte,

ca o bandană,

semn al dreptului suveran de a judeca

exclusiv pe baza inimii,

căci pe talerele balanţei ruginite

nimeni n-a văzut vre-odată

altceva decât aer,

desi, mereu, unul din ele

e mai sus decât celălalt.

-după Emil Brumaru-

MODEL DE INVITAŢIE GALANTĂ

Eşti invitata noastră la banchet.

Ai grijă să te-mbraci cît mai cochet!

Pune-ţi pe umeri, goală, doar un flutur

Ca printre noi trupul prelung să-ţi scutur

De-arome, spume-n flăcări, îngeri răi.

Rujează-ţi în bleu buzele. Bea-ntăi

O cupă de furnici. Lasă un greier

Să-ţi ţîrîie-n buric, altul în creier.

Căci astăzi este aerul felin.

De-aceea îţi transmitem printr-un crin

S-ai grijă să te-mbraci doar c-un şiret.

Eşti invitata noastră la banchet!

(parodie)

Eşti invitata mea la vânătoare

Ca prin pădurea înfricoşătoare

Să fulgerăm mistreţul de argint

Căci temerile lui nu mint

(e trist diaconul Iachint…).

Să-mbraci doar raze reci de lună

Pe trupul tău fierbinte ca o spumă

De tainice fierturi vrăjitoreşti

Statuie de-abanos ce-mi eşti.

Ia masca din mărgele de Savoya

Dansează demn precum model lui Goya

Fii raţiune-unită cu simţirea

Şi-uitării jură-n veci pieirea.

Nu săgeta însă vreun Acteon

Căci nu ştii de n-ascunde un pion

Ce din prinţesă-n zeu te va preface

Când în sfârşit va fi-n pădure pace.

Păşeşte dign, cu magică lentoare

Eşti invitata mea la vânătoare.

PRETENŢII

Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ,

Să te răsuceşti în pielea goală

Pe mătăsuri pînă, scos din minţi,

Voi izbi în tine-o portocală

Poruncind să vină scribii sluţi

Ca să-nsemne-n acte cum te guduri,

Vreausă-mi ştergi de praf şi să-mi săruţi

Mîna pe inelul de cinci puduri.

Ţîţe de crăiţă să-mi arăţi

Şi buric într-însul cu căpşună,

Coapse năvălind din două părţi

Care, eu fiind trist, să mă dispună.

Să-mi şopteşti minciuni şarlatăneşti,

Să ai trupul proaspăt, gîndul putred

Şi-o să-ţi dau o mie de caleşti

Să-mi străbaţi regretele din suflet!

(parodie)

Să mă iubeşti, prinţesă, ca pe-un cal

Gol tot, făcut din lemn ciobit

Ce-l chemi să pască-n groapa cu mangal

Să-ţi poarte sufletul spre răsărit.

Poruncă dă să vină scribii beţi

Să deseneze coapse de vioară

În jurul tufei de-auriţi scaieţi

Ca frunza-ţi de arţar să doară.

Ci nu vreau să fiu trist, încât

Invoc o libelulă scânteină

Ce te va mângâia de la buric la gât

Arcuş pe-o alăută florentină.

Mă poţi atunci minţi şarlatăneşte

De vrei să-ti trag o mie de caleşti

Din scorbură în vis, cât zice-i peşte

Să-mi spui în schimb o mie de poveşti.

SCRISOARE

O, Leonid Dimov, e seară

Şi trec femei cu trupuri lungi

Ca nişte viespii uriaşe

Pe care nu poţi să le-alungi

Cu mîna leneşă din minte,

Femei cu sîni licenţioşi

Umflaţi de-un înger pneumatic

Pîn’ la absurd în pluşuri roş,

Femei ce ne-ar lăsa-n burice,

Plutind pe pîntec, să murim

Fără speranţe, fără apă,

Cum pe corăbii Gordon Pym

Halucinînd vechi etichete

Pe butoiaşele cu spirt.

O, Leonid Dimov, e seară

Şi eu beau singur într-un birt.

(parodie)

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi trec fantasme parfumate

Ca nişte-albine fermecate

Pe care nu poţi să le-alungi

Când mierea de arţar le-o sugi,

Femei cu sânii ca de ceară…

Umflaţi de-un înger skizofren

lucind ca şinele de tren

sub mângâierile de roată

rostogolită. Să murim

Fără speranţe, fără apă

Cum pe corăbii Cordon Pym?

Doar etichetele să moară

Pe butoiaşele cu rom.

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi eu beau singur într-un pom.

Uneori programul meu ia o pauză. O folosesc oferindu-mi spaţiul câte unui prieten. Alteori propun un text care, deşi tematica blogului are diversitatea ei, iese din serie cumva, chiar indefinit. Momentul e ocazionat de un moment de oboseală, sau de dificultatea de a inventa un text care să facă parte – din perspectiva mea – din seria multisubiect.

Ultima oară am pladat, în decursul iultimului an, un poem propriu. Eu, ca prozator, ma socotesc lipsit de talent poetic. In sensul nu că n-aş fi capabil să fabric texte poetice. Că doar, nu e om snu fi scris o poezie, spune un cântec străvechi. Ci că o fac rarissim.

Acum, într-un moment de fading, mai mult decât o oboseală, e rândul unul alt poem străvechi. Ce spune acesta descrie surprinzător – pentru mine – starea momentului.

ISOMNIA E UN CAL ALB

insomnia e un cal alb.

stă la pândă,

un singur pas dincolo de poartă

te-ai rostogoli în liniştea unei noi înfruntări,

tropoteşte,

bate un step complicat,

cohorta de baterişti,

pe hymenul încordat

ca un timpan.

dincolo,

liniştea amăruie începe cu o durere mărunţită,

voluptuoasă.

dincoace, căluţul tropoteală bate stepul şi râde,

cu gingiile dezgolite, batjocoritor,

făcând vânt cu aripile

de fals pegas

puzderiei de lilieci ce ţipă ascuţit:

gândurile.

gândurile tropotesc şi ele

dar cum sunt cu miriadele,

tot pieptul iţi e o rană vie.

încerci să te fereşti din calea lor,

lăsându-te pe spate,

făcând viclean pluta pe apa neagră a pielii de tobă ce te separă de somn,

ca să te scufunzi într-un moment de neatenţie.

membrana e, totuşi, înţelegătoare,

nu te jupoaie,

nu-ţi cere drept taxă decât gândul cel mai adânc,

cel mai preţios,

cel care se confundă cu tine.

te lasă dar sa-l iei dincolo,

strâns la piept.

dar nu, căluţul tropotely veghează vigilent:

o pereche de copite din spate direct în inimă,

alta-n suflet,

şi atunci la ce bun glasul marelui regizor:

sus, rio jim, în scena asta nu se moare.

căluţul tropotely se divide în mii de căluţi,

fiecare de mărimea unui liliac-gând,

a unei rândunici-gând

a unei ciocârlii-gând,

şi dăi,

câte o pereche de copite din spate

în pieptul fiecărei zburătoare-gând,

până ce cad toate pe membrana încordată

tresar ca porumbii de floricele

se aud

mai rău decât copitele

de ajungi

sa te rogi

sa te copiteze ei,

direct,

să-ţi lase măcar gândurile în pace.

La rubrica Poezia săptămânii, 22.12.2006, LiterNet.ro

DEPRESIE

Duhului sorescian

Doctore,

Simt ceva vital aici în domeniul fiinţei mele.

Simt duhoarea depresiei care miroase a smog, absint, arsenic şi dantelă veche, mucegai şi praf stătut, de uniformă cârpită, cu galoane desuete de colonel căruia nimeni nu-i mai scrie.

Miroase a fumul nervilor mei întinşi care dau quinta şi octava şi pe care cântăreţul de jazz numit 1900 şi-ar putea aprinde ţigara.

Depresia mea miroase a fumul acelei ţigări.

Iar depresia vine, creşte,

Calcă totul în picioare,

Cap-pătratu-mi zăpăceşte; stăpâni-o-voi eu, oare?

Obişnuit să dărui, să nu simt plăcere decât de-o dau n-am de ce să mă mir că se făcu coadă la ghişeul fiinţei mele.

Unii îşi cer drepturile agitând hrisoave;

Alţii se bulucesc, fie că nu mă ştiu dar au auzit, prin târg, că s-a băgat durere.

Un domn spilcuit face ordine cu plaivazul: “Să se dea numai o tandreţe de căciulă, să ajungă la toată lumea”.

Altul, care nota ceva într-un carnet, corectă sever, implacabil:

“Doar trei sferturi, numai aşa ajunge la coada asta şi, vă rog, închideţi lista.”

Tremurul unei amintiri îmi scăpă şi se sparse sub meleul câtorva ce-şi riscaseră locul la coadă.

Fiorul unui dor anticipat luă cu el alt roi de codaşi. şi câţiva codoşi.

Rămaseră însă destui, ca zvonul că aş fi fugit cu sentimentele la care credeau că au dreptul să se materializeze în funie, săpun şi mânie proletară.

Doctore,

Dacă gymnos înseamnă nud

Du-mă înapoi la gimnaziu,

La Rohia, sub munte,

Unde predă părintele Nicolae, Să-învăţ a dărui fără dobândă.

Doctore, ia plaivazul Şi dacă ajungem la gimnaziu

Rezolvă problema:

Cât de adâncă să fie depresia,

Cât să crape pielea solului fertil

Al fiinţei mele,

Să pot rescrie Furtuna?

Căci, dragă doctore, cu obrăznicia optimismului, cu insolenţa accentuată de febră ţi-o spun pe şleau:

Nu voi rescrie niciodată Sfârşitul jocului.

Căci Jocul nu are sfârşit.

–Adrian Păunescu-

Şi n-am murit cum ei ne blestemară 
Mai facem umbră-n fiecare vară. 
Ca iepurii fugirăm de-a lor cuşcă, 
Dar umbra noastră ca un tigru-i muşcă 
În urma noastră dacă vin şi umblă 
Nu dau decât de o neutră umbră. 
Cu bîrfe, cu cerneluri şi cu armii 
S-au pus pe urma dragostei jandarmii.

Iubita mea, în lumea aste rece 
lubirea-i boala care nu mai trece.
Iubita mea, visam pe-un cîmp de rouă 
Luntrind două sicrie amîndouă, 
Şi pe această îngerească apă
Visam că de urmăritori se scapă. 
Că-n toată viaţa noastră agitată 
Nu te-am îmbrăţişat măcar o dată 
Ci pururi între două fugi fusese 
Iubirea noastră cu-ntreruperi dese. 
Că noi am fost, iubito, fugăritii,
Sortiţii unei surde dispariţii
Şi ne-am iubit mai scurt decît se poate 
Ca doi acari ai căilor ferate, 
Ce trebuiau să iasă-n fuga mare
Şi să salute, dînd din felinare! 
Că ne-au pîndit, ori bîrfitoare babe, 
Ori em trăit sub coperişuri slabe. 
Si cît am vrut, iubito, să ne vină 
Măcar o săptămînă de lumină! 
Să nu ne aibă nimenea de ştire, 
S-avem o săptămînă de iubire! 
Şi n-am putut şi nu putem, iubito, 
Lumea blesteamă că am părăsit-o. 
Atîta doar, sîntem ca prima oară 
Şi n-am murit cum ei ne blestemară; 
Iar umbra noastră, cît am fi de iepuri 
Îi muşcă pe urmăritori, din ierburi. 
Ogari care v-aţi pripăşit prin lume, 
Şi întrebaţi pe toţi de-a noestre nume 
Opriţi-vă! Nu ne intaţi în soartă! 
Nu mai deschideţi cea din urmă poartă! 
Căci veţi găsi ceva ce vă consumă 
Un fel de flacără, un fel de ciumă. 
Aicea sîntem noi, mult zăcătorii 
Râzând de toţi ogarii provizorii; 
Aici e ciumă, este foc, se moare: 
Este iubirea fără vindecare. 
Iubite mea, acar cu felinare, 
Fă taina peste amîndoi mai mare.

Ale celui mai talentat poet al cenaclului Joc Secund

Să mai ningem puţin…

Sufletele ni-s către seară.

Străji obosite se-aţin

La liziera inimii, rară.

Fereastra priveşte la noi

Cu ochii albiţi de-aşteptare

Singurătatea în doi

O nucă-nvechită şi tare.

O, dacă ne-am vântui

Sub pomul albit de zăpezi!

O, dacă ne-am undui

În apa arşiţei-n amiezi!

S-ar rostogoli pe covor

Globuri, coloratele globuri.

Vibraţii, un roşu izvor

În licăritoarele cioburi.

Din vorbele pururi tangente

Ce fulg va să sfâşie scutul

Înstăpânitei placente

Sub care se naşte trecutul?

Spun pietrele albe câtă ap-a trecut

                   Spun pinii cât vânt au ţesut printre crengi

                   Ori spune pământul, călcat şi durut

                   Câtă carne-a topit, de norod şi de regi?

                   Şi râu va să curgă şi pururea vânt

                   Va duce pe coamă şi pulberi şi gânduri…

Matricea umană, cu iz de pământ

De-a pururi va umple absenţa din rânduri.

Doar AZI e-o mărgea, pe un fir între nopţi,

Peren, licărind ca un strop de sudoare.

Când porţi se închid, se deschid alte porţi,

Cometa-ntrebării se-nalţă şi doare.

Nevăzător pipăi pragul treziei

Cu cârja fragilă a poeziei.

+Radu Teodorescu

Ofer, uneori, spaţiul blogului, cuiva care merită. Azi sunt câteva poezii ale scriitorului Florin Golban. Autorul câtorva volume, cel mai recent fiind unul de haiku.

azi, eu

azi sunt mut

am voie să fiu

mut

de uimire

sau nu

dacă

îmi veți

tăia mâinile

voi scuipa pe voi

cuvintele

și voi fi mut

până în vârful

degetelor boante

bobi de lumină

copil al străzii

scuip coji de semințe

în poala lumii

unde va încolți

răsăritul?

sprijinit de tâmpla cerului

azi

o să bag poezia

în carantină

azi nu citim nu scriem poezie

e contagioasă ca gripa

și nu îmi produce emoții

doar milă

mă scutur de cuvinte

ca plopii toamna de frunze

am rămas gol

sprijinit de tâmpla cerului

de undeva dinspre răsărit

soarele îmi zâmbește știrb

ea șterge cu mopul urmele dimineții

rezemată de tocul ușii

umbra plopului deșirată

poem de duminică

nu mijlocul zilei de duminică

într-o gară aflată în ruină

numărând în gând secundele

( pentru a nu tulbura liniștea )

trenul tras la linia 1

conductorul trăgând adânc

din țigară sau cei doi călători

sporovăind verzi și uscate

nici banca de așteptare de

la peronul dintre liniile 1 și 2

banca cu două scaune rupte

doar peronul luminat palid

de câteva lămpi chioare

bucuria revederii și țipătul ascuțit

al sirenei locomotivei electrice

spre amurgul zilei de duminică

numărând în gând secundele

Cel rămas

Nu despre lumină,

sau despre întuneric

Nu împart Timpul

nici zi, nici noapte

Doar cei rămași îți pot spune

ce poate face Omul,

ce nu, Face Dumnezeu

Cum își desenează el

Viața

***

nici o pasăre deasupra orașului

nici un nor nu taie cerul

                                   la apus

albia râului

jumătate plină, jumătate goală

care picătură umple paharul?

Dumnezeu privește pe furiș strada

între unsprezece și treisprezece

prin ordonanță militară

împărțim lumea

bătrâni sau mai puțin bătrâni

testați sau netestați

vii sau mai puțin vii

ieșim afară pe declarație

bătrânii își poartă speranța

trăgând cărucioare de piață

Cum o vrea Dumnezeu,

a spus tata

Cu exact 5 ani în urmă, după mai multe distrugeri ale blogului, ediţia actuală, care s-a mai stricat, dar a fost reparat, graţie eforturilor Ellei, webdesigneriţa mea, publicam prima parodie după Brumaru. E momentul să marcăm, împreună aceşti 5 ani – şi 17 zile – prin întreruperea programului curent şi publicarea altei parodii după Brumaru.

PRETENŢII
Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ,
Să te răsuceşti în pielea goală
Pe mătăsuri pînă, scos din minţi,
Voi izbi în tine-o portocală
continue reading "LA 5 ANI"

ASTENIE
(Emil Brumaru)
Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă,
Azi sînt neputincios ca o mătasă,
Doar sufletul îmi lunecă prin casă
Pe marile covoare şi aşteaptă.
Intrarea lui în vis e-ngăduită
De mult. S-a pregătit cu sîrguinţă.
Hainele mele fragede palpită
Să-i înfăşoare lirica fiinţă.
Căci va pleca. Şi-n alba încăpere
O să rămîn cu faţa mai frumoasă.
Şi fiecare lucru îmi va cere
Să îi surîd. Azi sînt ca o mătasă.
(parodie)
Nu vă sfiiţi, vorbiţi în patru vânturi
Denunţuri despre neputinţa-mi stilizând
Pârâţi-mi sufletul plin de avânturi
Obraznic slăbiciunea-mi combătând.
Ieşirea lui din vis este permisă
Plătind obolul pentru realitate
Lăsându-se-mbrăcat de trup – premisă
De strategiile-ncăpăţânate.
Căci nu-l las nici un strop să plece
Din camerele ca mătasea
Şi-oi număra mereu până la zece
Pân-ce v-ajunge-n locuinţ-a şasea
Căci vreau să ştiu ce-i într-a şaptea locuinţă
Precum a spus Tereza de Avila
Cui e acolo sufletul de trebuinţă
Şi ce păduri va naşte clorofila.

Harul îşi alege diferite căi

pentru a propaga curăţenia

prin suflete iradiante.

Nomen est omen, spune Plaut

Şi numele călătoresc prin timp

Împlinindu-şi menirea.

Anton din Alexandria,

Întemeind viaţa monahală,

Dărui ideea primatului valorilor spirituale

Şi al ordinii: ceasuri pentru meditaţie,

Ceasuri pentru munca în folosul obştii

Ceasuri pentru curăţenie

Răspândită din curtea mică a cinului

În curtea cea mare a lumii.

Spiritul lui trecu în alt Anton,

Care, în peregrinarea lui de la Lisabona

La Padua,

Deveni protectorul săracilor

Şi găsitorul lucrurilor pierdute:

Încredere, credinţă şi puterea de a îmblânzi.

Valori fără de care

Nu găşeşti puterea de a deveni pilot de război

Împotriva dezumanizării

Nici forţa de a converti singurătatea

Zborului de noapte

Întrun personaj voind

O oaie blândă, care să trăiască mult.

Acelaşi spirit dărui altui Anton

Harul vorbelor de duh

De la lume adunate

Şi-napoi la lume date.

Altuia harul de a înfăţişa dramele sufletelor

Din livezile cu vişini, de la vânătoare

Ori dintr-un pahar cu vodka

În care picură ploaia prin acoperişul pustiit

Al bisericii.

Dar urcarea personajului ce îmblânzise vulpea

În mica lui stea, cu ajutorul generous

Al şarpelui

E doar o figură de stil.

Căci lumea e, de atunci, plină de Mici Prinţi

Ai delicateţii sufleteşti

Îndeajuns de anonimi

Încât să nu le scadă preţul

Pe piaţa sfinţeniei.

Am întâlnit totuşi unul

Poet al imaginii

Care vede şi răspândeşte

Precum milenarii săi predecesori

Frumuseţi şi preţuri noi

În pecinginea pereţilor

Unei cetăţi roase de vremurilor noi.

Regăsesc în spiritul acestui Mic Prinţ

Curăţenia lui Pascal

Şi tenacitatea lui Andrew Wiles,

Credinţa nestrămutată în vocaţia proprie

De a fi cel chemat

Să demonstreze nu o teoremă veche de doar 358 ani

Ci perenitatea adevărurilor răspândite

În păcătoasa noastră lume

A celui dintâi Anton.

Nume ce vine de la floare.

Micul Prinţ al imaginii poetice,

Al meditaţiei şi al darului răspândirii

Celei mai spiritualizate învăţături

Al celei mai poetice raţiuni

Nu are nume de floare

Ci de fiinţă mânată de voci divine

Să-l recunoască din mulţimea de cerşetori de voturi

Pe cel ales de zei.

Şi, cum în noemnclatorul vremurilor noastre

Nu mai e loc de un atare symbol

Micul nostru Prinţ

Fu dăruit, prin nomen

Cu puterea de a-şi asculta propria voce

Şi de a recunoaşte

Preţul nou al frumuseţii zidurilor pline de poveşti.

Fie numele său, doar pentru ziua de azi,

În care s-a născut Şerban Ţiţeica

Floarea Darurilor.

De mâine îşi va relua numele.

Iar de-i vor suna dizarmonic

Stângacele mele cuvinte

Să mă ierte,

Precum seculara sa predecesoare

I-a iertat pe cei pe care i-a iertat.

 

 

MODEL DE INVITAŢIE GALANTĂ

Eşti invitata noastră la banchet.

Ai grijă să te-mbraci cît mai cochet!

Pune-ţi pe umeri, goală, doar un flutur

Ca printre noi trupul prelung să-ţi scutur

De-arome, spume-n flăcări, îngeri răi.

Rujează-ţi în bleu buzele. Bea-ntăi

O cupă de furnici. Lasă un greier

Să-ţi ţîrîie-n buric, altul în creier.

Căci astăzi este aerul felin.

De-aceea îţi transmitem printr-un crin

S-ai grijă să te-mbraci doar c-un şiret.

Eşti invitata noastră la banchet!

 

(parodie)

Eşti invitata mea la vânătoare

Ca prin pădurea înfricoşătoare

Să fulgerăm mistreţul de argint

Căci temerile lui nu mint

(e trist diaconul Iachint…).

Să-mbraci doar raze reci de lună

Pe trupul tău fierbinte ca o spumă

De tainice fierturi vrăjitoreşti

Statuie de-abanos ce-mi eşti.

Ia masca din mărgele de Savoya

Dansează demn precum model lui Goya

Fii raţiune-unită cu simţirea

Şi-uitării jură-n veci pieirea.

Nu săgeta însă vreun Acteon

Căci nu ştii de n-ascunde un pion

Ce din prinţesă-n zeu te va preface

Cand în sfârşit va fi-n pădure pace.

Păşeşte dign, cu magică lentoare

Eşti invitata mea la vânătoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DESCRIEREA AMĂNUNŢITĂ A POZIŢIEI CULINARE

Iubito, astăzi facem prăjituri

Cu patru straturi. Primul este patul

Al doilea cearceaful, prea curatul.

Al treilea chiar tu, plină de nuri.

Şi-al patrulea eu însumi, vinovatul

Că astăzi facem iarăşi prăjituri!

(parodie)

Femeie, astăzi spălăm rufe.

Pe prima culme, albele cearceafuri

Pe-a doua – ale iubiri-isnafuri

Pe-a treia, refuzate fufe

Ultima-i goală, căci zburate-s vrafuri

Ci azi, scânteie, iar albim la rufe.

 

 

 

(parodie dupa Emil Brumaru)

Gândului ce doare

De-aş avea o pipă fabuloasă

Aş preface-o lesne-n clanaret.

Şi-aş cânta amicilor la masă

Povestind secretu-mi şevalet.

 

Ce ca un display mai functioneşte

Chipuri dragi ori sterpe fulgerând

Smulgând calpe rime-n româneşte

Mauve petale rupte, gând cu gând.

 

Aş sufla-n cimpoi în ritm de polka

Precum highlanderii la asalt

Ar’dincâd câte-un pahar cu vodka

În memoria lui Whitman Walt.

 

Aş schimba apoi şi clanaretul

Pe-o budincă bună cu mărar

Hoinărind de istov internetul

Urmărindu-mi sufletul hoinar.

(Ce se-ascunde-n scorbura de-arţar).

 

Şi vă agasez în permanenţă

Zadarnic iluzii, n-am să plec!

Mă scriu iar pe geam, în transparenţă,

Că am chef să-mi fie dor şi sec.

 

Dar cum n-am o pipă fabuloasă

Vând iarăşi iluzii – preţ redus

Sfidez dogit ciubăr cu melasă

De la răsărit pân’la apus.

 

M-afund iarăşi în pădurea deasă

De la malul celui ştiut lac.

Şi m-ascund în scorbura aleasă

Rugăciunea laic să mi-o fac.

 

Căci nu râdem fin’că suntem veseli

Suntem veseli pentru că zâmbim

Şi-mpărţim o poză-n mii de pixeli

Ce îi salutăm cu aferim

 

Tot aşa cum vă salută…

rim

 

 

Duhurilor mele transparente

Muza e o femeie senzuală

Cu pielea ca laptele mamei.

Când te surprinde în faţa claviaturii

Pianului, care, azi, e metafora artei supreme,

Sfânta Literartură,

Dar şi a la fel de sfintei Ştiinţe

Şi a tehnologiei răsăritului

Soarelui mileniului ce-ncepe,

Ea, muza senzuală,

Te supune, de fapt, la un test dur.

Se supune ea însăşi aceluiaşi test.

Căci rolul antic, de inspiratoare

E demult obsolete.

Ritmul vieţii nu recunoaşte distribuţia lui Maxwell,

Ci tinde, mai degrabă, spre catastrofa ulravioletă.

Aşa că artistul găseşte, grăbit, inspiraţie în orice fulg,

Purtat de vântul jucăuş,

În orice bătaie a aripii de fluture,

Pe cale de a se transforma în uragan,

Respectând legile fractale ale Haosului.

Artistul e azi un pianist de jazz

Care, dacă nu aprinde ţigara concurentului,

Cu respiraţia fierbinte a corzilor sale,

Piere în lupta pentru existenţă estetică.

El improvizează uluitor,

Încercând să ţină ritmul vieţii.

Femeia senzuală îi aminteşte,

Prin culoarea pielii ei ca laptele,

Că încă n-a ieşit din ecosistemul artei.

Ea îi testează concentrarea pe ritmul încă sincron,

Ca şi cum artistul ar fi însuşi Navigatorul

Odiseu, rătăcitor printre astrele arhipelagului cosmic.

Şi se testează pe ea însăşi,

Întrebându-se, visătoare,

Dacă se simte în stare

Să-l însoţească pe artist

Până la capătul ultraviolet

Al claviaturii.