Dumitru Ichim, născut pe 14 august 1944, Dărmăneşti, jud. Bacău. Doctor în teologie (1973, în USA). Acum e preot ortodox în Canada. Poet, scriitor ecleziatic, eseist, cu o vastă opera publicată în România şi în strainătate.

Dintre volumele avute la dispozitie am ales Micul Botezător – finul lui Dumnezeu (Editura Crono Logia, Sibiu, 2024).

Un text alegorico-feeriic . În mirificul cadru natural, personajul începe prin a fi cel mai mic, al şaptelea râu izvorând dintr-un Munte, pe care Dumnezeu i-l cere Muntelui şi-l botează cu numele din titlu. Adiata acestuia e să boteze, să dea nume elelemtelor naturii, fiinţelor umane şi celor din legende.

Fermecaţi de stilistica plină de termeni teologici, uzuali, căutaţi şi nu odată rari, avem răgaz să observăm cum apele textului trec doucement, în proză. Proză pură. Lumea căreia e aceaşi, sugerată de la început. Personajul devine erou epic. Trece prin ipostaze simbologice, cu trimiteri la legende, dar şi la imagini bibllice.

Evident, Micul Botezător trimite la Ioan (Yohanan) Botezătorul. Textul cuprinde, la intervale mari, la trimiteri la Herodes Antipa, tipsia şi elementele recognoscibile. În mare şi în mic, la fel se întâmplă de-a lungul paginolor. Cartease adresează cititorilor avzaţi. Care au cel puţin o idee despre Scripturi, dar şi o anume cultură clasică. E unul din motivele pentru care am ales-o pentru a da seama.

Un alt efect stilistic rafinat: la intervale tot largi, bine cumpănite, din feerie se iscă un termnen nu doar contemporan. Uneori tehnic. Precum un pisc submarin iese din oglinda apei mari. Dar apa e vie, niciodată îngheţată şi efectul emotional îl resimţi ca o undă milimetrică ce se propagă în zare. Termenii aleşi astfel fac parte din limbajul curent, oricum  relativ intelectual. E ca şi cum natatorul poveştii intervine, cu o vorbă, spre publicul ascultător. Apoi continuă povestea.

E nevoie, repet, de o anume cunoaştere a textelor noutestamentare (evit, pentru a ne feri de confuzie, prefixul neo. NU există “neoevanghelii”. Există numai Evanghelii. Iar părintele poet Dumitru Ichim, atent la coerentă, nu se încurcă cu evangheliile care se tot descoperă. Baza textului e limpede.  Altminteri nu doar că textul ar fi multe prea stufos, ci ar rata.

Am cronici ultralungi pe blog. Imposibile de propus oricărei reviste non online. Nu pot, acum, decât să scriu concentrat.

Legenda spune că Ion Creangă i-ar fi trimis un segment al Amintiri, lui Maiorescu, alăturând o notiţă: Am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt.

La un moment data apare, în context, un Fiu al Lemnarului. Dulgher. Lesne de recunoscut. Va reapărea, în context epic diferit, de mai multe ori. Copil de pripas, sub care e deghizat Micul Botezător, aciuat pe lângăa o stână, vede ceea ce ciobanii nu văd. N-o văd nici când viziunea ia chip de înger luminos. Dar toţi câinii stânei îl văd. Procedeu de basm. Ciobanii văd doar luna. Rotund ă. Pe cer. Se întreabă speriaţi dece câinii nu privesc spre acea lună, ci spre un punct înalt unde ei nu văd nimic. Şi nici nu găsuiesc câinii.  Ceva face un semn nevăzut şi ciobanii văd, deodată, Îngerul în lumină. Se înspăimântă. Copilul de pripas le desluşteşte. Îngerul anunţă o apariţie. Ciobanii vor să-l alunge pe copil cu bâtele…

Dar… la viziunea Fiului Lemnarului, ciobanii devin zeloţi! Moar-te Ro-mei!  iu. Cartea trebuie citită. Capitala uneia din ţări e Gabata. Evident, Gavata (Ask Auntie Wiki).

În alt capitol inserat fluid (aproape întreg textul e un montaj cinematogratic recognoscibil de cinefili). Tabloul trimite la Rusalii, iar Fiul Lemnarului intră, discret, în cetate.

Dacă aş sugera batâr 17% din tablouri aş plictisi. Aleg.

Micul Botezător e ucis, Toma (sic) morarul e aproape ucis, dar sunt duşi undeva în care reunonoşti… Terapia Intensivă. La Spitalui Central. Minunate interferenţe. Ca în orice basm fundamental, toti eroii…, pozitivi…, aceştia şi alţii, sunt salvaţi. Iar Dumnezeu îşi sărută, mai la vale, Finul. Muntele cu şapte râuri mulţumeşte cu evlavie discretă.

Din textul evanghelic nu poate lipsi spinul. Un singur spin. Urâcios. Nici o falsă Ileană, frumoasă ce nu se mai poate, dar nu Cosânzeană ci… Moartea Mică. Mireasă pentru Micul Botezător (altă trimitere, ocolită de departe, la soarta celui ce l-a botezat pe Iisus. Inteligent, nioodată nenumit ca atare în text. Textul e, dincolo de a fi alegorico-feeriic, o parabolă.

       Adaug doar câteva citate din text: Oamenii au o cutiuţă rotundă şi din ea îşi scot grăunţele de timp pe care le ronţăie cu nechibzuinţă.

Credinţa nu este vederea ochiului, ci vederea inimii.

Fii liber, chiar şi în moarte…

Dar partea finală, surprinzătoare şi rafinată – utilzând acelaşi  vocabular – e o colecţie de 20-25 de sonete. Cuvântul comun din titluri este Psalm.

De fapt e o plachetă de sonete, în interiorul unui text volumins, seducăror şi cult. Sper ca Părintele Dumitru  Ichim să şi publice, odată, un atare volum de poezie renascentină.

Eram copil. Din primele 4 clase am lipsit de la şcoală cam jumătate din timp. Mă rog, aproape jumătate. Treceam practic fără tranziţie, de la o amigdalită la alta.

Într-o asemenea quasivacanţă, urmăream zilnic două emisiuni la un prăpădit de radio, Pionier, nici ăla al familiei. Împrumutat. Vocea învăluitoare a lui Alexandru Mitru avea un serial, de vreo 10-15 minute, despre Legendele Olimpului.

Iar seara… ei, bine, seara, pe alt  post (le învăţasem), Ore venti (semnal). Vi parla da Roma, Angelo Chiari, Corrispondente della Radiotelevisione Romena. Ştiam deja că italienii spun Televiziunii Tivu. începusem s-o rup, pe nesimţite. Subconştient, n-am uitat.

Clasa a patra o făcurăm cu soţul învăţătoarei. Când, în 2000, i-am luat un interviu-portret câtăreţului (belcanto şi muzică populară) Ionică Bogza, fie şi el hodinit, i-am spus că părinţii lui îµi fuseseră învăţători. Semăna perfect cu taică-su.

Aşaa… peste aproximativ 7 ani, coontinuai la alt liceu. În alt orăşel. Familia se mutase. Eram complet, dar complet ignorant la muzica la modă. Colegii cântau ceva ce habar n-aveam. Dar descoprii, suprins, că întelegeam textul. Ma ocoşii (ardelenism) şi le tradusei. Ei erau la current, aveau voce, habar n-aveau de text: Pitagora, Pitagora, che uomo quadratto sei tu…

Au mai trecut 3 ani. Am aflat, în camera de cămin că Adriano Celentano era în nu ştiu ce top. Se pomenea şi de Beatles. De ăştia auzisem, habar n-aveam de nici o melodie. Dar numele ritmat şi cumva rimat mi se agăţă undeva. În memoria pasivă.

Peste alţi 3 ani, în alt cămin, mă trezii îndrăgostit de Celentano…

Ciao, Ragazzi… Riempite il mio bichere… Storia D’amore… Chi non lavora / non fa l’amore… dar mai ales Canzone. Ani după ani.

Cu sacii  în căruţă urc la Kreţuelscu, mai am câteva minute până la întâlnirea cu Dana şi îmi ţin ighemoniconu’, amintindu-mi că Radu Cosaşu consideră la fel de nepoliticos să ajungi mai devreme. Când mă decid să fac cei 3.14 paşi până în faţa magazinului Muzica, lungana de Dana începe să râdă: V-am văzut stând de vorbă cu bicicleta, cred că vă înţelegeţi bine cu ea. Şi eu am ajuns mai devreme, dar m-aţi amuzat, n-avea rost să vă deranjez. N-am discutat tot timpul cu bicicleta, am dat şi un telefon colegei mele, redactor şef, să-i raportez de îndeplinirea unei misiuni. Hai. N-o să vă vină să credeţi, domnilor preşedinţi, că de la Muzica se poate ajunge pe nesimţite, pe lângă biserica Lutherană, la Sfântul Iosif. Apoi, prin labirintul de străduţe, povestind de repetatele încercări de a realiza întâlnirea unui grup de participanţi la excursie, până la benzinăria de pe Vulcănescu. Dar acolo mi-am luat decis rămas bun de la lungana sportivă cu gropiţă în bărbie, i-am urat să-l asculte cu plăcere pe Celentano şi m-am inserat în lungul drum către casă. Acasă e, nu-i aşa, acolo unde ajungi întotdeauna de oriunde vii.

Am ascultat, de cel puţin două ori, biografia lui Celentano, pe un website Italian. Nu ştiu să convertesc vocea în text (nici invers, deşi există programe în ambele sensuri), aşa că va trebui să narez. S-a născut pe 6 ianiarie 1938, la Milano. Pe strada Cristoforo Gluck, de unde, mai târziu, celebra melodie: …in una casa, fuori citta, gente tranquilla, che lavorava…

Dar voi infiltra ale amănunte, de-a luncul povestirii. Fiecare la Vremea sa.

Claudia Mori l-a cunoscut pe Adriano Celentano în 1963, jucând împreună în filmul Uno strano tipo. Anul următor s-au căsătorit. O căsnicie care, la data scrierii acestei poveşti, durează de 60 de ani…

Iar acum, cantautorul, comedianul, bref artistul, retras de pe scenă a redevenit ceasornicar…

… Copil am fost, copil sunt încă / Şi-am învăţat să dăscălesc / Plutind pe marea cea adâncă / privind catarge cât trăiesc…

…

Iar peste alţi ani văzui un film. Joan Lui. Lansat de Crăciun, 1985. Celentano semnă scenariul, regia, montajul, muzica… Şi jucă. Iar Claudia Mori străluci.

Între timp, Toto, L’italiano vero, îi dăcui lui Adriano un cântec. Nu spun melodie, textul contează dublu. Per il compleano della una di una delle due figliole. Quatordici anni. Che età! Toto îl şi cântă: Il tempo se ne va. Legenda spune că tatăl nu-l putu cânta primindu-l. Dar comedianul din el învinse. Câtă şi el. Mai lejer decât îl recitase, cântând, Toto.

O fi adevărat? N-o fi? Contează?

Multă vreme îi confundam fiicele. Nu ştiam care era Rosalinda, care Rosina. Nici azi nu ştiu. Oricum, altă legend spune că una din ele, Redactrice Tivu, l-ar fi invitat într-o emisiune, ironizându-l. Daca ar fi adevărat, am zice că ne aşteptam de la o fiică a Claudiei şi a lui Adriano.

Ce să vă mai povestesc? Că a candidat, târziu, fără success, la Primăria Milano? Că ţine cu Inter? Că e vegetarian din 2005? Că luptă pentru drepturile animalelor? Bine, asta face toată lumea decentă. Pe el îl vezi de departe, oricum. Că a inventat La lingua Celentana (o engleză amuzantă), lansată în cântece cel puţin din 1972?

Nu-i număr albumele, melodiile, spectacolele, celelalte intrări în statistici. Asta e o poveste, nu Wikipedia.

Mă întorc la începuturi: Ciao, Ragazzi, Ciao, perche non ridete piu, ora soso qui con voi…

Pietro Germi, regizor al anilor 60 (multe filme văzu lumea la Bucureşti) îl portretiza, pe ecran, în1968: Quel giovane pastore piacevva alle ragazze, perche nei occhi-avveva l’avventura… Ti vorglio bene, pastore Serafino, il uomo con il cuore da bambino…

În fine, nişte italieni simpatici, glosau, la Bucureşti, prin 70-71: Celentano, fegato sano.

Vine Vremea sa repostezi aici un articol publicat intr-un numar treut al Revistei Neuma. La un inceput de an. E nu doar actual. E peren. Ecco:

VIAŢA CA EFECT AL INTELIGENŢEI NATURII

Într-un dialog pe o reţea de socializare apăruse ideea că o colecţie de filme Sci-Fi ar fi conţinut o fractură logică. Nu am intenţia să continui discuţia în sfera rostului logicii în contextul ficţiunii, al fantasticului al verosimilului în naratologie, nici a confuziei de bună credinţă care se mai face uneori între realism, verosimilitate şi logică. Ci plec de la observaţia de bun simţ a cuiva că o planetă planetă care e sediul unor personaje umane implicate în acţiune trebuie să aibă oxigen în atmosferă.

Dar să analizăm condiţia asta alături de altele cerute de planetele care suportă viaţă inteligentă. Deocamdată nu cunoaştem decât una. A treia dela Soare din sistemul olar care ne înconjoară. Atmosfera acesteia a fost întotdeauna cum e acum? Deloc. Soarele însuşi e o stea relativ tânără. Cum vârsta universului accesibil e evaluată, în funcţie de metoda de evaluare, între 15 şi 20 miliarde de ai, iar cea mai recentă evaluare, datând din 2009, ar fi de 13.75 ± 0.17 miliarde de ani. Sistemul solar s-a format prin colapsarea grafitaţională a unui nor de particule. 99% din masa acestora, constituită din hitrogen şi heli, a format steaua centrală. Soarele. Conservarea momentului cinetic a determinat rotirea restului de masă, care, coroborată cu concentrarea gravitaţională, a determinat formarea planetelor. Vârsta soarelui e evaluată la 4.60 miliarde de ani. Structura sistemului solar are mai multe zone. Planetele interioare, sau telurice – Mercur, Venus, Terra şi Marte -, consituite din roci şi metale, plantetele gigante gazoase – Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, centrua de asteroizi, corpuri constituite tot din roci şi metale, centura Kuiper, dincolo de Neptun. Cercetări contemporane (din 2016) au stabilit dovezi indirecte care ar dovedi existenţa une planete dincolo de orbita lui Neptun. Pluto, tot dincolo de Neptun, ar fi o planetă pitică.

Orbitele corpurilor circumsolare – planete, asteroizi, comete – sunt aproape coplanare. Structură care e consecinţa orbitării consecutive conservării momentului cinetic. Concentrareagravitaţională a masei solare a ridica temperatura şi presiunea din centrul soarelui până la amorsarea fuziunii termonucleare, sursa majora de energie a întregului sistem solar. Vârsta Soarelui a putut fi evaluată pe baza raportului Hidrogen/Heliu, stabilit spectroscopic. Înainte de a trece la considerarea datelor dinamicii planetei pe care o locuim, două vorbe despre viaţa Soarelui. Am văzut că acesta e o stea tânără, raportată la vârsta universului accesibil cercetării. Stele din primele generaţii conţin şi elemente grele, create succesiv prin trepte de fuziune în stele gigante, împrăştierea în spaţiu prin explozia acestora şi aglomerarea lor gravitaţională. În seria stelară Soarele face parte din clasa G2. Deci mijlocie ca strălucire. De fapt o pitică galbenă. Dimensiunea Soarelui e stabilită de echilibrul între presiunea radiativă a energiei de fuziune şi presiunea spre interior a forţei gravitaţionale.

Odată cu epuizarea treptată a combustibilului nuclear. echilibrul hidrostatic al perioadei relativ staţionare se va modifica. După aproximativ 5 miliarde de ani, straturile exterioare ale masei solare se vor extinde, înghiţind orbitele lui mercur şi Venus. Zona locuibilă va trece de la Pământ la Marte (chiar dacă celelalte condiţii a existenţei vieţii vor lipsi. După un stagiu intermediar, ca gigantă roşie, Soarele va deveni, prin nucleul său, o pitică albă. Ultimul stadiu al existenţei sale ca stea.

Pământul e singura planetă interioară care are un câmp magnetic propriu. Generat de partea centrală a nucleului său, aflată în stare lichidă. Rotaţia acestei mase lichide ionizate, generează câmpul magnetic planetar. Acesta împiedică disiparea, în spaţiul interplanetar, a particulelor din stratul exterior, foarte rarefiat, al atmosferei terestre. Deşi Venus nu are câmp magnetic, atmosferea sa are o densitate îndeajuns de mare şi conţine o cantitate îndeajuns de mare de gaze generatoare de efect de seră, încât temperatura la suprafaţa planetei să fie 4-500oC. deci viaţa, aşa cum o cunoaştem, este imposibilă. Cât priveşte Mercur, acesta are o atmosferă extrem de rarefiată, iar intensitatea vântului solar la suprafaţa lui exclude viaţa. Atmosfera lui Marte e compusă in cea mai mare parte din CO2 , cu presiunea de aproximativ 0.6 din cea terestră la suprafaţă. Distanţa faţă de soare fiind 1.52 UA (UA e distanţa medie Pământ-Soare), iarăşi incompatibilă cu viaţa pe model pământesc. Despre planetele exterioare, gigante gazoase şi gheţuri, nu poate fi vorba.

În ce priveşte vârsta Pământului, primele evaluări au fost făcute de William thomson cunoscut ca Lord Kelvin, în 1844. Pe baza unui model simplificat, pornind de la o sferă lichidă şi calculând timpul de răcire până la epoca actuală. Rezultatele au fost infirmate de alte abordări ştiinţifice. Însuşi Charles Darwin a făcut evaluări pe baza evoluţiei speciilor, dar şi valoarea propusă de el a fost ulterior contrazisă. Diferite roci provenite din straturi e foarte mare vechime au fost supse măsurărorilor radiometrice. Trebuie să precizăm că cea baztă pe C14 nu e singura. Mai există cel puţin încăă 4 metode bazate pe diferiţi izotopi radioactivi. Valoarea acceptată azi de 4.53 – 4.58 miliarde de ani. Evaluări ale vârstei sistemului solar însuşi au mai fost făcute prin datarea radiometrică a probelor de rocă din meteoriţi.

Datarea radiometrică a rocilor accesibile, oricâtă precizie ar avea e limitată. Pământul e o planetă geologic activă. E posibil ca unele roci cu densitate mai mare decât zona de suprafaţă de unde au fost colectate să fie îngropate prim mişcarea spre zonele centrale ale planetei.

Structura interioară a Pământului e cunocută în mare înainte de progresele ştiinţifice de ultimă oră. În mare, de la suprafaţă spre adânc, crusta, solidă, care cuprinde continente şi oceanul planetar, mantua şi nucleul.  

Crusta e compusă din roci critaline. Cu o grosime medie de 35-40 km. formată din plăci rigide, care plutesc pe stratul superior al mantalei, lichid vâscos, numit asthenosfera. Mişcarea acestor plăci provoacă deriva continentelor. La zonele de contact, unele plăci intră sub cele lăturate (subducţie) si se retopesc în asthenosferă.

Mantaua externă se întinde de la 100 la 210 km (asthenosfera) până la 410 km. zona de contact cu mantaua internă se situează la 660 km. aceasta merge până la 2900 km, cu o temperatură de 2000 oC. zona de contact cu nucleul extern e cea de provenienţă a magmei vulcanice. Zona mantalei are cam 13 din masa planetară, densitatea ei e între 3.75 si 5 g/cm3. Zona superioară a mantalei e numită discontinuitatea Moho, după geologul creoat Mohorovicic, care a descoprit-o în 1910.

Nucleul intern se întinde de la 6375 la 5100 km, format din fier şi nichel, cu densitatea medie de 10 g/cm3, cu temperatura între 4000 şi 5000oC. nucleul extern are grosimea de 2200 km, compus tot din fier şi nichel în majoritate, dar în stare lichidă. Cum spuneammişcarea sarcinilor electrice din interiorul nucleului extern determină câmpul magnetic pământesc. La suprafaţă, se măsoară înclinaţia şi declinaţia magnetică. Polii geomagnetici nu se suprapun peste cei geografici. Timp de secole, magnetismul terestru a fost folosit în navigaţie, busola fiind inventată de chinezi şi răspândită pe oceanul planetar înn timpul marilor descoperiri.

Schimbarea axei polilor magnetici ar fi în curs. Cercetări recente la universităţilor din Lund (Suedia) şi Oregon (USA) ar fi conchis că orientarea magnetică n-ar avea loc prea curând. Oricum e un proces lent. Cercetări paleomagnetice afirmă că inversarea polilor magnetici ar fi avut loc de 183 de ori în ultimii 83 milioane de ani.

Dincolo de protecţia stratului ultararefiat al atmosferei terestre, câmpul magnetic terestru are ca principal rol protectiv al spaţiului circumterestru. Deviază din drumul spre pământ radiaţii de particule rapide, emise în perioadele de maximă activitate ale cilului solar.

Să coborâm din spaţiul cosmic pe pământ, ca suport al vieţii. Mereu cu precizarea că ne referim la viaţa, aşa cum o cunoaştem.

Răcirea planetei din faza topită a fost o primă condiţie. De-a lungul a 2.5 – 2.8 miliarde de ani atmosfera terestră a trecut prin mai multe faze succesive, ca structură chimică, densitate, transparenţă şi nu în ultimul rând ca grosime. Hidrogenul şi heliul, ambele moleculare, s-au disipat în spaţiu. Ca urmare a activităţii vulcanice, mult mai intense la acea vreme, în atmosferă au fost aruncate şi păstrate de gravitaţie, 80% vapori de apă, 10% CO2 ş  5-7% H2S. resul, aerosoli solizi. De la un anume nivel al răcirii, apa atmosferă s-a lichefiat, formând oceanul planetar. Tot de sorginte vulcanică au fost metanul şi amoniacul. Acestea, descompuse fotochimic de radiaţia ultravioletă intensă, au încărcat, treptat, atmosfera cu azot molecullar, acumularea de CO2. O parte din hidrogenul liber a continuat să se piardă.

Viaţa, în formele ei primitive, a apărut în oceanul planetar. Stabilirea primelor forme de viaţă e încă obiect de cercetare. Cele mai vechi dovezi directe sunt microorganisme premineralizate fosilizate Pilbara Craton, căsite într-o rocă din Australia şi datând de acum 3.465 miliarde de ani https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_mai_timpurii_forme_de_via%C8%9B%C4%83. În timp, carbonul a fost fixat în forme primitive de viaţă, apoi din ce în ce mai dezvoltate, prin fotosinteză. Astfel oxigenul liber a fost eliberat în atmosferă, în ocean, unde a oxidat metale şi în stratosferă, unde s-a agregat în ozon (O3). Amănunt interesant: dacă într-o anume perioadă, componenta ultravioletă a radiaţiei solare a fost utilă preapariţiei vieţii, de îndată ce viaţa, chiar primitivă, a ieşit din ocean şi s-a căţărat pe uscat, radiaţia ultravioletă ar fi ucis-o. O fericită întâmplare a făcut ca ozonul, stabilit în stratosferă, să fie cel mai eficace filtru natural al zonei ultaviolete. Astfel viaţa a fost protejată şi paşii de-a lungul evoluţiei au fost posibili.

Cum utilizează natura depozitul de oxigen liber acumulat în atmosferă? Căci natura valorifică oric resursă. Ieşind din ocean, regnul vegetal a continuat să evolueze. Au apărut plantele. Anuale/bienale, apoi perene. Au umplut uscatul. Pământul a trecut, în urmă cu circa 650 milioane de ani, printr-o prelungă fază glaciară. Radiaţia solară, oricum diminuată, era respinsă de suprafeţele îngheţate, ceea ce accentua scăderea temperaturii. Viaţa, la acea vreme exclusiv vegetală, a supravieţuit. După finele perioadei glaciare, viaţa a recucerit uscatul. În ocean au apărut primele forme primitive de animale. Identificate de cercetări recente. La început moi, apoi cu formaţiuni care utilizau calciul din ocean. Competiţia prădător/pradă a accelerat evoluţia. În următoarele sute de milioane de ani animalele au invadat uscatul. Sigur, au avut loc şi unele mutaţii care au accelerat evoluţia. Epoca marilor saurieni a ţinut cam 100 milioane de ani. Multă lum consideră dispariţia acestora ca bruscă, efect al unei catastrofe spaţiale. Dar, dacă urmărim cu atenţie perioada de extincţie, vedem că a durat aproape un milion de ani. A suta parte din perioada în care au dominat uscatul. Înţelepciunea naturii a făcut ca specile marilor saurieni să fie atât prădătoare (e.g. Tyranosaurus Rex, dar mai ales Velociraptor, cel mai inteligent prădător, care vâna în haită) cât şi care se hrăneau cu vegetale, aflate din plin în mediu.

Acum nu ne preocupă speciile de granită, zoofitele, nici adaptările la viaţa fărăoxigen, care au populat peşterile, în particular cele sumbarine (obiecy al disciplinei create de Emil Racoviţă. Ne concentrăm pe nivelul cel mai general.

Dacă inteligenţa naturii a găsit utilizarea unei componente a spectrului solar, zona UV, succesiv în favoarea vieţii, apoi, prin stratul de ozon, pentru protecţia acesteia. Aceeaş inteligeţă a naturii a favorizat apariţia şi dezvoltarea a două regniri complementare. Două molecule complexe stau la baza funcţionării ambelor regnuri. Clorofila, care are Magneziu în centrul unei molecule care mediază fotosinteza şi Hemoglobina. Care, la rândul ei, e o organizaţie moleculară în jurul Fierului. Fotosinteza coordonează fixarea Carbonului, care e baza ţesutului vegetal şi eliberarea în atmosferă a oxigenului, necesar fiecărei celule al organismului animal. Hamoglobina valorifică inteligent dubla valenţă a Fierului. Combinaţia acesteia cu oxigenul e instabilă, iar fluxul sangvin îl eliberează (când fierul trece dintr-o stare de valenţă în cealaltă. Combinaţiile hemoglobinei cu CO_2, la fel de instabile, asigură transportul invers. Tandemul inspiraţie/expiraţie valorifică subtilităţile biochimiei moleculare, în beneficiul organismului animal.

Dincolo de soluţiile inteligente cu care Natura a creat, susţinut şi dezvoltat viaţa pe a treia planetă de la Soare mai trebuie să observăm că, deşi actuala configuraţie pe care norul de molecule a luat-o cu o inerentă cotă de hazard, partea de configuraţie referitoare la dimensiunile şi potenţialul energetic al stelei centrale, dincolo de dimensiunea, orbita şi compoziţia celei de-a treia planete (apă liberă stabilă, nucleu feromagnetic parţial lichid) acest hazard a dus la condiţii unice pentru a susţine viaţa şi, la vârful evoluţiei, viaţa inteligentă şi conştientă de sine.

E momentul să ne amintim de conflictul, în fond stupid, între creaţionism şi evoluţionism. Inteligenţa vie, conştientă de sine pare, cu ce ştim acum, creaţia unei inteligenţe transcendente.

Întrerup rapoartele de lectură (cronici, crnonichete etc) pentru a rememora un scurt episode. Pe care îl voi exciza (termen folosit de chirurgi) din contextul faptic.

       În noaptea precedentă a unui eveniment important, reuşisem performanţa aberantă a unei insomnii totale. Nici o secundă de somn. Dar, sa fie limpede, ca urmare nu a unei megacretinătăţi, ci doar a primeia din seria, la urma urmei comică, performate în acele câteva zile. Nu detaliez.

       Am valorificat, pe tăcute, la maximum dezavantajul, antrenând, conştient, o serie de automatisme pe care, în trivialitatea vieţii curente, nici nu le bagi în seamă. Un singur detaliu. Un timp necronometrabil şi necronometrat mi-am antrenat ritmul respiratiei. Progresiv, în 5, apoi 4 şi 3, 2 timpi. Fiecare pas până la automatizare şi autonomizare. Trebuia^*. Metrica de 2 timpi e achiziţia experienţei

       Credeam că voi fi chiaun dimineaţa. Lumina ferestrelor m-a activizat o ţâră. Dar ce m-a ajutat efectiv să păşesc câteva (puţine) zeci de metri până unde aveam de ajuns fu reflextul (oportun şi benefic) al memoriei. Îni fulgră prin hardware (aşa numesc, la mişto, dar exact, creierul). Un fulgurant – şi surprinâtor pozitiv – moment din dimineaţa trecută.

       Din episodul care nu face parte din relatare, la fix momentul optim, fui ţinta unei ironii bunevoitoare. A personajului princeps al episodului. Care fază jucă, nu exagerez^**, rolul de doping moral.

       Dar vine momentul straniu. Repatriat, după episodul excelent reparator, prima noapte o trăii conştient că… iar nu pot dormi. Bun. Dimineaţa mă trezi, oarecum surprins, lumina zile, emisă de altă fereastră. Cea de acasă. Analizai. Mi-e în fire, nimic de făcut. Realizai că dormisem. Şi că visasem. Ştiu bine mecanismul viselor. Se petrec în ultimele 2-3 secunde înaainte de a te trezi. În scenariul oniric dureasă cânt o secvenţă, uneori mai multe, secenţe de film. C tăieturile de montaj. Care, în vis, te uimesc, microsemiconştient (există un asemnea cuvânt? Da). Ba chiar declanşează, alături de factori externi, trezirea.

       Concluzia fu logică. Visasem… că nu pot dormi.

N.B.: ^* – Cititorii mei uzuali ştiu că adoptai silui lapidar;

^** – Da, nu exagerez     

        Florin Golban e un talent. Delicat, rafinat, observator fin. Avui şansa de a asista la o singurălansare a sa, într-un mediu impregant de haiku. De fapt în linii mari poezia în forme fixe pe care Japonia a exportat-o în lume. Eveniment cumva vegheat, discret, de Corneliu Traian Atanasiu, editorul seriei de volume haiku de format plachetă. Care le şi oferise. Un mentor al acestei zone haiku din constelaţia românească de gen.

       Acesta prefaţează şi cel mai recent volum al lui Florin Golban, Tăierea marginilor (Editura EIKON, 2024). Una din cele mai inteligente prefeţe citite in ultimul timp. Un microstudiu în materie. Autorul căruia ştie bine că prefaţa unui volum concentrat, esenţializat, cu texte scurissime, nu poate depăşi, decât cu prea puţin, 2 pagini. Prefaţă + text formează un tot unitar autorezonant.

De fapt, dacă n-aş fi depăşit măsura referirii la prefaţă, trebuia să recunosc că o cronică e, cumva, superfluă.

       Structura volumului e o găselniţă. Numai incultura mea în materie răspunde de impresia de originalitate. Mişcarea româneasca haiku e străveche. Peste un secol. Şi în prezent extină. Dar nu cunosc decât 2 creatori. Compatriotul meu Vasi Cojocaru-Vulcan este oricum un expert în taxonomia formelor fixe japoneze. Eu, prozator, habar n-am care este tanka şi care gyogiohka. Dar Florin Golban nu se lasă încorsetat de forme. Poemele sale sunt libera, aerisite. Cele care punctează repere ideatice sunt, de regulă, haiku clasic. Altele haiku liber. Unora nici nu le sesizez formatul. Ba întâlneşti si poeme pur şi simplu. Unele lungi. Ritmate de poeme în proză. Evident, nu o dezordine, ci o armonie cuceritoare. Chiar falsa dezordine ar fi cel mai eronat diagnostic.

       Ceea ce exprimă textul e expunerea sinceră a sufletului delicat al poetului. Şi mai mult de atât. Exprimă continua reflecţie internă. Acuma sigur că haiku, formal sau liber, concentrat fiind, e o explozie de simţire, de reverie şi chiar de gândire. La Florin Golban le găseşti:

Să nu strivesti apusul                                                Grădina mamei

Cu pata de întuneric                                               Parfumul crinilor                                       

A nopţii.                                                                     Ȋncă acolo

       Poetul îşi ritmează textul prin titluri de capitole, culese cu majuscule. Dar, cumva original, fără a le marca într-un cuprins explicit, cu precizarea paginilor. Subliniind continuitatea fluxului. Atenţie la cuvintele titlurilor: MEMORIA APEI, MEMORIA PIETRELOR, MEMORIA CUVINTELOR, MEMORIA COPILĂRIEI. Şi, în fine, un capitol mai lung TĂIEREA MARGINILOR. Iată dar, titlul culegerii e logic ales.

Florin Golban e, din 2022, colaborator al revistei Argeş, unde deţine p pagină de haiku.

       Ce mai trebuie rnotate, pe alocuri, discret, a câorva haiku în engleză.

Pentru a încheia, exemplific cu doua perechi de haiku ce sugerează un tap dance scoţian. Dar nu cu picioarele încrucişate, ci cu capetele:

Autobuzul de noapte                                                    Autobuzul de noate

Spre Calea Lactee                                                         La radio

Pleacă singur                                                                  Rhythm and blues

Dar mai ales:

Clasa de yoga                                                                              Clasa de yoga

Aici, acolo                                                                                     Tot, toate

Nimeni, nicăieri                                                                             Aici, acolo     

       N-am  o autoritate în materie, ci strict subiectiv, socot acest volum ccel mai realizat, până acum, al lui Florin Golban. Va continua să urce                                                            

Citeam, cu ani în urmă, pe Facebook, cu savoare, cu haz, vorbele isteţe ale unui copil, citate de tatăl său. Poetul, jurnalistul, teleastul (avea şi are o emisiune TV, Piper pe iimbă), Robert Şerban. Le numea Tudorisme.

Am ratat, vai, cartea în care sunt adunate astfel de bijuterii. Tudor Şerban la vorbă cu Robert Şerban – Tata, eu glumesc serios! Polirom, 2018.

Avui şansa, prin generozitatea autorului, căruia îi mulţmesc, de a o primi şi citi. Cum nu există medalii fără revers, omisiunea se converti în avantaj. Cititorul de azi e mai… cititor decât cel care ratase acea ediţie.

Cartea e îcadrată de postfaţa unui critic de elită, Pavel Şuşară. Nu-mi permit să comentez textul impecabil al Dsale. Îmi spun sotto voce: Sutor, ne ultra crepidam. În definitive prefeţele, postfeţele au, prin definiţie, elemente commune cu cronicile de întâmpinare.  

Doar ca pricinaş (niciodată cârcotaş), îmi şoptesc că, probabil, criticul şi-a scris postaţa înainte de structurarea cărţii. Căci ilustraţia, extrem de rafinată, înteligent pusă în pagină, completează textul. Se întrevede o paralelăsui generis între tet şi lustraţie: colaborarea filială. În pagina tehnică a cărţii, echivalentă, cumva, oricum parţial, cu genericul cinemtatografic, artisul (nu încarc raportul de lectură cu date accesibile pe net) Bogdan Achimescu semnează frafica alături de două prenume, probabil fii săi.

Despre carte, n-am ce căuta a spune dincolo de acurateţea textului critic.

Doar că încerc, simt nevoia asta, de a prelua batâr oarece dinaburul cărţii însăşi. Poate repet. Tudorsimele sunt piese de teatru, proze, eseuri pe alocuri –  totul evident miniatural. Tudor din carte o glumie el serios şi o face, dar atitudiena faţă de partenerul de dialog, e un cocktail de admiraţie şi ironie.

Cronica unei plachete de poezie cere citarea unor fragmente. Vezi câte un haiku în articolul precedent (28.10). la limita limitei, câte un aforism dintr-un volum de gen. total nepotrivit aici. Voi face o unică excepţie. Care ilustrează ce ugrai despre relaţia filială. Am ales Tudorismul, deoarece e rezumatul ultimal cărţii:

Eşti mortal, Tudorel!

Sunt mortalul tău!

Am reflectat mult cititind şi recitind. Dacă n-ar fi fost vizibilă succesiunea cronoligică a Tdorismelor –  or quasicronologică, nu vom şti – s-ar fi zis că în construcţie se vede, se devoalează, scriitorul. Că se vede, e fără echivoc. Dar discret şi subtil. Posibil, manifestat ŞI prin oarece selectie, păstrându-se cronologia.

Scriitorul se ma vede în ceva. Cu ochiul liber. În dialog apare personaje secundare. Inerente. Bunicii, câţiva prieteni. Cât să nu încarce. Dar personajul desenat, schiţat în peniţă subţire, e vârful natural al triunghiului Fiu-Tată. Numit, când apare, discret, direct pe nume. Ariana. Nume cumva încadrat între obişnuita Adriana şi mitologica Ariadna. Iar poetul R. Ş. Îşi asumă, rarissim, poanta finală a unui Todorism: Da? Dar pe Rihanna o ştii? Pe Rihanna, nu pe Ariana.

Cele de mai sus se pot sări. Chiar ignora cu totul. E locul concluziei mele. Ca cititor.

La ora întârziatei lecturi a cărţii, Tudor Şerban, fie e foarte aproape, fie deja a intrat în vârsta pe care anglo-saxonii  numesc teen age. În anul aparţiei cărţii, singura vârstă nunită a lui Tudor era 6 ani. Tudos s-a dovedit un copil special. Dar eu sunt sigur că a beneficiat, dincolo de mediul familial şi extrafamilial, de un tată talentat. Dincolo de cel materializat în datele cunoscute. A fost talentat în dificila meserie de tata. Îmi asum. Poate… cu asupră de măsură. Copiii sunt, în mare procent, talente native. OK. Am credinţa şi nu mă întrebaţi pă ce mă bazez, că un copil mediu standard, crescut de părinţii lui Tudor, ar fi devenit mai performant decât în primii 2 ani de viaţă.

Acest fragment, poate punisabil în valoare absolută, poate excesiv de personal, NU face parte din cronicheta de faţă.

Luaţi-l ca paranteză la finalul cronichetei.

Poate există cărţii cu autori în tandem filial. Eu avui şansa de a citi şi asta anul asta, doar două. Le citii în ordine răsturnată. Cealaltă apăru chiar anul ăsta. În sfârşit acasă! Uimitoarea călătorie a unei feiţe-licurici. De Andrea H. Hedeş şi Andrei Hedeş. Că scrisei, pe blog, imediat după lectură se înţelege de la sine. Din păcate pierdui, nu de ieri, a doua serie de debuşee în revistele literare. Voi mai căuta.

În aceeaşi idee, dacă Robert Şerban va considera de oarece folos, publicarea cronichetei mele târzii, are mână liberă. Cu condiţia de a elimina paranteza mea şi această ultimă frază

Am mai scris de Ovidiu Dan. Jurist la bază, fost detectiv partcular, în care specialitate activează în cadrul unei entităţi profesionale internaţionale, al cărei obiect e cercetarea enigmistică. Unele dintre cercetările proprii, în cadrul statutului profesional, le-a valorificat personal, pe plan literar. E un scriitor înzestrat, care ar fi făcut o carieră literară meritorie de n-ar fi (fost) concentrat pe o specializare rară. Din păcate, cărţile de gen sunt, indisponibile sau greu disponibile. E.g.(între altele): Cu troika pe un bulevard în pantă – O părere despre moartea lui I. P. Culianu (2001); Dinspre pisc coboară negura: o părere despre moartea lui M.Preda (2020).

       Acest text se referă, punctual, la romanul Ordinul Hora (2018). O analiză amplă a contextului evenimentelor din Transilvania – 1784-85. Cunoscute public ca Răscoala lui Hor(i/e)a, Cloşca şi Crisan. Istoricii au folosit şi termenul Război civil. Expert în orizontul societăţilor secrete şi discrete, precum Francmasoneria etc, coroborând datele cu referirile istoricilor (e.g. acad. Densuşianu, acad. Prodan)^*), autorul rezumă, sintetic, cercetările. În formula literară a unor dialoguri încrucişate, între cercetători. Pe măsura avansării investigaţiilor.

Să mentionăm că bibliografia cărţii cuprinde în jurul a 40 de tituri (estimare).

       Deşi vizibilă o anume literaturizare a cercetărilor (probabil la fel va fi fost procedura si în cazul cărţilor de gen, la care n-am avut acces), autorul precizează, repetat, că nu e istoric. Trebuie luat, deci, ca ceea ce este.

       Rezultatul e un tablou cu largi extensii, în plan european. Nu doar al evenimentelor ca atare. Ci mai ales a semnificaţiilor acestora.

Să punctăm completul analiză/concluzii – de la ipotetice la plauzibile, până la certitudini punctuale.

       Evenimentele au făcut, de-a lungul vremurilor, obiectul nenumăratelor versiuni, informaţii incerte, interpretări eronate, falsificate etc. în timp real. Uneori cu scopul confuzionărilor intenţionate. Şinu cred că doar până azi. Punctual, am vorbit de proletcultismul aşa numitului obsedant deceniu. E mai mult de atât. E vorba de istoria modificată de Stalin şi administrară, în România, de Mihail Roller.          În toamna lui 1944, Armata Roşie a ocupat ţara la braţ cu diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Constituite din prizonieri români “reeducaţi”, încadrate cu ofiţeri şi politruci ai ocupantului. Însuşi numele uneia din divizii a fost o formulă politică de manipulare, de falsificare a istoriei. Dar, la prezentul evenimentelor, unii dintre ţărani nici nu-l cunoşteau pe Horia, unii răfăcători au acţionat în numele lui, agenţi infiltraţi (nu doar habsburgici!) s-au dat drept Horia. Dincolo de nucleul mişcării ca atare, un nor de confuzie, manipulare şi control.

       Treptat, cercetarea se focalizează (Doamne, nu focusează!)cpe existenţa, reală, a unor proiecte de refacere a Daciei. Evident, politice. Ale lui Iosif II, Ecaterina II şi chiar unul prusac. Acesta – colatera, şi oarecum minor. Primele două fiind expresii politice divergente, dar între cei doi împăraţi au existat corespondenţe secrete. Extinse, temporat şi în cadrul diplomaţiei. Oficiale şi oficioase.

       Astfel de proiecte nu s-au limitata la politica celor două imperii, destul vreme cu arii politice inteferente. Au existat, lasă autorul să se înţeleagă, şi proiecte francmasonice. Sau/şi ale altor organizaţii de gen.

       Un punct cheie al romanului e istoria politicii economico-financiare a Ordinului Templier. Precum şi analiza încercărilor seculare de refacere a acestei politici. Cu accent pe Stricta Observanţă Templieră, ordin francmasonic. Cu numeroase ramificaţii în întreaga Europă. Nu vom cita multiplele loje, făcute şi refăcute, e o reţea vie, mobilă, uriaşă.

       Ei şi principiul omogenităţii lingvistice, practicat de Ordinul Templier, reluat de lojile neotempliere se aplică direct proiectelor de refacere a Daciei, bazate pe aria lingvistică română. proiectul habburgic, conchide logic cercetarea, viza adăugarea principatelor la Transilvania, cel rusesc – simetric.

       Autorul nu insistă explicit, dar de la Ecateria cea Mare încoace Imperiul rus a încercat cel puţin încorporarea Principatelor. Ca ea vedea o Dacie condusă de un cneaz rus. Cul o vedea, cât a văzut-o, Iosif al II-lea, cercetarea nu insistă adânc. Că Horea a fost numit, inclusiv pe simboluri francmasonice Rex Daciae, în textul cărţii se repetă de mai multe ori. Aşa a şi fost cunoscut, parţial, poate izolat, depinzând de nivel, în mişcarea tărănească ce se pregătea de război. Ecaterina, politiciană abilă, ar fi putut accepta ca formulă de aglutinare a proiectului ei, desigur ideea unui lider rus era de la Orlov în sus. Asupra atitudinii ei faţă de un lider român al acelei Dacii, autorul nu se referă insistent.

       E important să subliniem că autorul repetă, din când în când (fără accente totuşi) că proiectul quasilocal al refacerii Daciei a fost abandonat. Din referirile autorului, ar reieşi că începând cu însuşi Iosif al II-lea. Al cărui interes major a fost, o spune repetat, cu fapte cercetate, autorul. Practic imediat după ratarea planului iniţial, al declanşării acţiunii la 1 mai 1785. Împăratulfu concentrat să-şi ascundă urmele.

       Ce rezultă din cronologia, reflectată în carte, a cercetărilor, axată mai mult pe teme şi persoane, e o limpede evoluţie inegală, chiar pe alocuri contradictorie, a evenimentelor.

       Un moment major al evenimentelor, ancheta, procesul, sentinţa şi execuţia martirilor, ocupă loc important în carte. Precum, evident, în cercetări. Proporţional cu istoria înşăşi. Ale cărei erori, în cazul istoricilor citaţi, autorul le demonstrează.

       Esenţială şi vizibilă, misiunea lui Jankovitz, investit de împărat cu autoritate    supremă, e ermetizarea întregului demers. Peste puterea guvernământului imperial al Transilvaniei.

       Paranteză extracarte. Exemple de reflectare artistică a momentului istoric, Procesul Horia, de Alexandru Voitin (accesibil in anticariate pe net). Şi filmul lui Mircea Mureşan, Horea, pe scenariul lui Titus Popvici (1984), în care Radu Beligan face în Iancovich (grafie imdb) de efect. Un cuvânt în plus ar fi în afara cronicii. Adiata cronicarului e respectul faţă de carte. Iar cartea are aşa o densitate de informaţie, încât cere o selecţie atentă şi reprezentativă. Ar mai fi un singur amănunt în materie. Numele călăului e pomenit o singură dată în carte. Că acest nume rezonează în mintea cronicarului, iarăşi nu va fi menţionat.

       Există în carte nu numai foarte multe informaţii despre univesrul societăţilor cum e francmasoreria, o mulţime de nume de loji, ci, cum marele public nu cunoaşte domeniul, ca să se poată urmări analiza, există multe imagini. De la mărci, sigilii etc la edificii de cult creştin. Luate din unghiuri expresive. Un raport inteligent între, de pildă, sigilii de loji şi frontoane de clădiri masonice, cu sublinierea celor două coloane, J şi B, explicare limpede

       Aş exemplifica cu prima imagine. Un sigiliu. Loja sibiană Sfântul Andrei la cei trei nuferi solicita aprobarea de înfiinţare de la loja vieneză La Palmier, imediat superioară ierahic. Răspul fu sigiliul. În spaţiul dintre două cercuri concentrice e un text în latină, iar în mijloc, în interiorul unui poligon de forma crucii Sfântului Andrei e inserată o siluetă în aceeaşi poziţie în X, sub care 3 frunze de stejar, legare de un triunghi cu vârful în jos. Ce are stejarul cu nuferii care definesc loja? Societătile iniţiatice comunică secret prin simboluri. Ca să nu încarc u detalii, cercetătorii înţeleg mesajul Restaurarea Daciei prin Horia e o greşeală. Se va pedepsi prin fângerea pe roată.

       Pe parcursul cărţii, naratorul, probabil reproducând reflecţiile celui care condusese cercetările, subliniază că un eveniment major de rupere a contextului social nu poate fi lămurit în toate iţele şi compară evenimentele cercetate cu cele de la 1989. Oricât ar fi de denă informaţa cărţii, oricât afrt a cere lectura ei amănunţită, comparaţia e sugestivă. Ne întrebăm, însă, dacă asta scuză erorile istoricilor…

       Multiplicitatea, posbilă sau aparentă, în teren a personajului public Horia e explicabilă, dar… cercetarea amănunţită a exercitării misiunii secrete a contelui Iancovici (să grafiem odată, numele, în forma româneasca), vădeşte deţinera în detenţie a două perechi Horia – Cloşca. Subtiliate abilă, petru deruta oricui, mai ales a personalului, inclusiv al funcţioarilor judiciari. Cu scopul major, esenţial, al ermetizării întregului demers. Cercetătorii par să fi dovedit că, pentru acest scop, un număr de persoane participante (inclusiv mici slujbaşi si soldaţi) au dispărut fără urmă. Interesul împăratului fu respectat. Nu ştiu dacă există cercetări mai detaliate ca aceasta, în fond a autorului cărţii. oricum nu există în limitele accesibile pe net. Ergo, în timp istoric, unele adevăruri ies la lumină.

       Despre Horia a circulat, chiar în epocă, zvonul că ar fi fost eliberat în secret şi ar fi ieşit din ţară. Autorul nu emite contraargumentul fudamental. Ar fi dinamitat ermetizarea, atât de laborioasă, a misiunii contelui trimis de împărat. Dar foloseşte o cale mai ocolită, demonstrând falsitatea zvonurilor. În fond asemena legende circulă inerent. De la Hitler la Ceauşescu. Dacă omitem legenda Măştii de Fier.

      Cercetătorii s-au întrebat, pe bună dreptate, dece Crişan, care avea pregătire militară (făcuse parte, spune autorul, dintr- organzaţie militar-masonică a lui Draşcovici) a grăbit, în toamna lui 1984, războiul. Ar fi, cumva, vinovat de nerespectarea datei hotărâte, 1 mai 1785. Nu insist aici asupra concluziilor cercetării, cititorii trebuie stimulaţi să citească cartea. Deşi am spus ca nu e simplu. Cine e curios, se va descurca. Dar aici, notez propriul argument. Nerelevat de autor. O mişcare cu dată fixă peste deja mult timp, luni de zile, care-şi planifică uciderea, în paturile lor, a întregii nemeşimi, n-are şanse să nu fie descoperită. Ca dovadă, destule false acţiuni, pentru deruta horienilor, creînd confuzie (de fapt sporind-o) în timp ce duceau, Sub Rosa, tratative asigurătoare cu împăratul. Aluzii la acestea din urmă n-au apărut direct în carte, dar, citint-o, mi-am amintit că mai întâlnisem. Chiar la un scriitor român.

       Acuma, acţiunea, aşa cum fusese plănuită iniţial, să admitem că între împărat şi Horia (pe care il primise în audienţă, cred că de 2 ori, ultima dată la 1prlie 1784) fusese o înţelegere secretă. Dacă, orin aburd, planul s-ar fi îndeplinit, Horia n-ar fi ştiu că e condamnat. Pentru a ermetiza orice întelegere,

Presupusul plan iniţial seamănă cu 3 evenimente istorice: masacrul a 30,000 de francezi care ocupau Sicilia, pe 30 martie 1282, a doua zi de Paşti (rămas în istorie ca vecerniile siciliene), Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572). În al doilea caz, catolicii radicali (doinati atunci de ducii de Lorena), fiind separaţi de hughenoţi, s-au putut organiza, în cazul Transilvaniiei există dovezi, puse în evidenţă chiar în carte, ca nemeşii au aflat şi au şi reacţionat.

       Vorbeam de interesul Ecaterinei cea Mare pentru faza timpurie a proiectului refacerii Daciei. Peste 26-27 de ani iau jumm’atea mare de Moldova (eu nu pot spune Basatabia), pe tradarea lui Manuc Bey. Se tot insistă de reformele contelui Kiseliov (franţuzit Kiseleff). Sunt reale şi principatele au făcut un pas în sus. Dar guvernatorul pregătea, astfel, încorporarea ambelor la Mama Rusia. La aproape jumătate de secol de la evenimentele care sunt subiectul cărţii.

Revin. Cine erau cei doi Horia arestati? Nicula Vasile e acel al cărui portret e conservat de istorie. Era cantor la biserica. De unde porecla. Vorbea fluent germana, a fost primit de împărat. Autorul cărţii afirmă are 4 indicii că acest Horia, ar fi fost fiul lui Iosif Rakoczy, coborâtor din linia princiară, care era pretendet la tron. De unde ideea Rex Daciae. Acest Horia a fost socotit liderul spiritual al mişcării. Celălalt arestat, Nicola Urs, zis Horia, cu părul scurt, era un luptător activ în scurta campanie. Nu insist asupra celor doi arestaţi cunoscuţi ca Cloşca. Oricum moartea, în închisoare, a lui Crisan, arestat mai târziu, rămâne, conform autorui, ambiguă.

       Ordinul Hora, precizează autorul, a fost un ordin secret, înfiinţat de ruşi, posibil pentru a o lua înaintea lui Iosif al II-lea în evoluţia proiectelor refacerii Daciei. Idee comună, prin forţa lucrurilor, dar asupra căreia Ţarina şi Ȋmpăratul erau concurenţi. Ordinele iniţiatice, punctual lojile francmasonice, au existat şi în Rusia. Aici nu e locul raţionamentelor obiective, e vorba despre cartea lui Ovidiu Dan. Acesta spune că Ordinul ar fi avut la bază loja apuseana Fratres de cruce. Pe care autorul o analizează anterior dpdv al simbologiei (un cuvânt din protoromână, cunoscut şi larg citat, alături de unul in română). interesant, expresia e folosită rar şi abia spre sfârşitul cărţii. în nici unul dintre interviurile oferite de autor, pe care le-am urmărit, n-a fost întrebat asupra semnificaţiei titlului cărţii. singurul subţire punct de plecare e să-l citesc/citim conform limbajului simbologic, în care e expert.

       În fine, autorul face referiri tranzitorii asupra a 3 mişcări majore: Iluminati, rozacrucianism şi Francmasonerie –  ca background vag al evenimentelor cercetate.

       Prima cronică a cărţii e semnată de Prof. Univ. Dr. Triana Vedinaş. E mult mai amănunţită decât cea de faţă, cu conexoiuni istorice. Un text profesionist. O recomand, prioritar faţă de aceasta. Care punctează mult mai puţine referiri directe la carte şi are, de fapt, doar rolul de a focaliza cititorii spre carte. Ca sursă.

primară.dar mai eceva.

       Dar  ai e ceva. Am regăsit, în carte, fragmente din cartea Dsale Părtaşi la egregoră. Din păcate, volumele punctuale despre egregore locale, nu-mi sunt accesibile.

Ne-am obişnuit cu tandemul de început al fiecărui număr al revistei. Editorialul semnat de Andrea H. Hedeş se intulează, acum, Trei lebede. Înainte de a deschide revista, cititorii se vor întreba: Care e cea neagră? Apoi vor citi şi aprecia, cum fac cu toate editorialele. Pe când un volum-compendiu cu acestea?

       Apoi cursivul lui Horia Gârbea: Recensământul bobocilor.

Apariţii Neuma: Obişnuitele 9 coperţi. La 6 numebre duble pe an înseamnă 54 cărţi anunţate. Cu foarte puţin peste o carte Neuma pe săptămână. Cred ca pagina cu coperţi e doar o selecţie. Am văzut, fără a număra, parcă, mai multe anunţuri. Am una singură. Una şi bună. Nu spui care. Unde să-i public cronica de pe blog?

       Invitat special: Pare cea mai bogată rubrică de anul ăsta. Aurel Rău, Matei Vişniec, Gheorghe Grigurcu – în continuare, Cassian Maria Spiridon, Victor Constantin Măruţoiu, Virgil Mihaiu, Cornel Nistea. M-am înşelat. Numărasem aiurea şi titlurile articolelor.

       Interviu: Ion Bogdn Ştefănescu, în dialog cu Diana Rotaru.

       Eveniment: Lansare Neuma la Câmpina şi la Călăraşi. Festivalul Limba Română, Braşov, 2024. Colocviul romnului românesc, Alba Iulia, 2024.

Răzleţe: Să vină irochezii, de Gelu Negrea

       Poezie: Ana Ardeleanu

       Poezie: George Băicoianu

       Proză: Mărgele de sticlă, de Rodica Bretin

       Poezie: Mircea Drăgănescu

       Eseu: Gheorghe Lăzărescu: Socrate, apariţia scrisului şi… internetul

       Poezia lumii: Vasko Popa (Serbia)

       Poezie: Mihai Babei

       Scriitorii lumii: Arian Leka, Un alef la Zagreb

       Poezie: Gabriel Nicolae Mihăilă

       Proză: Marotele, de Cătălin Rădulescu

       Poezia lumii: Ahmet Yaçinkaya – Turcis. Tradus prin engleză de Andrea H. Hedeş

       Teatru: Poiana, de Aurel Andrei

       Eseu: Carmen Duvalma: Mituri şi simbolur proza lui I. L. Caragiale

       Poezie: Aurora Popescu

       Tineri poeţi: Ştefan Tudor Baciu

       Versuri de la cititori: Luminiţa Giurgiu, Mirela Cocheci

       Anchetă: Rescrierea sau continuarea unei opere literare

       Proză (pornind de la o anchetă): Pe strada Mântuleasa… iar, de Mircea Teculescu

       Eveniment editorial: Monica Grosu – Povestea libertăţii

       Volume Neuma: Flavia Adam: Costumul gol al astronautului, inima plină a poetului; Lucian Gruia: Suprarealism dincolo de labirint; Nicoleta Milea: Romanul căutării de sine Ieşirea din tipare a poeticului; Savu Popa: Pe urmele lui sancho Panza; Evelyne Croitoru: intersecţii lirice

       Cartea de poezie: Christian Crăciun: Descântece din tărâmuri; Christian Tămaş: “Frumuseţea stă în ochii privitorului”

       Eveniment: Zilele Cronograf la satu Mare şi Negreşti-Oaş

       Cartea de poezie: Elena Puruşniuc – De vorbă cu poesia

       Cartea de proză: Despre celebre scrisori într-o lume văduvită de scrisori, de Felix Nicolau

       Asociaţia Scriitorilor din Baia Mare şi premianţii săi

       Cartea de critică: Ana Dobre – Lectura, în metaforă critică

       Cartea de poezie: Ioana Diaconescu – Mediul nocturn din care nasc lumini

George Volceanov: Un debut de maturitate

       Comemorări: Gheorghe Glodeanu: Virgil Mazilescu – Jurnalul unui poet damnat; In memorian Ioan Moldovan

       Viaţa cărţilor: Miruna Drăghici – Lux şi devoţiune

       Colţul lui Yorik: Exit Alain Delon, de Radu-Ilarion Munteanu

       Ecran literar: Alexandru Jurcan – Tartarin, iepurele bătrân şi cămila

       Teatru: Alexandru Jurcan – patru premiere la Teatrul Naţional Cluj

       Cinemateca: Raluca Faraon – In memoriam Alain Delon

       Rock: Dumitru Ungureanu – Pogorâre la obârşii

       Călătorii: Ramona Műller – Kukutsa, oiţa călătoare, Profa şi Omul de serviciu

       Culinar: Un nou episod al serialului Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti

       Contre-pied: Gelu Negrea – Hagi şi sabia lui Ştefan cel Mare

       Vitrina cu cărţi: 8 coperte

       Dece Nauma: Extras din Editorialul primului număr al revistei Neuma, Nr 1-2 / 2017

În anii 60-70 Teatrul Ţăndărică – prin directoarea lui, Margareta Niculescu -, are o iniţiativă, pot spune fără greş, efervescentă. Spectacolele NOCTURN. Dansau Miriam Răducanu şi, la început, Gigi Căciuleanu, iar regretatul actor Virgil Ogăsanu recita texte care ritmau pauzele coregrafice, din scriitori inteligent aleşi şi articulaţi. Am participat la mai multe asemenea seri, în care scriitorii reprezentaţi erau Marin Sorescu şi, mai proaspătul, atunci, Mircea Horia Simionescu. Acesta din urmă şocase – termenul e exact – nu doar lumea literaă, chiar întreaga lume culturală. La circa un deceniu de la spectacolele teatrale bucureştene care uimiseră Occidentul, semnate de David Esrig, lucian Giurchescu, Dinu Cernescu şi mai ales Liviu Ciulei.

       Ulterior, Penciulescu preluase formula spectacoleleor la un teatru

       A trecut aproximativ jumătate de veac. De seninătate? De sanctitate? Sigur nu de Singurătate, cum sună confesiunile lui Gigi Căciulean (https://www.blt.ro/nocturn-gigi-caciuleanu-confesiuni.html).

       Dar să nu uităm, Miriam Răducanuu iniţiase spectacolele.

       Ei, şi din citatele pronunţate sec, casant chiar, de actor, ţin minte peste jumătatea de veac, una. Condensată. Reprezentativă. Emblematică. Ultim rezumativă. Am uitat căruia dintre scriitori aparţinea. Putea aparţine amândurora. Dar probabil MHS: Exportau piei, grâne, petrol. Importau chei franceze.

       Iar dansul magic oferit cei doi, total neobişnuit pentru publicul de atunci, cumva sacadat, dar poetic şi exploziv, se acorda perfect cu ritmul ideatic al texttului.

       Mirian Răducanu şi Gigi Căciuleanu. Apoi, după o vreme, Gigi Căciuleanu plecând altrove, dansatoarea coregraf a lansat o tripletă de tinere. Spre ruşinea mea şi cu scuzele inerente fată de două dintre ele, mi-o amintesc doar pe Raluca Ianegic. Căreia n-are rost să-i declin tilurilre uniiversitare actuale, mai ales când n-am făcut-o pentru primii doi coregrafi.

       Acum, pe 17 octombrie, Miriam Răducanu atinge centenarul. Ar fi de gust discutabil să-i adaug numelui titluri, epitete şi elogii. Miriam Răducanu este un simbol în sine.

       Una din fiicele mele, Miriam (…sic), a participat la expoziţia onorării centenarului artistei. Act inteligent conceput, care ilustreaza biografia acesteia. Punctând etape majore ale acestei biografii. Fără a încărca. Mi-a făcut un dar pe care nu-l stric cu epitete, invitându-mă şi revăzând expoziţia. În spaţiul de pe strada I. L. Caragiale 32. Avui, astel, şansa de a participa în seara de 11 octombrie (zi importantă pentru familie), nu doar împreună cu ea şi fratele ei, dar prinzâd o elegantă prezentare orală a expoziţiei, sub forma unu tur al sălilor. Gazda era evident din familia coregrafilor. Am deconectat reporterul din mine şi nu i-am aflat pe loc numele, pentru omiterea căruia din relatare îî cer scuze. Nume care se va deduce pr unul din websituri.

Expoziţia a integrat biografia dansatoarei în contextul istoriei culturii de gen în România. Cu accent pe Floria Capsali (https://floriacapsali.wordpress.com/floria-capsali/). Subliniata de un afiş de spectacol din 1938.

Sigur că întreaga expoziţie vorbeşte despre Mirian Răducanu. Prezentatoarea turului sălilor i-a punctat biografia, dar ar fi superfluu s-o reitereze reportericeşte un senect care o descoperea la finee anilor 60 şi începutul anilor 70 în inubliabilele spectacole NOCTURN, despre care am amintit la început. Vorbeeam – şi asta socot ca e de subliniat dupăparticiparea la expoziţie – despre varietatea mijloacelor folosite. Pereţi întregi de montaje grafice, afişe, diplome, interferate cu fotografii, selectate din spectacole, care surpind expresia corporală inventivă, imaginativă, expresivă. Foarte multe ecrane tv, proiectând fragmente de spectacole. În cel puţin 2 săli, pe ecrane vezi produsul a două proiectoare video.

Un aspect sensibil, imaginea artistei parcurge o viaţă de om. Densitatea şi dinamica informaţiei te face să nici nu observi dacă un clip are sau nu stop cadru pe portretul artistei. Dar cu impresia asta rămâi. Admit, participanţii senecţi, cum mă aflu, sunt avantajaţi. Recunoscimagini penru care cei tineri sunt documentare/descoperire.

Unele televizoare, inteligent (imi veţi scuza repetiţia, sper să nu plictisească) distribuit, proiectează fragmente din spectacole. Cel mai spectacular e un fragment dintr-o întâlnite televizată Miriam Răducanu – Johnny Răducanu. Din capitolul, fragmentar comentat, Miriam Răducanu şi Jazzul (afişe de spectacol). Printre afişe, printuri proiectate. Două afişe de gen, Gente di Miriam. Spectacole din Italia. Vai, am uitat autorul gazdă. Dacă-l caut pe net, dau peste zeci. Inclusiv Miriam dansând pe muzică de Ennio Morricone. Încarc prea mult, est modus in rebus. Nimni nu mai citeşte.

Vişina din glazură (eu evit sintagma cireaşa de pe tort, o văd banală) a expoziţiei e un montaj de fotografii, cred că din ultima cameră, aproape pe un perete, dintr-un spectacol senect. Imaginile abundă pe multe din websiturile referitoare la artistă. Numeroase. Cum altfel? Toate vor fi, sunt sigur, deschise şi cercetate.

Vernisajul expoziţiei fu pe 27 seprembrie şi se închide pe 19 octombrie.  După centenar. Autori Centru Naţional al Dansului Bucureşti, Rezidenţa9, în parteneriat cu UNITER (https://www.modernism.ro/2024/09/27/expozitie-miriam-raducanu-o-expozitie-arhiva-cu-senz-rezidenta9-bucuresti/). Dar ce înseamnă senZ? Cititorii interesaţi de acest acrticol se vor întreba şi vor găsi răspunsuri.

Îmi propusesem să scriu azi despre centenarul artistei Miriam Răducanu, în contextul expoziţiei omagiale. A trebuit să amâns, sau chiar să renunţ.

Mă gândeam să fac o analiză a momentului critic prin care trece civilizaţia planetară. Poate o s-o fac odată. Când o să amân o cronică a unei cărţi remarcabile.

       Dar acum actualitatea e dominată de un eveniment pe cât de inedit, pe atât de straniu: CCR invalidează o candidatură la alegerile prezidenţiale, admisă de BEC. Deciziile CCR sunt definitive. Nu există recurs. Mai mult, termenul depunerii candidaturilor închide oricum posibilitatea unui inexistent recurs. Candidata scoasă astfel din joc are pitorescul ei. Nu doar ultravocală, ci excelând in violenţe de limbaj. Nu puţine gafe explozive. Prima aberaţie pe care a găsit s-o comenteze e că evreii sunt de vină. Nu vorbim de libertatea omului de a-şi asuma poziţii individuale în numele diversităţii (care diversitate, este, până la un punct destul de îndepărtat, proprietatea intrinsecă a Univerului). Expresia ar suna bombastic şi m-aş face de rât în proprii ochi. Adică, fără să ofensez, singura instanţă majoră de care ţin seama. Înlocuies aşadar termenul libertate, cu posibilitate. Libertatea e un concept nu doar major, esenţial, are chiar o anume nobleţe subiacentă. E şi imprudent şi riscant să atribui orcărei prostii posibile calitatea de libertate. Bref, reacţia primă – şi primară –  a deja fostei candidate la prezidenţie, la aflarea veştii deciziei CCR dincolo de incongruenţa de limbaj, îi conferă toate dezavantajele. Mă rog, afară de segmentul primitiv al populaţiei interesate electoral.

       Dar expresia folosită fu deja prea mult amănunţită. Să trecem la fond.

Foarte interesant e scorul cu care a fost luată decizia. Pornim de la structura CCR. Instituţia nu e una juridică. Cum sunt instanţele începând de la vârful ICCJ până la ultimul tribunal sau judecătorie. În treacăt, subliniez implicit că nu consider calitatea procurorilor ca magistraţi. Ca aşa sunt consideraţi, nu ma obligă la nimic. Până ce aş avea, doamne feri, cu vreunul. Revin. CCR e o instituţie politico-juridică. Deoarece legal membrii ei sunt propuşi in părţi egale de Preşedintele ţării, Senat şi Camera deputaţilor. Şi ratificaţi (in praxă automat) de Parlament, în şedinţă comună. Membrii CCR au calitatea de judecători. Şi au mandate de 9 ani, schimbate rotativ la câte 3 ani.

       Iată componenţa actuală a CCR: Livia-Doina Stanciu (numită de Preşedinte, în 2016), Elena-Simina Tănăsescu (idem, in 2019), Mihaela Ciochină (idem, 2022); Laura-Iuliana Scântei (senat, PNL, 2022); Varga Attila (CD, UDMR, 2016); Crstian Deliorga (S, 2019); Gheorghe Sta (CD, 2019); Dimitrie-Bogdan Licu (CD, 2022); Marian Enache (Preşedintele CCR, 2022). Ultimii 4 propuşi de PSD.

       Raportul politic e echilibrat.Preşedintele româniei + PNL 4, PSD 4. In peobleme divergente, decizia e, practic, luată de UDMR. La şedinţa în discuţie primele 2 judecătoare au absentat, scorul a fost 5-2. de fapt decisiv a fost votul judecătorului propus de UDMR. Ceea ce e cel puţin interesant. In compoziţia şedinţei, dezbaterea pare foarte probabil să f fost strânsă. Scorul virtual pare să fi fost 5-4. Decizia a fost, foarte probabil, una politică. Redactarea motivării va fi, tot foarte probabil, o problemă sensibilă. CCR judecă exclusiv probleme de constituţionalitate. Motivarea va trebui să demostreze încălcarea unor articole de constituţie pentru a-şi susţine decizia. Evident, CCR nu-si poate permite să eită o motivare şubredă, subţire, discutabilă. Cum dezbaterea fu transarent divergentă, cele două judecătoare de aceeaşi parte vor trebui să cadă de acord in sprijinul a ceea ce voi numi, ironic, l’ésprit du corp. dacă sunt destul de sigur de ceva e că motivaţia deciziei CCR va stârni mai multe disxuţii publice decât însăşi decizia.

       Dar astea sunt aparenţele. Urmărind discursul unaia din cei doi contestatari, reiese că Dna Iovanovici-Şoşoacă (veni vremea  să-I pronunţ numele) şi-a ridicat în cap destui membri de eşalon relativ înalt din partidul Dsale. Imprudenţă? E xces de încredere în sine? Inerţia succesului? Nu e problema mea. Lucrătură politică sau nu, îşi merită oricum soarta.

       Comentariile celor invitaţi de Denise Rifai, a cărei emisiune electorală numită, interesant, Ţn opoziţie are mai mult dinamism decât formatul cu 40 de întrebări, au fost, aşteptat, după nominalizarea lor, tot divergente. Mă rog, câte unul fu relativ plicticos. Nu dau nume. Mă aşteptam ca cel mai exploziv să fie Cozmin Guşă, a cărui renunţare timpurie la candidatură o socot semnificativă. Mă întreb dece jurnalista, bine antrenată intr-un stil tăios-blând, nu l-a invitat şi pe H. D. Hartmann. Care vorbeşte mult şi multe, la diverse emisiuni. Iar acum din ce în ce mai mult. Intuiesc o anume lipsă de afinitate reciprocă. Aşa cum nu înţelec ce are profilerul cu Armand Goşu? Cel mai competent rusist din România. Profesor la Universitatea din Bucureşti. Cu doctorat în rusistică la Moscova, prin 90. Cu cărţi de excelentă analiză despre Putin şi putinism. Iar atitudinea profilerului despre Rusia e profund rezonabilă. De pildă acuză, pe bună dreptate, rusofobia. N-o spune pe şleau, dar auditorul înţelege că rusofobia e un sentiment destul de primitiv. Deh, nimeni nu-I perfect. Revenind, pentru consumatorul care sunt (de informaţie audiovizuală), o ciocnire (ce altceva?) între un Cozmin Guşă şi un  A. D. Hartmann ar genera câteva scântei în avantajul consumatorului.

Denise Rifai şi-a conceput această emisiune ca o structură inteligentă (dece nu mă mir?). cu Doru Buşcu, redactor şed la Caţavencii ca demigazdă iar restul invitaţilor reciproc consecutivi. Acuma, cititorii mei destul de vechi ştiu că numitul e cel mai vechi caţavenc, trecut prin toate formatele (e.g Academia Caţavencu etc), prezent încă din 90. Poate alături de rafinatul Patrick André de Hillerin, destul de vechi şi el. Dar mai ales un temperament flegmatic, cu voce domoală si mai mereu ironică, numa bun de dublaj de gazdă. Cu care, de-aş fi invitat, aş fi grijuliu. Acuma că însăşi gazda-gazdă, care-şi exhibă gheruţele profesionale mai abitir ca cele 40 de întrebări, asta a gost limpede de la primul candidat provocat.

Tot ce-am înţeles mai relevant din contribuţia invitaţilor vine de la Cozmin Guşă. Habar n-am dacă el vinde programatic tablouri de gen sau chiar mai scapă câte una că nu rezistă să nu se arate participant la unele secrete ale zeilor. Contează? Nu. Nici profilerul (care de mai bine de juma’ de an se lasă dominat de excese temperamentale) nu-I imun la boala, nu foarte gravă, de a sublinia mereu ce ştie. Avantaj noi. Noi cei vii. Nici eu nu rezist tentaţiei de-a cita câte un titlu al unor autori care m-au impresionat. Á suivre.

       Din pospaiul de concurenţă la distanţă prin oferta de şperle, De la H. D. Hartmann aflăm că americanuu nu prea erau confortabili cu Ponta în 2014 şi au acceptat propunerea germana ceea ce ne-a procopsit cu încă zece ani răi (vezi titlul cărţii lui Ciuvică despre primii zece). Ra Guşă vine cu un tur doi de-a dreptul sinistru, Gioană vs Ciucă (al vostru, al lor, niciodată al nostru). Ar fi a doua oară când americanii ar rata cu onor omul de la NATO. Deşi, recunosc, a învăţat ceva şi nu mai acoperă porecla nevricoasă atribuită pe vremuri de Ion Ilici Iliescu.

Atitudini opuse faţă de decizia CCR. Ciolacu (contestaţia împotriva candidaturii căruia, ca şi asupra celorlalţi candidaţi, a fost respinsă)cere peremptoriu şi public comunicarea cât mai rapidă a motivaţiei deciziei CCR. E ceea ce în sah se cheamă mutare forţată. Deci nerelevantă. În schimb Băsescu salută, ciudat, decizia CCR. Nu e primul comentariu public ofensiv al fostului preşedinte. Mie îm ipare un mod ieftin de a băga băţul prin gard. La modul încurcă-i drace.dacă mă gândesc e încă un mesaj anti PSD, presupunând că decizia ar fi o lucrătură PSD în CCR.

       În fine, să aşteptăm motivarea. Am analizat deja cât de de problematică. Dincolo de subiect, care rămâne zgomotul creat de decizia CCR, mai căutând pe net dau peste un mesaj previzibil al lui Ciucă, pentru PSD: De ce ţie- frică nu scapi! O confruntare cu mine în turul 2. Coaliţia impusă de Iohannis, sub pretextul stabilităţii, de fapt pentru salvarea propriului partid, numit aiurea PNL, aflat atunci în cădere liberă, fuse şi se duse. Lde Rareş Bogda, Sigheartău & co transpiră de satisfacţie. Întrebarea e dacă or avea imunitate faţă de ciuma roşie…

Gheorghe Săsărman (9 aprilie 1941, Bucureşti), arhitect de profesie, este un scriitor din prima generaţie posbelică a subgenului SciFi. După absolvirea Institutuui de arhitectură Ion Mincu a fost redactor la Scânteia (până în 1974), apoi la săptămânanul Conteporanul (1974-1982). În 1983 s-a stabilit în Germania. În 1978 0bţine un doctorat în teoria arhitecturii.

A publicat, între altele, Catastrofa mezonică, în 1963, în couatorat ci I. M. Ştefan, Oracolul, 1969, Cuadratura cercului, 1975 (ediţie cenzurată, 2013 ediţie integrală), Himera, 1979, 2000, 1982, Vedenii, 2007.

Cel mai recent roman este Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri, editura Polirom, 2016.

Doi poliţişti găsesc într-o piaţă din München un corp uman in comă, purtând urme de violenţă şi învelit într-o pânză cu urme de sânge. Cheamă ambulaţa şi după măsurile elementare (EKG, perfuzie cu ser fiziologic) duc corpul, acum e pacient, la Spitalul Adoratoarelor lui Iisus.

Cititorul află de existenţa seculară a Ordinului Adoratoarelor Patimilor lui iiisus. Numărul memebrelor a scăzut accelerat mai ales în ultimele zeci de ani. La prezentul acţiunii, în spitalul respectiv mai există numai două membre, de vârsta a treia: Sora Scholastika, director administrativ şi Sora Kunigunde, şefa personalului. Acest spital e singurul care, prin natura lui, primeşte pacienţi fără identitate stabilită, dar mai ales fără documente de asigurare medicală.

Medicul spitalului trage concluzia, examinând rănile straniului pacient că acesta suferise o biciuire violentă şi, în mod surprinzător, fusese răstignit.

Poliţia municipală începe cercetările. Prima concluzie, stabilită ştiinţific, e şocantă. Pânza în care fusese înfăsurat corpul găsit pe caldarâmul pieţei, pe care cei implicaţi o putură numi giulgiu, era ţesută dintr-o cânepă ce nu se mai cultiva pe glob, iar particulele de polen dispăruseră din culturi de multe secole. Mai degrabă de două milenii.

Îngrijirea medicalăaduce pacientul la o stare decentă şi stabilă. Începuse să emită sunete articulate, la început stinse, apoi audibile. Dar cu totul neinteligibile. Este adus un specialist în limbi antice, doctor în teologie, purtător de cuvânt al Fundaţiei Umaniste. Care recunoaşte limba vorbită de pacient: arameica. Limba curentă în estul Madoxal, doctorul în teologie e… ateu. După stabilirea unui limbaj comun, la întrebarea firească ce nume poartă pacientul, răspunsul şochează: Yeşua Ha-Nozri. Pe de o parte s-ar potrivi cu tratamentul suferit de pacient – biciuire, răstignire – şi chiar cu materalul giulgiului, pe de alta evangheliipe spun că personajul a murit pe cruce, dar dispăruse din mormânt. Întreaga dogmă creştină se bazează pe evanghelii. Şi pe miracolul admis al învierii. Două miliarde de pământeni, nominal creştini, s-ar afla brusc într-o derută majoră, dava vestea s-ar răspândi.

Întâmplarea că translatorul unicat al pacientului e ateu e un fapt favorizant. Are şansa de a considera suma informaţiilor primite, încununate cu declinarea numelui pacientului, mai fireşti. Dar pentru liderii Bisericii Catolice Bavareze problema e majoră la extrem. Pentru întregul eşafodaj a ceea ce ei reprezintă realitatea cere o poziţie ultraflexibilă. Altfel s-ar desfiinţa.

Ministerul de interne al landului e obligat să-şi ia răspunderea şi-l delegă pe secretatul de Stat, Dr. Reginal Richter, cu managementul problemei.

Mai întâi secret. Imposibil, presa se infiltrează peste tot, poi pacietul, aflat într-o condiţie funcţională, inconjurat de factproo medicali şi ai poliţiei, e plasat într-o locuinţă discretă.

Dialogul pacient-translator merge mai departe. Cel ceşi pune Yeşua neagă sistematic cam tot ce scrie în Evanghelii. Teologul, despre care nu uităm că-I ateu, nu prea e contrariat. Iar scriitorul are flerul să nu insiste asupra reflecţiilor accestuia din urmă. Personajul ia, treptat, cunoştinţă că e presupus a fi întemeietorul unei noi religii. Oricât l-ar mira – şi-l miră, dără ca scriitorul să pese pedala – insistă că scopul lui a fost lupta cu iderii Sanhedrinului, pe careiI consideră vânduţi Romei. Scopul mărturisit al predicilor lui a fost de a ridica la luptă poporul. Trezit în zilele noastre vede că n-a reuşit. N-o ia în tragic. Întregul comportament al personajului dovedeşte o forţă mentală ieşită din comun.

Aici sunt dator cu o paranteză. Tabloul zugrăvit de evanghelii în deosebeşte net pe Iiisus de luptătorii împotriva dominaţiei imperiale. Pe care pseudoistoria i-a numit zeloţi. Bar Abbas, cel propus de Pilat iudeilor să aleagă pe cine să ierte, între el şi Iisus, conform unei cutume religioase, era zelot. Plasaţii în contextul biblic, luat ca ipoteză de lucru, propunerea procuratrului Iudeii era abilă politic. A prefera execuţia unui zelot suna convenabil pentru stăpânirea romană. Ce-au ales iudeii ştim. Că putem presupune, cu cunoştinţele actuale despre manipulare, că decizia pupulară fusese rezultul acţiunii agenţilor infiltraţi ai Templului,  e plauzibil.

Dar recursul la momentul ultimei decizii are un singur scop. Scriitorul nu pomeneşte deloc cuvântul zelot.. dece? Scriitoul dovedeşte, de-a lungul celoraroape 450 de pagini, o serioasă cultură evaghelică şi chiar o structură a Bisericii Catolice Bavareze. Exclus să nu cunoască termenul zelot şi nici sa nu fi observat că personajul care a apărut de nicaieri şi-şi spune Yeşua Ha-Nozri, ba chiar relatează fapte cunoscute din Evaghelii, departe de a fi întemeietor de religie, era, de fapt, un zelot pur sânge. Punând un alt personaj al romanului, căruia translatorul îi relatează mărturiile presupusului Iisus, să observe public că acesta fusese zelot, ar fi încăcat textul. Gheorghe Săsărman, ca scriitor, a mizat sistematic pe inteligenţa sichiar pe instruirea cititorului. Aici el a lăsat pe seama cititorilor oomanului să conchidă singuri ce fel de personaj fusese, în realitate, Iisus.

Grupul de personaje care se adună în jurul lui Yeşua îşi pun chiar problema ca acesta să fi călătorit în timp. Şeful poliţiei, un om serios care ştie că meseria de poliţist se înrudeşte de departe cu cea de cercetător ştiinţific conversează cu o jurnalistă cu prefătire ştiinţifică. E fiziciană şi în dialog se face firesc referire la experimentul de la CERN, anume Large Hadron Collider. Cât de cunoscut e acesta, la nivelul marelui public? Nu ştiu. Dar scriitoul scrie pentru cititorii cu un grad de cultură peste medie. Ba chiar în text sunt infiltrate destule expresii în germană netraduse. Desigur, locul acestora într-o naraţiune care se petrece în München e potrivit.

Şi încă ceva pe această linie. Polirom a publicat romanul în 2016. Scriitorul o fi lucrat destul la el. Majoritatea detaliilor trimit la epoca prezentă, fără precizări punctuale. În text se fac 2-3 referiri la natura creştină a guvernului Bavarez. Cu mulţi ani în urmă, guvernul federal se baza pe o majoritate Creştin-Democrată, aliată cu Uniunea Creştin Socială, partid bavarez. Am cercetat. În 2002, candidatul comun CDU/CSU, pentru funcţia de cancelar federal, era şi prim ministru al landului Bavaria.

Dece scriitorul, atunci de 19 ani stabilit la München, iar la data publicării romanului fiind bavarez de 33 de ani cunoştea elementar etichetele politice. erau arhicunoscute. Presupun că a evitat folosirea explicită a etichetelor, ca urmare a unor posibile rezerve publice. Dacă nu, atunci termenul Creştin folosit în text e oricum  în rezonanţă cu terminologia generală folosită.

Folosirea termenilor ecleziastici precişi, în episoadele respective (cardinal, monsenior, prefectul congregaţiei) e atunci o inconsecvenţă? Nu. Cele 3 personaje, nu numai că sunt secundare, ar funcţiile lor se cer precizate, pentru a le înţelege implicarea.

Doctoriţa Spitalului Adoratoareluor se alătură echipei din jurul personajului. Acum îi putem spune Yeşua. Ea judecă logic. Dacă el e, într-adevăr, venit din urmă cu două milenii, e vulnerabil la patogenii  microscopici care vor fi evoluat de-a lungul acestui interval. Indiferent de cum ar fi parcurs intervalul, trebuie protejat. În urma consultării cu specialişti în imunologie, prepară un cocktail de inductori acceleratori de imunitate. Spre final se va vedea că metodologia are limite…

În ecuaţie intervine un factor parazit. O casă de avocatură cu spectru extrem de larg de activitate reuşeşte să-l convingă Yeşua să accepte contractul de reprezentare. După ce translatorul –  care se comportă progresvi ca agent personal – reuşise, aparent, să ia toate măsurile de siguranţă imaginate.

Dar liderii ecleziastici declanşează ofensiva. Într-o predică ţinu

Tă în catedrala oraşului îl acuză de-a dreptul pe Yeşua că ar fi trimisul… Satanei. O coincidenţă stranie, face să se ivească un uragan din senin. Mor oameni. Avocatul inventează o manifestaţie publică, ocazionată de un soi de festival popular. Apare un asasin, adjuntul şefului poliţiei are reflexul serviciilor secrete care protejează pe preşedinţii americani. E rănit grav. Dar predica lui Yeşua n-are nici un efect. Populaţia nu-l înţelege.

Şi vine nenorocirea. Convinsă că face o faptă bună, Sora scholastika manevrează pentru a-l frustra pe Yeşua de protecţia imunologică. Chiar când el ieşise în public. Se îmbolnăveşte, boala avansează galopant, nu reacţionează la nimic, moare în salvare, alături de doctoriţă.

Astfel titlul romanului devine limpede. Yeşua teleportat de pe cruce, înainte de a muri, ajunge în prezent. Dar destinul său e să moară. Cine îl omoară? Oamenii. Singurii oameni care a făcut tot ce le era în putere să-i prezerve viaţa au fost un medic, deci omul ştiinţei şi un teolog ateu. Poate, într-o anume măsură şi un şef de poliţie. Liderii bisericii reprezintă pe liderii Templului. Uaganul dare aproape dărâmă catedrala reprezintă întunericul şi fracturarea capatetesmei după crucificare. Morala fabulei e că destinul lui Iisus e unic şi independent de Biserică.

Cred că episoadele legate de implicarea presei, legătura între o reporteriţă şi un poliţist, deşi sunt consoidate în arhitectura narativă, pot fi lăsate pe seama cititorilor romanului.

Cea mai recentă carte a Dnei Andrea H Hedeş nu e prima carte pentru copii. De fapt nici nu prea e pentru copii. Şi nici pentru adulţi. Nici pentru senecţi. E o carte profundă. Formal ar fi o feerie. Nu singura feerie din literatura română. dar…  una strălucitoare. Să nu vă miraţi. Nimic ditirambic în folosirea cuvântului. Nimic encomiastic. Pur şi simplu cuvântul e unul din punctele focale ale textului. Esenţa ideatică, esenţa tematică şi esenţa simbolică. M-am întrebat dacă a continua jocul de cuvinte cu al doilea cuvânt dominant al textului n-ar fi o infracţiune la simţul măsurii. Pe plan existenţial interferez, încercând să echilibrez prudenţa cu riscul. Dar socot că ecuaţia personală, oricum ar fi descrisă/exprimată e latura banală a existenţei. În scris o latură esenţială a existenţei, risc cu cele mai multe dintre ocazii. Aşa că atribui cărţii culoarea… aurie. Aur şi auriu sunt cuvintele cele mai frecvente din text. Este aurul întotdeauna strălucitor? Nici pe departe. Aurul caare dă culoarea pietrei filosofale e aurul vechi. Nu discutăm acuma variantele aur alb, aur negru, aur verde-transparent. Dar, atenţie, auriul e prin definiţie strălucitor.

Dar, stimaţi cititori, care să fie riscul folosirii acestor doi termeni cei mai frecvenţi din text? Elementar. Ar fi citiţi encomiastic numai la lectura de suprafaţă a textului. Nu spun ca a reduce lectura la suprafaţa (nu, nu superficialitatea, textul e oricum numai superficial nu!) textului nu e neapărat o eroare. Ar fi doar accesul/receptarea parţială a unui terxt oricum fermecător.

Parantexă extraanalitică. Ce trebuie sărită din demersul cronicăresc. La apariţia într-o reţeaa socială a anunţării apariţiei cărţii m-am pomenit reflex, pe negândite, spunând că n-aş vrea ră ratex cartea. Recunosc că a fost o exprimare de gust îndoielnic. Autoarea m-a taxat prompt, cu un humor binevoitor: un cititor de meserie n-are şanse să rateze cartea. Perifraza făcea apel la titlul unei cărţi editate de Editura Dsale.

m-am întrebat de unde până unde reflexul meu totuşi discuttabil. M-am răspuns pe loc. Am intuit, nu mă întrebaţi din ce, că această carte urma să-şi dezvăluie structura în straturi. Sub suprafaţa… strălucitoare (mă repet, n-am găsit altă rimă) e altă poveste. Una de adâncime. Dar, interesant, atât de evidentă încât nu simţi nevoia să reiei un pasaj. Această altă poveste e una densă, bogată, rezonantă, precum comentariul la un instrument inexistent, hibrid între contrabas şi violoncel, la soloul violonistic. Nu cred că am sugerat cu destulă acurateţe acest strat de adâncime al textului. În cronica altei cărţi de poveşti a autoarei observam că era scrisă mai degrabă pentru a fi citită de un adult pentru un copil care încă n-a învăţat să citească. Fraza funcţionează şi referitor la cartea în discuţie, cu nuanţarea că stratul de adâncime e decelabil mai dens.

De fapt ambele au ceva comun. Un amănunt definitoriu: Un personaj din ultimul text e numit, o singură data, Licăr de Stea. Titlul unui prim volum de gen. www. http://tilici.blog/basme-flamboyante/. Dar mai mult decât atât, ultima povestire din acel volum (A fost odată ca niciodată, Editura Neuma, 2021) e, de fapt dezvoltată în cartea pe care-o discutăm.

E momentul să-I precizăm identitatea: Ȋn sfârşit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei feiţe-licurici. Editura Neuma, 2024.

Dar diferenţa esenţială faţă de precedenta carte de poveşti e dată de structura acesteia: Formula coautoratului are o rezonanţă de fond. Alături de Andrea H. Hedeş apare Andrei Hedeş. Portretizat pe a doua manşetă a coperţii: n. 2.01 2010, Cluj-Napoca, pasionat de fotografie, design IT, istorie şi limba engleză. Iar mottoul spune tot: Ȋn amintirea tatălui şi bunicului nostru, Andrei. E datoria mea să precizez că e prima carte a Dnei Andrea H. Hedeş cu conotaţii biografice. Aş  fi putut explicita încă mai mult, citând un interviu luat coautoarei, dar… est modus in rebus. Trebuie să ştii când să te opreşti.

Căci contribuţia coautorului trebuie neapărat comentată. Ambele cărţi de poveşti au beneficiat de ilustraţii cu nivel artistic remarcabil. Acestea de acum atrsg atenţia. Tablouri complexe, în care personajele majore par focalizate (nu, nu focusate!)/înconjurate de un brâu de personaje contextuale. Contrapagina fiecărui tabou de goală, iar corelarea cu textul e perfectă. Specificul plastic al personajelor sunt ochii, a căror vioiciune e subliniată de luminozitatea unor sfere negre. Imaginea de ansamblu, deşi cu o anume picturalitate, nu pare a izvorî din pensulă, de grafică nici vorbă. N-am văzut până acum o imagine fabricată cu inteligenţă artificială, dar senzaţia e certă. Iar cartuşul biografic de me manşetă o confirmă.

Cum spuneam, relaţia dintre ultima povestire din precedenta carte de gen e evidentă. Unele personaje chiar transgresează între cele două cărţi.

Să nu omitem un amănunt esenţial. Pe coperta interioară a cărţii noastre scrie clar: Roman. Dincolo de limbajul, personajele y compris, specific poveştilor pentru copii, structura subiacentă, mai ales a ceea ce am numit stratul de dedesupt, justifică termenul. Nu doar complexitatea.

Eroina e o fetiţă-licurici. Care suferă deoarece e singura nu doar din familia ei (relativ numeroasă), ci implicit din întreaga ei tagmă, care nu străluceşte. Nu poate străluci, în ciuda oricăror eforturi. E ostilizată de fraţii şi surorile ei cu răutatea copiilor. Nu şi de tatăl ei bătrând. Şi ia o hotărâre majoră. Pleacă. În lumea mare. Întreaga naraţiune descrie călătoria ei. Cu adevărat uimitoare. Evident, personajele întâlnite sunt privite cu ochii copiilor. De pildă Dragonii Albastru de Voroneţ. Uleiul de măsline (care e fluid şi transparent) vindecă toate bolile trupeşti, nu şi pe cele sufleteşti. Să lăsăm, însă, cititorilor cărţii să descopere singuri uimitoarea călătorie.

De la un moment dat fetiţa-licurici călătoreşte cu un personaj ce devine central. Domnul Vulpoi englez. Dece nu spaniol? Aici e o subtilitate auctorială. Sportul preferat al englezilor pur sânge era vânătoarea de vulpi. Iar vulpoiul englez are nu puţine trăsături englezeşti. Care-i dau nu doar haz, ci şi farmec.

Eroina are un nume interesant. Iana. E un prenume feminin, nu foarte frecvent, un nume de familie, o comună în zona Vaslui dar şi acronimul unei organizaţii internaţionale. Nu ştiu la ce s-o fi gândit scriitoarea, dar conexiunea pe care o fac e cu luna ianuarie (quasisimilar în mai multe limbi), care trimite si la speranţă, nu doar la început. Ba chiar Ileana Cosânzeana, personajul clasic al basmelor româneşti, e uneori pronunţat în varianta Iana.

Ce face cel mai mult Iana de-a lungul călătoriei? Plânge. Căci suferă. Totuşi în ochii Vulpoiului englez ea se vede strălucind. Niciune altundeva. Acum ni se atrage atenţia asupra importanţei personajului.

Întâlnind Floarea Soarelui, Iana primeşte în dar o petală. Care funcţionează, la vedere, ca o oglindă. Redevenind petală când e ascunsă. Nu ştiu dacă vreun erou al unui basm va fi căpătat o asemenea putere, dar ideea sună a basm. Ceea ce accentuează concepţia poveştii.

Un număr frecvent folosit e o mie. Nu puţine elemente narative se număr a cu miile. Idee consangvină cu mentalul copiilor.

Ici şi colo ne întâlnim cu fragmente ce vin nu din universul copiilor, ci din gândul celui ce povesteşte povestea unor copii. Doar un exemplu: în oglinda fermecată se vede adevărata frumuseţe, a inimii (pag. 93).

Surpriza vine în final. Destule basme se încheie cu o nuntă. Şi populare, dar mai ales culte. Vezi Harap Alb, regele basmelor româneşti. Ei, bine, aşa se termină şi povestea uimitoarei călătorii a Ianei. Când, ajunge ACASĂ, regăsindu-şi familia, purtzndu-şi mirificul dar al strălucirii, devine mireasă. Iar Vulpoiul englez devine mire. Şi la nuntă participă toate personajele întâlnite în drum. Aproape toate. De pildă nu şi fetiţa care-şi strica jucăriile de pluş. Iar nunta ţine şapte zile şi şaapte nopţi. Doar şi simbolurile trebuie să participe, nu?

Andrea H. Hedeş e o scriitoare dăruită. Dacă m-aş apuca să-I înşirui batăr jumătate din daruri aşa rata complet cronica. Ma chiar i-aş face un deserviciu nemeritat. Alegerea finalului e o problemă de fineţe. Iar ca cititor înrăit (sic) eu mai văd aici şi o foarte fină ironie. Ba chiar o şi mai fină autoironie. Ceea ce oferă cititorului exersat o savoare… la fel de fină.

Nu pot (şi nici nu vreau) să închei peregrinarea în jurul cărţii fără a încerca să decodez rostul aurului (şi implicit auriului). Este aurul prezent în basme? Să ne amintim imaginea pe care am îndrăgit-o la toate vârstele: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Memoria noastră afectivă poate uita poezia eminesciană, dar memoria pasivă ne redă întraga imagine dacă ne întâlnim cu prima frază a acesteia. Nu ştiu dacă poetul a cunoscut locurile, acum rezervaţii naturale, din zona Neamţului. Dar le-a cuprins în viziune.

Ce-ar mai trebui ca cel de-al treilea metal simbolic să se alăture? Din cele doua păduri, la oră potrivită, vei întrevedea raze aurii de soare filtrate printre crengi. Dar poetul -a oprit la timp.

E adevărat că, în destule basme, întâlnim obiecte cu totul şi cu totul de aur. Dar punctual. Aurul (şi auriul) din basmul-roman al tandemului Andrea/Andrei e o materie fundamentală. Sclipirile de diamant ar fi banale, de sticlă nu mai discutăm. Oglinzile şi-au făcut treaba, pulberea strălucitoare trebuia să fie de aur. Interesant, ilustratorul a avut intuiţia justă să nu aurească imaginile. Risca să le strice. Bref, aurul scriitoarei defineşte povestea.

Şi îngerii? Nu puteai fi absenţi, poveste e diafană. Fost-au olosiţi cu măsură. Farmaceutică.

Duhului sorescian

Doctore,

Simt ceva vital aici

în domeniul fiinţei mele.

Simd duhoarea depresiei

care miroase a smog,

absint,

arsenic şi dantelă veche,

mucegai şi praf stătut,

de uniformă cârpită, cu galoane desuete

de colonel

căruia nimeni nu-i mai scrie.

Miroase a fumul nervilor mei întinşi

care dau quinta şi octava

şi pe care cântăreţul de jazz

numit 1900

şi-ar putea aprinde ţigara.

Depresia mea miroase

a fumul acelei ţigări.

Iar depresia vine, creşte,

Calcă totul în picioare,

Cap-pătratu-mi zăpăceşte;

stăpâni-o-voi eu, oare?

Obişnuit să dărui,

să nu simt plăcere decât de-o dau

n-am de ce să mă mir

că se făcu coadă

la ghişeul fiinţei mele.

Unii îşi cer drepturile agitând hrisoave;

Alţii se bulucesc, fie că nu mă ştiu

dar au auzit, prin târg,

că s-a băgat durere.

Un domn spilcuit face ordine cu plaivazul:

“Să se dea numai o tandreţe de căciulă,

să ajungă la toată lumea”.

Altul, care nota ceva într-un carnet,

corectă sever, implacabil:

Doar trei sferturi, numai aşa ajunge la coada asta

şi, vă rog, închideţi lista.

Tremurul unei amintiri îmi scăpă

şi se sparse sub meleul câtorva ce-şi riscaseră

locul la coadă.

Fiorul unui dor anticipat

luă cu el alt roi de codaşi.

şi câţiva codoşi.

Rămaseră însă destui, ca zvonul că aş fi fugit

cu sentimentele la care credeau că au dreptul

să se materializeze în funie, săpun

şi mânie proletară.

Doctore,

Dacă gymnos înseamnă nud

Du-mă înapoi la gimnaziu,

La Rohia, sub munte,

Unde predă părintele Nicolae,

Să-învăţ a dărui fără dobândă.

Doctore, ia plaivazul

Şi dacă ajungem la gimnaziu

Rezolvă problema:

Cât de adâncă să fie depresia,

Cât să crape pielea solului fertil

Al fiinţei mele,

Să pot rescrie Furtuna?

Căci, dragă doctore,

cu obrăznicia optimismului,

cu insolenţa accentuată de febră

ţi-o spun pe şleau:

Nu voi rescrie niciodată

Sfârşitul jocului.

Căci Jocul nu are sfârşit.

Editorial: Voyajez, voyajez, dans tout le royaumes de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Une belle chose, de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: Adian Popescu, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraş, Mihai Măniuţiu, Laura Poantă, Simona Antonesci, Liviu Ioan Stoiciu, Vlad Moldovan.

Interviu: Ion Bogdan Ştefanescu, în dialog cu Maia Ciobanu, Laura Manolache

Studii literare: Gheorghe Glodeanu – Mitul lui Fraankestein, în viziunea lui H. P. Lovecraft

Poezie: Simona-Grazia Dima

Proză: Elina Adam, Rodica Bretin

Poezie: Carmen Tania Grigore, Elisabeta Bogăţan

Proză: Luiza Cala

Avanpremieră: Caliopia Tocală, Daniela Oatu

Poezie: Constanţa Popescu

Răzleţe: Gelu Negrea: totuşi de la RÂM ne tragem

Poezie: Gabriela Botici, Carmen Secere

Eseu: Iulian Băicuş – Nicolae Manolescu, Teme

Sinteze: Iulian Bitoleanu – Limba română şi şcoala

Eseu: Sezen Kurtseit – Literatură şi ideologie, în modernitatea românească

Literatura lumii: Tranh Nhuan Minh (Vietnam)

Volume Neuma: Elina Adam – Prinşi sub roata istoriei

Cartea de poezie: Flavia Adam – Lumea, un targ nesfârşit

Cartea de critică: Ana Dobre – în oglinda vremii, semnele literaturii

Istorie literară: Ana dobre – Despre eugen simion la prezent

Cartea de poezie: Elisabeta Bogăţan – Motivul aere perennius

Sinteze lirice: Evelyne Croitoru – Claviatura metaforelor

Cartea de poezie: Ioana Diaconescu – O biată creatură…

Volume Neuma: Mihaela Aionesei – Pe urmele harului

Cartea de poezie: Raluca Faraon – Poetul, străin printre barbari

 Literatura lumii: Giuliano Landolfi – Jurnalul didonei

Traduceri: Karácsonyi Zsolt – Nu sunt aici

Poezie: Codruţ Radi, Victoria Milescu

Proză; Nicolae Manolache – La arest

Viaţa cărţilor: Miruna drăghici – Parfumul clipei

Etnografie: Teodor Sărăcuţ-Comănescu – Aspecte ale comunicării orale şi scrise în folclorul copiilor

Teatru: Alexandru Jurcan – Trei teatre, trei premiere

Film: Alexandru Jurcan – Eroi marginalizaţi la TIFF 2024

Cinemateca: Raluca Faraon – Double indemnity şi garanţia uei capodopere

Călătorii: Ramona Müller – fiecare lume piere în sine şi pe limba ei

Jurnal teatral: Ion Cocora

Rock: Dumitru Ungureanu – Motoare extravagante

Culinar: Obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Contre-pied: Gelu Negrea – Nciodată vara nu fu mai frumoasă

Pentru final: vitrina cu cărţi; Dece Neuma?

Azi 12 august 2024 se adună 123 de ani de la naşterea bunicii mele materne. Despre care spun, in puvlic, jumătate în flumă, că mă crescuse 75%, maica-mea ne pra având timp.

A fost al 12-lea copil, ultimul, al unei familii de mocani. Adică oameni de la munte. Satul lor, pe valea superioară a Oituzului, esa situat la 2 km de graniţa imperială. Satul vecin, dincolo de graniţă, era unguresc.

Părinţii buniii mele materne erau persoane cu oarece vizibilitate în sat. tatăl, venetic din Soveja, era notar. Soţia lui, mama celor 12 copii, era cunoscută ca ţaţa notărăşiţa. De unde, de neunde, îşi cumpărare un război de ţesut. Pe care-l ascundea în podul casei. Îi fura, cu dexteritate, bărbatului, cheile de la slijba lui, fura pecetea, pe care o punea pe 3 basmale ţesute în secret, care ajungeau peste graniţă. Unde se vindeau binişor.

Care va să zică ţaţa notărăşiţa era contrabandistă. În curăţenia firii sale, notarul habar n-a avut o viaţă de om.

Nu cred ca cititorii de azi mai ştiu ceva de Alexandru Constantinescu. Ministru de-al lui Ionel Brătianu. Purta cu mândrie şi nonşalanţă porecla Porcul. Călătorind, uneori, spre moldova, trăgea la notar. N-ar fi îndrănit notarul să-I ceară batăr o călimară de cerneală. Contrabandista, femeie iabraşă, la un moment dat l-a luat scurt: coane Alecule, am o fătucă. Să mi-o dai la şcoală. I-a dat-o. la Indtititul Oteteleşanu. Coală de menaj. Au dispărut de aproape un secol. Deh, degalitate de gen. bref, şcoală de neveste. Fătuca era copilul cu numărul 11. Sora cea mai apropiată a mezinei. Viitoarea mea bunică.

Trecu anul. Contrabandista nu s-a lăsat, la altă vizită, scurt: Coane Alecule eu mai am o fătucă. Mai avea încă 1 copii, cele mari erau maritate, cu copii, erau rezolvate.

Aşa a făcut bunica mea institutul Oteteleşanu. Păstrată, după absolvire, ca maestră. Cum ar veni ca asistenţii promovaţi la vreo catedră.

Trec peste faptele mărunte care au adus-o în funcţie de bunică a mea. Destul că soţul, inginer si, na, cum să omit, redactor voluntar la ziarul Avântul, din Petroşani, se trăgea de la sud de Dunăre. O linie de machidoni. Poate al’dată o să-l încastrez şi pe el într-o schemă. Acum subiectul e altcineva. Mă rog, doar o informaţie. Numele actorului mircea Şeptilici vine ce la expresia cei şăpte fraţ Tilici. De unde adresa actuală a blogului meu. După destule altele.

Dar străbunicii mei, oricum nu chiar fitecine, au în spate o generaţie mai importantă. Tatăl contrabandistei, bunicul matern al bunicii mele (pe care ea nu l-a apucat, decât din poveşti dn casă) fusese cioban. I se zicea în sat Taica Moşu. Unde nu prea-l găseai. Transhumanţa e meserie foarte mobilă.

Ce merită amintit e că ierna cu oile la Krâm. Crimeea, adică. Nu am date ca să ştiu dacă pe vremea când ierna, cu alţi ciobani, Crimeea era deja luată cu japca de Ekaterina cea Mare. Să nu uităm: născută prinţesă Sophie de Anhalt. Protestantă. Sau peninsula mai ţinea de Otomani. Cel mai probabil e că era deja posesiune imperială rusă.

Dar, odată luată această stare ca probailă ipoteză de lucru, ceea ce e de spus e că fiecare neam al ciobanilor care iernau acolo avea biserica proprie! Taica Moşu una creştin ortodoxă. Alte neamur aveau alte biserici. Şi impărăţiile nu se băgau. Fie muscăleşti, fie otomane. Er aun soi de drept cutumier.

Am scris astă prescurtată poveste de ziua aniverară a bunicii mele materne, dedicată următoarelor 2 generaţii care au apărut. În speranţa că batăr unul din e va repovesti povestea batăr următoarei generaţii.

Să ştie că la capătul generaţiilor, toţi se trag dintr-un cioban.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

Editorial: Dolce far niente, de Andrea H. hedeş

Cursiv: Foşnetul de file al vacanţei, de Horia Gârbea

Volume Neuma: 9 coperţi

Consiliul USR din 26 iunie

Invitat special: Gheorghe Gricurcu

Premiul Naţional Mihai Eminescu, decernat poetului Lucian Vasiliu

Invitat special: Hanna Bota, Ion Cristofor, Răzvan Voncu

Evenimente: Gala premiilor Uniunii Scriitorilor; Festivalul Naţional de Literaatură FestLit; Festivalul Naţional de Literatură Tudor Arghezi; Gala Poeziei Române Contemporane; Turnirul de Poezie Cununa de Lauri de la Dion

Premiul Naţional Lucian Blaga in memoriam, Ioan Es Pop

Eseu: Ramiro Sofronie, Lecţia gravitaţiei

Poezie: Elena Liliana Popescu

Proză: Rodica Bretin, Ariel şi poneii

Poezie: Florentina Chifu

Comentarii critice: Gheorghe Glodeanu, Lumina se stinge

Poezie: Mihaela Oancea

Eseu: Elena Abrudan, De la fantasticul mitologic la antimit

Tineri Poeţi: Alexandru Madian

Meridiane: Mihai Barbu, America unui ogar în lesă

Ecou la anchetă: Simona-Grazia Dima

Poezia lumii: Ramona Paraiala (Italia)

Puncte de vedere: Liviu Capşa, seniorii tristeţii

Eseu: Iulian Băicuş, Nicolae Manolescu – Teme

Răzleţe: Gelu Negrea, Nu tot ce zboară este comestibil

Literatura Lumii: Lucia Verona, Să râdem în pentametru iambic cu Ben Johnson

Eveniment: Regalul poetic de la Sinaia

Volume Neuma: Elina Adam, Călătorie pentru privilegiaţi sau ieşirea din limb; Nicoleta Milea, Poezia gândului; Flavia Adam, cuvântul rămâne zne întotdeauna treaz; Elina Adam, cu sabia la purtător, hoinar prin lume; Sonia Elvireanu, O poezie reflexivă şi ludică; Simona-Grazia Dima, Un plus în contul poeziei. Antologia inovenţei; Ana Dobre, Plutire şi zbor în gândul poeziei; Elina Adam, Ochi în ochi, privindu-se; Nicole Sere, Iubirea ca un vis infinit dăruit unei clipe; Evelyne Croitoru, Urme şi blues. Nelinişti metafizice;

In Memoriam: Alexandru dobrescu, Ion Vianu

Roman: Ana Dobre, Permanenţa iluziei; Adrian Ţion, La o cafea cu fantoma Verei Renczi

Studii şi articole: Monica Grosu, Maria Vaida şi lecturile ei elective

Cartea de filosofie: Ion Cordoneanu, Călatorii ale sinelui. Către autenticitate

Studii critice: Sunduz Curtseit, N. Manolescu şi G. Călinescu – viziuni asupra poeziei lui Arghezi

Eseu: Carmen Duvalma, Imaginarul temporal în proza lui I. L. Caragiale

Cartea de poezie: Ioana Diaconescu, Un vrtical rebel: Andrei Ţurcanu “L’amor che move il Sole”

Biografii: Nicoleta Milea

Memorii: Sandu Frunză, Viaţa ca literatură, literatura ca mod de viaţă

Traduceri: George Volceanov, O carte slabă într-o traducere mizerabilă

In Memoriam: Constantin Stoiciu  

Cartea de Poezie: Raluca Faraon, Poezia, un cer adolescent

Colţul lui Yorik: Radu-Ilarion Munteanu, Blogger vechi

Viaţa cărţilor: Miruna Drăghici, MAGNA CARTA, Embrionul libertăţilor

Jurnal Teatral: Ion Cocora, efectele strângerii şurubului

Teatru: Codruţ Radi, Arta, forma viselor; Alexandru Jurcan, caleidoscop teatral actual

Ecran literar: Alexandru Jurcan, Marguerite Duras şi fascinaţia cinematografului

Cinemateca: Raluca Faraon, Mullholand Drive

Călătorii: Ramona Müller, Cutezanţa albă

Rock: Dumitru Ungureanu, Axa timpului şi a spaţiului

Contre-Pied: Gelu Negrea, Gaudeamus igitur, dar cu măsură

Culinaria: Florica Bud şi serialul ei

Vitrina cu cărţi, Dece Neuma?

DESPRE LOGICA DENUNŢULUI

          Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

          Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

          Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

                              Luni 27 august 2001, pe muzică de Gershwin, Bernstein şi, iacă, de la ultimul aliniat, Grieg.   

Lui Liviu Antonesei

Văzusem filmul o singură data, la începutul nilor 90, la tv, mă impresionase profund, apoi îl căutasem în reţeaua ofertelor pirat de casete VCR. La un centimetru de succes. Aproape îl uitasem. Oricum volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, Editura Vremea, Bucureşti, 2011, nu acoperea complet colecţia de filme adunată până pe la mijlocul anilor 90, din care filmul nostru lipsea. Am dat de el întâmplător, graţie generozităţii lui Liviu Antonesei, pe care nu-l voi ofensa înşirându-i titlurile, cititorii mei îl cunosc, ca personalitate culturală. Nu voi preciza nici amănuntele contactului cu filmul. Important e că, la a doua vedere, după ceva mai mult de 20 de ani, analiza filmului se dovedeşte mai dificultoasă decât după prima. De ce?

La prima vedere diagnosticul îmi fusese: Alain Delon joacă propria lui metaforă. Abia acum observ că era bazat aproape exclusiv pe profilul cu care personajul lui intră în poveste. Pentru a eşua, spectacular, undeva între telenovelă şi propria lui parodie. Ca personaj. Răcnetul final, încremenit în stop cadru, după strigătul personajului feminin iubit, care calchiază finalurile primei etape a carierei actorului, exact asta semnifică. Nu fără un strop de fină ironie. Sau, poate, chiar autoironie, dacă citim just genericul, care începe prin a ne spune că Alain Delon prezintă… Căci în acea perioadă, înainte de a slaloma în jurul liniei dintre lege şi fără-de-lege prin câteva roluri de poliţist, personajul lui murea lacrimogen în final(uri). Nu poţi să nu încadrezi orice film în care joacă în categoria filme cu Alain Delon, chiar adorabila comedie parodică în care el şi contemporanul Bébél joacă rolurile de… taţi ai Vanessei Paradis.

Şi totuşi…

Şi totuşi ceva din diagnosticul primei veder subzistă. S-o luăm cătinel şi să încercăm a decanta ce. Întâi de toate, am zice că Le toubib s-ar situa într-un spaţiu schiţat de filme anterioare de popularitate. Ce poţi spune despre o fată pe care ai iubit-o şi care a murit? E fraza cu care începe best sellerul profesorului de latină şi greacă Erich Segal, ecranizat de Arthur Hiller, în 1970, cu Ali MacGraw şi Ryan O’Neal. Atât opul literar, cât şi filmul aferent, reuşiseră să evite de justesse căderea în melodrama, necum în telenovelă. Le toubib este şi un love story, dar diferenţa, în favoarea lui, este, din perspectiva noastră, cea de la drama, oarecum standardizată, a lui Ollie şi Jennifer la finalul brutal de aici, care frizează trragicul. Căci dezumanizata maşinărie robotică ucide o muribundă. Furându-i un final de viaţă compatibil cu natura ei delicată.

Tot în 70 apare alt reper: MASH, al lui Robert Altman, acronim de la Mobile Army Surgical Hospital. Locul acţiunii e acelaşi: o unitate chirugicală mobil în război. Cel din Korea, în 1950-53, unul fictiv, acum. Deferenţe determinate între o realitate istorică, reconstituită pe platou şi una fictivă. La nivel scenografic. Dar mai ales ca atmosferă. Asemănări: nici unul din cele două filme nu e, de fapt, “antirăzboinic”. Decât în viziune primară (să nu spunem primitive), spontană sau indusă. Problematica e umană, în ambele: răspunsul de sănătate mentală, prin humor, pe alocuri negru, la stressul situaţiilor limită, în filmul referitor la războiul real, meditaţia asupra războiului mai degrabă ca pretext şi reper al adversităţii ce confruntă condiţia umană, dincolo de război, în filmul nostru. Să recunoaştem, substanţa depăşeşte în consistenţă filmele de acţiune, în care personajul lui Delon murea spectacular şi chiar pe cele, tot de acţiunre, în care eşua, amar, în perioada maturităţii, fie ca poliţist, fie ca răufăcător.

Atunci de ce am început reflecţiile pe marginea filmului cam persiflant? Pentru a ne schiţa o bază de luciditate şi detaşare, pentru a exclude ipostazierea ca suporteri ai actorului ca personaj public. Deşi, cititorului atent nu-i scapă că suntem, de fapt.

Interesanta simetria filmelor alese ca reper localizant: 2 din 70, ultimul din chiar anul celui in discuţie. Cel mai puţin legat, sau altfel spus cu legatura cea mai vagă: Apocalypse now (Francis Ford Coppola, 1979). Dincolo de similitudinea mediului imediat al tramei, o unitate chirurgicală într-un război, un element de comparaţie, repetitiv dar cu intensitate şi pondere diferită, sunt elicopterele. Aici cu o uşoară ambiguitate. Mai mult în serialul aferent filmului lui Altman decât în filmul propriuzis, elicopterele aduc mai ales răniţi din linia întâi. Ba chiar genericele episoadelor tocmai pe apariţia şi aterizarea elicopterelor se bazează. Aici elicopterele sunt împinse mai în fundal, ţin de fondul scenografic. Dece, totuşi, îţi atrag atenţia? Din 2 motive: pe de o parte deoarece trimit la M*A*S*H*, cu care există legătură, fie ea şi în complementaritate, dar există; pe de alta deoarece crucea roşie e mai vizibilă pe elicoptere decât pe celelalte elemente de recuzită. Şi ce? Păi în 1979 nu se inventase, har cerului, corectitudinea politică şi o ficţiune anticipativă se putea exprima natural în simbolurile încă valabile. La prima vedere, cu peste 20 de ani în urmă, amănuntul nu sărea în ochi. Crucea roşie nu fusese, încă, înlocuită aiurea cu stupidul simbol care seamănă, în bleu, cu sparanghelii lui Rommel în 2D. Acum, însă, crucea roşie sare în ochi. Sigur că există o Mişcare internatională pentru Crucea Roşie şi Semiluna Roşie (cooperante natural şi nonconflictual, adică omenneşte în războiul din Korea), dar, dincolo de a o aminti, ea rămâne în afara dezbaterii despre film.

Dar ce legătură ar putea fi cu filmul lui Coppola? Nu banalitatea că războiul nu e mai mult decât un fundal. Zeci de filme sunt construite pe acelaşi fundal şi sunt foarte diferite din multe puncte de vedere. Doza de meditaţie? Poate. Vag, dar meditaţie pe planuri diferite. Am vedea una singură. Un detaliu. Unicil motiv pentru care am citat filmul lui Coppola. Nu ne trimite la el decât un cadru, repetat de 2-3 ori, tocmai cât să atragă atenţia fără a îngroşa: cel în care elicopterele kaki cu cruce roşie plutesc în formaţie de 3. Pare un citat din celebra secvenţă cu elicopterele de asalt care revarsă din megadifuzoare dansul walkiriilor, mai terifiant decât napalmul, asupra unui sat vietnamez. Şarjă de cavalerie la zi, comandată de un colonel lejer dement, cu sabia sub pălăria de yankeu. Secvenţă cu personalitate prea accentuate pentru a fi citată, dacă şi când e citată, altfel decât discret. Aproape subliminal. Dar, oare, e chiar un citat? Între premierele celor două filme diferenţa e de mai puţin de 2 luni. Emblematică e aici tocmai ambiguitatea. A fost sau n-a fost un citat? Mai ales că americanii sunt cei care au marota citatelor cinematografice, iar la francezi, fară ca procedeul să fie absent, e departe de a fi unul current. Ambiguitate care completează aerul consecvent inefabil, eteric am spune, al filmului. Un unicat în filmele cu Alain Delon.

Dar, la urma urmelor, despre ce-i vorba în fimul ăsta? Războiul e un fundal. Dar, chiar ca fundal, e un război ciudat. Dar nu drôle de guerre! Căci avem tabloul unui război eliptic de inamici. Inamicii, fără dee care nu există război, se manifestă doar indirect. Ca furnizori de materie primă umană pentru unitatea chirurgicală mobilă. Nu tu un bombardament care să nu respecte crucea roşie (eveniment, la urma urmei, existent într-un război real). Abstract, în felul lui, războiul ăsta. Şi abia observând detaliul ăsta ne întrebăm, logic, ai cui sunt roboţii ucigaşi, care detectează, probabil termic, oamenii care se apropie şi declanşează reflexul mecanic terifiant al împroşcării cu lame de ras. O perversă şi lugubră perfecţionare a minelor antipersonal. Cu un inamic quasiinxistent, sau oricum depărtat, sau cu o unitate chirirgicală mobilă suficient de departe de linia frontului. Aceşti roboţi ucigaşi ar putea fi ai noştri. Plasaţi ca protecţie a spatelui frontului împotriva infiltrării a commandourilor inamice. Iar dacă e aşa, şi nu vedem motive logice să fie imposibil să fie aşa, atunci nota tragică a finalului e chiar mai accentuată. Mai paralizantă. Acuma sigur că un procent însemnat dintre spectatori nu posedă minimul de cunoştinţe militare şi, poate, nici exerciţiul logic al cuiva care-şi ia răspunderea analizei publice, dar autorii părţii narative, de la nuvelist la scenarist, adresându-se unui spectru complet de consumatori, nu-şi puteau permite să nu ofere o construcţie logică riguroasă, fără a rata. Iar momentul etalării funcţionării capcanei mecanice, ce-i un astfeol de robot ucigaş decât o capcană, e precedat de altul, care ucide o ţintă anonimă. Iar toubibul cunoaşte mecanismul. Încât acele ultime câteva secunde sunt, pentru el, mai chinuitoare decât veşnicia focurilor iadului.  

Să revenim la întrebarea despre ce e vorba în film. E vorba de fragilitate. Ca vulnerabilitate. Toate personajele au vulnerabilitatea fragilităţii. De care se apără prin meditaţie, precum căpitanul partener al unui scurt dialog nocturn cu toubibul, ori a comandantului unităţii medicale, prin humor, ca prietenul medic mort pe masa de operaţie şi, mai discret, preotul militar, prin simularea detaşării a personajului comectiv al personalului unităţii. Prin cinism sănătos, dar solidar şi cald, precum barmaniţa. Prin efortul de aşi contrui o, până la urmă, fragilă armură quasirobotică, a toubibului. Ceea ce ne dusese la eroarea de a considera personajul ca metafora lui Delon însuşi, la prima lectură filmică. Armura lui se dovedeşte a fi de tinichea. Corodată (sperăm a fi iertaţi pentru cinismul comparaţiei) de emanaţia suavă, dar penetrantă, a seducţiei fragilităţii asistentei cu figură de handbalistă şi cu nume emblematic: Harmony. La această a doua vedere am realizat că taciturnul toubin în armură nici nu apare, ca atare, în primele secvenţe, cel mult 17% din volumul proiecţiei, decât ca bornă kilometrică. Pentru a preciza punctul de plecare a transofmrării sale graduale (jucată cu aplicaţie de actor). Sigur, transofrmările unui personaj, silit să opteze, nu-s decât alt standard narativ. Aici, insă, standardul are rostul de a lumina, de a ilustra, de a decanta, de a cristaliza tema filmului: capcana fragilităţii. Şi cum în poveste nu există brute, nesmiţiţi, adaptaţi, zgură inerentă condiţiei umane, tema secundă, reverberate: tragismul ineluctabil al condiţiei umane. Reducând umanitatea la componentele ei sensibile. Id est normale. 

Avematunci dee-a face cu un film tezist? Greu de contestat. Dar un film cu o teză aşa de diafan ascunsă sub cocktailul duritate – fragilitate e nu numai suportabil, e, poate paradoxal, de salutat.

Le toubib e foarte departe de a fi piesa cea mai penetrantă, cea mai apreciată şi cea mai populară din filmografia lui Alain Delon. Nici n-am văzut mai mult de 2-3 de filme ale lui. Dar îmi pare acum cel mai consistent. Dacă, prin absurd, l-as vedea a treia oara peste alţi 20, e destul de probabil ca perspectiva să se schimbe. Prin efect de paralaxă. Sunt puţine şanse reale ca perspectiva de acum să se schimbe semnificativ în această realitate.

Delon, un actor flamboyant, un personaj public cu personlitate accentuată, nu e nici Dustin Hoffman, care poate juca şi o tomată, nici Robert de Niro, care oferă o gamă extreme de largă de personaje valorificând o unică grimasă, nici Robert Powell, cel din Gesu di Nazaret, cu privirea magnetică. Dar nici inexresiv. Aici e utilizat de Pierre Grsnier-Deferre, regizorul (care nici el nu-i Carné, Truffaut, Verneuil ori Melville) mai aplicat decât alţii. Poate mai puţin decât l-a utilizat Jean Pierre Melville în Samuraiul. Şi iată că face faţă. Face faţă rezonant cu ceilalţi actori. A căror prestaţie are finite. Se armonizează (sic) cu Véronique Jannot, a cărei Harmony e coerentă şi autentică. O notă aparte pentru rutinatul Michel Auclair, discret dar elocvent în rolul secundar al comandantului unităţii medicale.

Poetul Vasi Cojocaru-Vulcan iese pe coverta cu un volum original de poezie. Specializat in toate versiunile de poezie in format japonez, acum vine cu un hibrid. Un poem aproape standard, urmat de o structura in format japonez. Voi scrie pe indelete cand imi voi relua – sper, cat de cat, suflul. Deocammdata doar anunt evenimentul.

Iata o mostra:

Un mugure apare pe un ram.

Un nod.

Mic, cenușiu.

Arată ca un accident floral!

În feeria ierni nici nu-i băgat în seamă…

Doar El îi știe taina ce-o ține între sepale!

Va fi o floare

ale cărei parfum, culoare

va încânta simțirile unui bătrân

privindu-și în tihnă livada de pe prispă?

O frunză ce va adăsta pe buza unui tânăr

în miez de vară,

ducându-i dorul mai departe, în văzduh,

făcându-l să vibreze în doină,

să nu piară?

Sau vreun neg urât ce strâmbă ramul, uscându-l,

cocârjindu-l.

O boalfă seacă,

făcând din mândrul lujer o gheară descărnată?

Tu lasă această grijă mâinelui și Lui

și bucură-te de taina ce încă o închide,

visând că, poate, vei așeza cu mâna ezitând,

născută din acel nod,

o floare

în pletele unei copile

care de abia învață să deslușească a inimii cântare.

2

MANEA

Sub pașii tăi m-am așternut

și m-am lăsat străpuns de tocurile tale.

Cu obrajii plânși am mângâiat asfaltul pe care ai călcat

și cu dușmanii tăi m-am hăcuit în vorbe și cuțite.

Cercei din pulbere de stele,

inele de mărgean și rochii

din cele mai strălucitoare raze

și multe alte bogății

din dragoste ți-am dăruit

Dar ai plecat…

Crezi tu că,

dacă aș fi avut capul încins cu nimb de aur,

cu un tac de biliard ‘ntr-o mână

și-n cealaltă cu un borcan de murături,

Eu, rege al nimicului galactic

și cel mai barosan Delfin al mahalalei,

aș sta la poarta ta cu-acordeonul

făcându-mi visuri cu zăvoare trase

și geamuri strălucind feeric

în care tu, ‘ntre dinți cu o garoafă,

s-apari șoptindu-mi

„ Hai!”?

3

***

Maci răsăriți

pe drum.

Lui Leonida Neamţu

Numele meu este Liciniu Sigheartău. Eu povestesc această poveste. Asta dacă

reuşesc să ajung undeva unde se poate povesti. Intre cărţile copilăriei, care m–au impresionat, era una, intitulată “povestire”, in spiritul acelui secol. Acţiunea se invartea in jurul poate celui mai discret colţ pitoresc al lumii: insulele normande. Nici n–avea cum să nu mă impresioneze, era scrisă de Victor Hugo. Fireşte că asta avea să–mi spună ceva mult mai tarziu. In acea povestire, marea săpase intr–un recif izolat, la oarecare distanţă de ţărm, un scaun comod. Fluxul il acoprea in intregime. In restul timpului, era tentant, pentru amestecul de curaj şi visare ce

caracterizează oamenii mării. Scaunul era orientat spre apus. Privirea nu ajungea pană la Atlantic, dar privitorul ştia ce era dincolo de orizont. In idiomul ciudat al localnicilor, numele recifului insemna “Cine–adoarme, moare”.

Piatra pe care stau acum atat de comod e orientată spre nord-vest, e de două

locuri (alături de mine stă Loara), e varful unei formaţiuni (aşa se zice, nu?) la fel de ascuţite ca reciful lui Victor Hugo şi imi dă, in schimbul confortului provizoriu, două nedumeriri: nu mi–e prea clar cum am urcat pe ea şi incă mai puţin am habar cum o să cobor. Pentru a face anume ce? Doar aici e bine, aerul e cristalin, priveliştea imbătătoare, liniştea suficientă pentru a discuta serios cu tine insuţi, ce discuţie e mai serioasă, poate nici un interviu pentru angajarea la NASA. Dar, din cele 360 de grade se poate cobori doar printr–un loc, de urcat voi fi urcat pe altul, ceilalţi vor fi ocolit popasul pe vre–o brană a recifului. Zoli a simţit că atat eu, cat şi Loara suntem in dificultate, ne–o fi şi ajutat să urcăm aici, asta am uitat, sigur e că mi–a spus că, după ce–mi voi domoli respiraţia o să mă bucur de privelişte, ceea ce mă va deconecta de la frica născandă, suficient să–mi găsesc apoi singur calea de coborare. După care, urcand mocăneşte pe grohotişul situat cam la 90 de grade de axa privirii mele din acest moment, voi ajunge exact acolo unde el, Zoli, e dispus să mă aştepte puţin, dincoace de creasta in dosul căreia deja au dispărut ceilalţi. Il inţeleg bine pe Zoli. Desfăşurarea asta de competenţă condescendentă are trei scopuri: reuşind să–l facă pe cel mai neisprăvit să se descurce singur, aura lui de mare campion altruist creşte şi se şi asigură că o voi scoate pe Loara de acolo fără să-şi dea recitalul direct in faţa ei, căci amestecul de frică şi de orgoliu (unde am mai citit, oare, asta?) ar fi, la ea, o mixtură riscantă.

Am pornit rău povestitul. Cine are timp de reflecţiile de mai sus cand e in situaţia

descrisă? Pe drakku, sigur că acum scriu liniştit in jurnalul de bord. Liniştit pe drakku. Şi tot acolo şi cu povestitul. Nu cred că are sens abordarea acestui episod decat simultan şibine amestecat din mai multe perspective temporale, ducă–se de–a dura regulile compoziţiei, dacă eu, Moko, nu reuşesc să–mi fac un mimim de ordine in mintea sufletului, acum cand trebuie să hotărăsc intr–o problemă de itinerar biografic.

Eu, Moko? Dar abia ce atrăsesem ritos atenţia asupra identităţii mele en tant que

narator. Nu–i nici o contradicţie, o să explic cand o să am timp, acum rămăsesem cocoţat pe fotoliul de calcar şi muşchi ce–mi amintea de scaunul acoperit de flux. Zoli avu dreptate, respirand adanc şi privind spre zare m–am deconectat pentru moment de frica năvalnică ce mă indepărta de contactul intim cu corpul muntelui, ca un resac aerian. Sau eteric, drakku ştie. Alături, Loara respiră sincron, inimile ni se zbat la unison, niciodată n–am fost, in acelaşi timp, atat de aproape şi atat de departe. Căci eu habar n–am cu ce amintiri işi exorcizează ea frica peronală. Zoli se vede spre est, la mai puţin de 130 de metri, intre tronul nostru şi silueta lui se cască abruptul ăsta ce–mi pare incă inabordabil.

Mă intorc spre Loara, schimb cu ea cateva cuvinte pe care nici nu le aud şi pe care nu mi le voi aminti niciodată. Tăcerea ei spune că, deşi se ştie mai tare ca mine, regula jocului cere ca eu să fiu cel care o scoate de aici. Incerc să mă desprind de tot de acel eu incă neeliberat de frică şi nu reuşesc. Mai e ceva de plătit. Mă retrag şi din dublura care a accepat “misiunea” de la Zoli, să mă pot privi, ca la cinema. Ii fac semne hotărate lui Zoli să dispară. Acum ştiu că voi putea privi in jos fără să mă apuce ameţeala şi voi găsi prizele de coborare de pe soclu, dar mă răsfăţ incă puţin, panoramand jumătatea de orizont, ca şi cum aş fi destul de liniştit ca să mă pot bucura de el. Realizez că Loara face

la fel. Abia peste multă vreme imi voi putea oferi luxul de a–mi pune intrebări asupra relaţiei dintre imaginea cu care plec eu de acolo şi cea cu care pleacă Loara, dacă va să existe una. Ne ridicăm simultan, intr–o complicitate a pudică.

Sigur că, pană seara, la corturi, au fost momente mai dificile tehnic, popasuri mai

imbătătoare, privelişti mai impresionante. Dar n–au fost decat momente de excursie. Chiar una deosebită. Pe valcelul cu fereastră (traseu codificat 1B in scara alpină, aveam să aflu in aceeaşi toamnă) nu m–am putut descurca fără sprijinul lui Zoli, deşi n–o să inţeleg niciodată cum a făcut să treacă, practic, peste mine, inapoi, s–o susţină pe Loara, şi să–mi arate, cu ea intre braţe, de sub tălpile mele, fiecare priză. Dar, deja mă simţeam la fel de sigur precum Tartarin in Alpi, cand credea că totul e amenajat şi aparenţa riscului face parte din spectacol. Şi asta nu-mai pentru că plătisem vama pe ţancul ce–mi amintise de “Cine–adoarme, moare”. Vamă grea. Am incercat să evit să spun că n–am scăpat din

ghearele fricii decat după ce mi–am şoptit in barbă – vorba vine – că scaunul, de unde nu ştiam că pot cobori, e limita mea spre nord vest şi, in consecinţă, nu mă va mai prinde nimeni, niciodată, pe acolo sau echivalent. Imi voi respecta, oare, angajamentul? Iar in măsura in care nu, va putea insemna asta, oare, că–mi voi fi depăşit o limită (spre nord vest!), sau că voi fi uitat, cu inconştienţă iresponsabilă, avertismentul? Dar cum Dumnezeu oi fi ajuns eu, Moko, fraierul pitoresc, roşcovan şi neindemanatec, in aşa o situaţie? Voi reuşi să explic asta destul de convingător?

* * *

Spăl vasele cinei cu nisipul paraului de sub tăpşanul pe care e tabăra şi pot reflecta in voie, imun la gălăgia din jurul focului. Ceilalţi işi descarcă tensiunea, cu ironia superioară a lui Zoli cu tot. Vocea Loarei, acută şi sonoră, bate campii. Cu graţie? N–am chef să analizez acum. Recuperaea luciului vaselor măsoară şarful tabloului. Costul rememorării acelui moment de varf se poate calcula in pumni de nisip.

Deci Moko sunt tot eu. Să evit a spune că–i personajul amintirilor lui Liciniu, ar fi infantil. Tot ce–mi amintesc, din primii ani de viaţă, despre numele meu, e că ambii părinţi evitau să–l foloseacă. Formulele de adresare erau aşa de numeroase, incat am inţeles relativ tarziu cine sunt. Dacă sunt aşa un neisprăvit, o fi şi din cauza asta. Intr–o seară, mami şi tati s–au intors de la mozi mai veseli ca de obicei. Mozi inseamnă, sau mai bine zis insemna pe atunci, in graiul locurilor, cinema. Din seara aia, tati incepu să–mi spună, nu ştiu de ce, Pepe, iar mami Moko. O vreme, noutatea impărţi lumea in două tabere. Se intamplă să invingă a doua. Porecla a traversat, din proprie voinţă, mai multe graniţe de mediu şi colectivitate, şcoli, armată, mai toate. De Pepe am inceput să uit şi eu. Cate un

interlocutor mai dus pe la bisericile cinematecilor, imi preciza, din an in paşte, la un pahar de apă sfinţită, că accentul corect ar fi căzut pe ultimele silabe, dar mediul il modificase, din motive de idiom local. Eu zambeam, neatent şi uitam prompt. Ce–mi păsa mie de subtilităţi culturale, cand eu nu mă ştiam decat de Moko şi nici nu vedeam cum aş putea ajunge altcineva. Cum o să se lipească un nume roman de moaca mea dodoloaţă, cu un suras tembel sub pistrui şi ochi porcini, albaştri verzui (tourqoise?), sub gene spelbe şi păr roşcovan şi creţ? Şi totuşi. O singură persoană, imi spunea pe numele oficial, cu o incăpăţanare cumva complementară publicului. Un bătran hirsut, ce trăia intr–o cabană din munte, muntele de la noi de acasă, nu ăsta. Nimeni nu ştia exact ce rubedenie e cu noi, şi mai puţini ştiau cum il chema, toată lumea nu–i spunea decat “al Procoteanului”.

Cu Zoli şi Loara eram, fireşte, prieteni din copilărie. Se presupune că ne ştiam colţurile unde ne căzuseră dinţii de lapte, bucată cu bucată. Zoli, invingătorul perpetuu, materializare ironică a lozincii “Primii in sport, primii la invăţătură (producţie, etc.)” Nu ştiu cum reuşea să impace postura de lider de grup şi opinie cu cea de secretar UTM, and so on. Neee, nu und so weiter, neee. Niciodată n–am găsit in capul meu pătrat altă expresie pentru a–l defini, decat etalon de virtute. Fireşte că nu–mi dădeam seama că nici asta nu era decat o etichetă, ce nu explica nimic.

Şi Loara. Ei bine, Loara era o sălbăticiune, un pic dodoloaţă şi lipsită de orice greţuri. N–o jena nimic să repete, chiar in prezenţa cuiva aşa de strălucitor ca Zoli, tot la trei fraze, că ea e soarele. Admiraţia pentru el nu era lipsită de subversivitate (asta o spun nu cu mintea de acum, cand frec tingirile cu nisipul raului, ci cu cea de peste alte vremuri), iar condescendenţa protectoare faţă de un bleg mare şi roşcovan ca mine ascundea un soi de preţuire niciodată afirmată public. Fireşte că numele ăsta, vag geografic, o expunea mereu bancurilor ieftine, de provincie, dar privirea ei sfredelitoare a făcut mereu ca bancurile să nu facă purici.

Acuma, desigur, eu eram mereu ultimul care invăţa să umble pe bicicletă, cat despre bătaie, cine şi–ar fi inchipuit aşa ceva, cu Zoli, campionul, alături? O singură dată, cand el era la un instructaj, la raion, m–am trezit cu doi gemeni in carcă. Unul mă ţinea de la spate, celălalt imi căra pumni in stomac, cei din jur ţipau, iar Loara tăcea, fulgerand negru. Eu, mai mult nu eram acolo, nici măcar nu reuşeam să mă privesc de dinafară. Abia intr–un tarziu, nici eu nu ştiu dacă din plictiseală sau uimire tembelă, oricum numai după ce Loara a ţipat Dă şi tu, nătărăule!, mi–am smuls braţele din cel din spate şi mi–am văzut pumnul, mare şi pistuiat, pătrunzand prin fermoarul bluzonului de piele al celui din faţă. S–a auzit mai intai “Hac!”, apoi toţi s–au răspandit in tăcere.

De ce–mi aduc aminte faza asta, cand nu mai am ce spăla? Poate pentru că n–am mai auzit, nici pană atunci, nici de atunci, din gura ei, un cuvant de ocară. Realizez că, azi, sus pe soclu, Loara nu mi–a adresat nici un cuvant. Printr–un recul, aud vocea ei, cu acute cu tot, in timp ce–mi randui vesela deja lucitoare, de la doi metri deasupra malului.

Spune că, pană atunci, niciodată in viaţa ei nu–i fusese frică. Oare i–am descifrat vocea, sau imi amintesc conversaţii viitoare, peste ani, cand va recunoaşte asta, cine ştie? Urc in tabără, aşez meticulos obiectele de aluminiu, imi fac de lucru cu rucksacul, gălăgia are un moment de nehotărare intre a continua şi a se opri. Surprins, dau in buzunarul rucksacului, pe care–l ştiam gol, de un ghemotoc de hartie. Il strecor in buzunarul propriu, pentru lumina răsăritului. In jurul focului pare a se desfăşura un soi de joc de cabană, de genul “Cine/ce ai vrea să fii acum?”. Mă aşez la foc. Scanteile se amestecă lejer cu stelele. Pe un ton ostentativ neutru, mă aud spunand că mi–aş dori să fiu aeroportul Otopeni. Zoli se uită la mine mai lung ca Loara. El ştie ce dată e azi.

* * *

Neisprăvitul de Moko s–a făcut pană la urmă ceasornicar. Refuză să schimbe baterii. Nu lucrează decat pe ceasuri mecanice, cu arc. Are o teorie, pe care–o rezumă in diferite versiuni, in funcţie de client, precum că ceasul cu arc n–o să dispară nici dacă nu vom mai avea cărţi şi filme decat pe CD–uri. Oricum, cine stă să–l asculte? Angajamentul de a nu mai călca pe creasta–cuţit a acelui masiv emblematic şi l–a călcat incepand cu anul următor, cand a scos din traseu un grup de coechipieri, dintre care pe majoritatea ii intalnise in dimineaţa respectivă. Fusese nevoit s–o facă, deşi simţea că-l depăşea situaţia, deoarece amicul competent care se oferise, de dimineaţă, să conducă grupul, odată trecut de lanţuri, hotărase să incheie pace separată, căutand pe cont propriu o ieşire spre braul de mijloc. A ales soluţia cea mai complicată, ducandu–i pe toată creasta, pentru simpul motiv că era singurul drum in care nu risca nimic, ştiind fiecare piatră din zilele de după cea tocmai povestită. Cele două gemene, apaţinand unei familii din grup, de cate zece ani fiecare, pe nume Carmen şi Loara (sic!) au zburdat inocente, impreună cu persoana ce–I devenise intre timp apropiată lui Moko, păstrand zilei o amintire fără pic de nor.

Noi credem că nu putem stabili dacă incălcarea repetată, de către Moko a angajamentului de–a nu–l mai prinde nimeni prin aşa locuri, angajament cu care el susţine că şi–ar fi cumpărat, in acea zi de august, capacitatea de a continua drumul, a reprezentat o depăşire a limitei măsurate atunci, pe loc, sau măsura inconştienţei de a ignora avertismentul.

10 august 1999

The Devil and Daniel Webster, Alec Baldwin, 2003, USA

Versiunea românească a titlului e aproape corectă: literal, Scurtătură către fericire. Titlul original, Diavolul şi Daniel Webster, sună şcolăresc. Nu e prima data, dar cazurile sunt, totuşi, rare. Interesantă e biografia filmului. Terminat în 2001, postproducţia a trenat 2 ani datorită blocării fondurilor. Anul oficial de naştere e 2003, participă la un festival în 2004, premiera e consemnată pe 13 iulie 2007 în USA, e difuzat în acelaşi an în Kazahstan, Rusia, Ukraina şi… Filipine, e difuzat în alte 8 ţări, în următorii 4 ani, dintre care 2 premiere pe DVD şi una TV. Ţări cu o mare diversitate de cult (India, Emiratele Arabe Unite, Korea (de sud), restul nominal creştine. Suferă o diversitate de titluri localizate, dintre care cele mai interesante sunt Diavolul se ascunde în detalii (Germania, DVD) şi Diavolul sexy (Franţa). Aceste elemente oarecum insolite justifică interesul pentru un film care nu rupe inima târgului prin valoare cinematografică intrinsecă.

Tot interesant, e singurul film regizat de Alec Baldwin, actor prolific ce posedă ştiinţa de a-şi valorifica inexresivitatea. El îşi rezervă rolul eroului, dar e cel puţin a doua oară când e surclasat de sir Anthony Hopkins, care-i dă, şi aici, replica.

Storyul e conceput ca un Faust pe dos. Ceea ce, ca idee, e de-a dreptul interesant. Şi fertil. Bază pe care se putea face un film de cu totul alt calibru. Cel făcut (şi jucat) de Alec Baldwin nu e ratat, dar e modest. Dar de unde până unde Daniel Webster? Mie numele îmi amintea de un dicţionar de pronunţie în engleză, găsit prin anii 60 târzii, într-o librărie. Coincidenţa putea însemna ceva sau nu. Aşa am aflat că au existat cel puţin 2 politicieni americani cu acest nume. Unul activând în prima jumătate a seclului XIX si urcând până la funcţia de secretar de stat, al doilea contemporan. Fişa imdb a filmului spune că Archibald Macleish a scris scenariul după o povestire omonimă a lui Stephen Vincent Benet. Autor, între altele, a altei povestiri, după care se făcuse, cu jumătate de veac în urmă, comedia Şapte mirese pentru şapte fraţi. Ei, bine, ideea unui proces intentat de un om diavolului, pentru denunţarea motivată a contractului faustic, şade la baza povestirii – sursă a filmului. Iar avocatul respectivului petent, ca personaj de ficţiune, e modelat după politicianul a cărui biografie Wikipedia o oferă. Povestirea a apărut în 1936. Poate fără reflexul mnemonic care mă ducea pe o pistă falsă n-aş fi ajuns să sap până aici. Cum şi dacă filmul ar fi fost făcut cu 20 de ani  în urmă – eventualitate perfect posibilă la scara cronologiei implicate -, n-aş fi avut la dispoziţie nici baza de date a filmelor (asta înseamnă imdb), nici enciclopedia liberă, nici acces facil la ele. Prima bază cinematografică de date a fost produsul gigantului Microsoft, a apărut în 1996, pe un CD, cu prilejul centenarului celei de-a şaptea arte din anul anterior. Atunci 4000 de filme cu acces la statistici pe orice parametru era imens şi competitiv faţă de toate enciclopediile de profil disponibile în România. Astfel, marele regizor, dacă metafora e acceptabilă într-o carte de cinema, a aranjat lucrurile ca la data difuzării filmului (2 octombrie 2015) de către un post TV să permită cinefilului român cunoaşterea destinului aproape secular al unei idei originale. Care idee e improbabil să fi apărut altundeva decât în America. Mitul faustic are rădăcini folclorice şi a devenit clasic graţie a doi mari scriitori germani. Tema a fost, inerent, un cal de bătaie literar pentru destule subgenuri şi nu puţini autori, numai în Europa. La nivel onorabil, cu mai mult de un deceniu în urmă s-a jucat la Naţional o piesă a unui dramaturg ceh, fost dizident, când acesta mai era încă preşedintele Cehiei. Acţiunea, de inspiraţie faustică (personajul central se numeşte chiar Forstka), se petrece într-un institut de cercetări. Dar nici unui european nu i-a trecut prin cap că ar fi de imaginat denunţarea prin acţiune judiciară a unui pact cu diavolul. Originalitatea ideii, tipic americană, dar de valoare universală, biografia ei aproape seculară de la povestire la film sunt argumente pentru plasarea filmului în focarul analizei. 

Sub diferite nume, personajul diavolului are, de obicei, aparenţă masculină. Ca partener al doctorului Faust îşi ia numele de Mefisto. Aici nu are nume, dar e încarnat e o femeiuşcă mignonă, subţirică, roşcată şi moderat de sexy. E jucată de Jennifer Love Hewitt, 22 de ani la filmări. O texană cu rădăcini anglo-scoţiene şi germane, pe platouri de la 11 ani, cu un mare număr de roluri mici, majoritatea în seriale TV (a jucat-o într-unul pe Audrey Hepburn). În limbajul din anii 60-70 ar fi fost categorisită starletă. Rolul din filmul nostru lasă impresia că are, totuşi, valenţe neexploatate. Dacă fotogenia se mai defineşte, ca odată, capacitatea de a apărea la fel în fotografii şi filmări, actriţa nu e deloc fotogenică. Ceea ce e un avantaj pentru paleta de roluri în care e specializată. Aici reuşeşte să arate destul de diferit, după momentele în care domină sau este contrată şi, în final, învinsă de avocatul subiectului contractului infernal.  

Dacă prestaţia actoricească a lui Alec Baldwin e, ca în destule din rolurile sale, fără relief, nici cea regziorală nu depăşeşte meşteşugul. Fişa imdb a filmuui nu oferă, din principiu, date de box office (care sunt, prin definiţie, variabile în timp), dar indexul mediu al navigatorilor pe website dă o idee despre popularitate. Ori, aproape 4000 de navigatori îl clasează la 5.6/10, deci în zona mediocrului. Totuşi interesul filmului nu stă în valoarea lui intrinsecă, nici în recepţia publicului. Nu vorbim despre aprecierea criticii, nu avem date. Interesul se află în problemtică, indiferent de nivelul artistic în care e aceasta tratată. Şi nu în primul rând pentru originalitatea temei, deşi şi pentru asta. Ci pentru evantaiul de reflecţii pe care tema le prilejuieşte. Mutatis mutandis, tentaţia contractului faustic ne trimite la o temă mult mai dură, abordată de un film vechi: Planeta interzisă (Fred McLeod Wilcox, 1956, USA). Unde apare un monstru atoatedistrugător, care nu-i decât proiecţia dorintelor subconştiente ale unui om cumsecade. Fenomenul e generat de acelaşi motiv care distrusese intantaneu întreaga populaţie a respectivei planete. Care ajunsese la un nivel de dezvoltare tehnologică ce permitea realizarea tuturor dorinţelor. Moment în care fiecare individ devenea ţinta sentimentelor negative ale celorlalţi, de la marile uri la măruntele ranchiune. Ce legătură e, însă, între realizarea nenaturală a dorinţelor de succes şi realizarea resentimentelor? Cumva ne-o lămureşte o replică a diavoliţei roşcate, care-i explică eroului că succesul lui nu se poate realiza, prin magia ei, decât în dauna pietenului care avusese deja success în viaţa reală. E implicată aici un soi de lege de conservare, nenumită ca atare, dar lesne de intuit, atât de personajele de ficţiune, cât şi de public. Mergând cu reflecţiile, pe linia poveştii bis, cum o numea D. I. Suchianu în superba lui teorie a unităţilor de frumuseţe, ajungem să identificăm geneza răului macrosocial în propagarea răului microsocial. E foarte departe de tema limitată şi cu forţă artistică tot limitata tratată, dar linia logică de la mărunt la major nu are hiatusuri. Iar un film comercial care ne poate face să ne gândim aşa de departe merită cel puţin a nu fi trecut cu vederea.

Să vedem acum ce se întâmplă. Trei prieteni scriitori, Jabez Stone (Alec Baldwin), Julius Jensen (Dan Ayckroyd) şi Mike Weiss (Barry Miller) se străduiesc să-şi vândă produsul scrisului. Primul e luat la vale de un editor, Daniel Webster. Între ciudăţeniile decorului insolit din biroul acestuia – o coadă, într-o cutie cu perete de sticlă, pe un perete. Seara, la un restaurant, Jabez poveteste oarecum încurcat că editorul l-a încurajat. Să scrie mai bine. Jensen toarnă gaz pe foc, lăudându-se cu un contract de 190,000 dolari. De unde până unde? Editoarea semnatară, apariţie flamboyantă, trece prin local şi-I face bezele norocosului. E prea mult. Înciudat, Jabez îşi aruncă maşina de scris pe geam. Se aude un strigăt. Vede, pe geam, o pereche în vârstă. Bărbatul se aleacă disperat către femeie, care e pe asfalt. Maşina de scris o ucisese. Seria de ghinioane e declanşată. Cine, în aceeaşi situaţie, n-ar încerca dorinţa intensă ca totul să nu se fi întâmplat? Tehnologia absolută din filmul lui Wilcox, pe lângă că n-ar putea functiona, având efectul inerent de finis mundi, oricum n-ar putea da timpul înapoi. Nu contează că eroul nu ştie, n-a auzit de un asemenea mod de îndeplinire a dorinţelor. El nici nu se gândeşte la ceva care să-i îneplinească dorinţa de a nu fi devenit ucigaş, e turmentat de şocul întâmplării. Deschide bezmetic uşa, răspunzând soneriei, crezând că poliţia a şi venit. În loc să se relaxeze la vederea tinerei oricum atrăgătoare, devine şi mai buimac. Cum nu e prima poveste de gen, ne şi gândim dacă diavolul nu cumva a manipulat întâmplarea pentru a-I fi livrat un subiect vulnerabil. Bărbatul rezistă, are, totuşi, o educaţie, până ce apariţia îl încalecă. Scoate un da şoptit, contractul e semnat. Dece oare, atunci, prelungeşte până dimineaţa tratamentul? Eliberat de teama poliţiei, deturnată senin de apariţie, care reparase din  poignet geamul spart, omul mărturiseşte că ceea ce vrea e succesul. Editorial, de public, deci bănesc, succesul la femei. Ceea ce se întâmplă. Asaltat de o editoare de… succes (Kim Catrall, care pare a-şi prelungi rolul din Sex and the City), individul intră pe turnanta unei vieţi goale. Succesul conventional, în cod social, nu numai că-l face prizonierul programului, dar îl frustrează de orice trăire autentică. Dacă filmul ar fi fost făcut cu jumătate de secol mai devreme, ar fi lunecat în critică socială şi aplaudat dincoace de cortina de fier. În anii 2000, conotaţia morală e simultan mai superficială şi mai adâncă. Şi, har cerului, deloc lozincardă.

În pragul laurilor Pulitzerului, victima se revoltă. Cere revocarea contractului. Deloc ciudat, deloc imprevizibil, motivarea esenţială, dincolo de conştiinţa vidului existential, e cea a ratării totale ca scriitor. Căci diavolul respectase scrupuos, cinic şi cu humor contractul. Succesul cerut e oferit strict exterior: popularitate, expunere publică, bani şi femei. Dar critica îi apreciază just maculatura. În fond nici el nu oferea unui public inconştient mercenar decât marfa meritată. Iar asta îl roade cel mai mult. Se consideră păcălit. Şi este. Dar autocompătimirea, mai intensă decât dinainte de contract, nu-i dă luciditatea totală de a-şi întreba net partenera infernală dece se mulţumea cu suflete moarte. Oare şi în Hades se lucrează la normă, nu la calitate? Poate ar fi fost un filon exploatabil, cu alt scenarist, cu alt regizor, iar ironia corosivă ar fi ridicat stacheta filmului.

Dar, dacă acceptarea contractului se făcuse sub presiunea primarităţii disperate, pentru a ieşi din labirint are nevoie de altfel de hotărâre. Una lucidă, cerebrală. În care să-şi angajeze acea fiinţă interioară rămasă imună la dinstrugere. Dacă nu cumva stimulat de conştiinţa eşecului. Repetă vizita la editor, cu care se mai întâlnise şi care-şi păstrase faţă de el atitudinea persiflantă. De data asta merge la sigur. Îi propune, cu discretă ostentaţie, alt op. Luîndu-l la sigur. Coada aia e a ei, nu-i aşa? Dar ei doi nu-s egali. Editorul are alt statut, mai dur, în relaţia contractuală cu diavolul. Dacă postulantul ţine neapărat la un proces de contestare a executării contractului, el are de ales. Dacă acceptă şi pierde, soarta sufletului lui e aceeaşi cu a clientului. Dacă câştigă, ambii sunt eliberaţi. Se vede că propriul său contract era mai vechi decât cel pe 10 ani ai scriitorului veleitar, deci pe mai multă vreme. Poate chiar până are de făcut o asemenea alegere.

Cinefili fiind, avem timp să observăm că aici fictiunea e o metaforă subtilă a condiţiei editorului, în relaţia sa cu autorii. Dar nu adăstăm dincolo de observaţie, se apropie finalul. Şi orice film american are cel puţin două poncife: urmărirea maşinilor pe străzi şi scenele din sala de judecată. Primele îşi au originea în cavalcadele seculare, celelalte în adunarea tribală saxonă.

Aşacă, după expedierea postulantului, aflat în proximitatea scurgerii celor 10 ani contractuali, se apucă, vag excedat, de lectură. Şi ia decizia de a risca să-l reprezinte ca avocat decoperind, la lectura ultimei fraze a noului manuscris, că omul chiar devenise scriitor. Sub tensiunea reprezentării literare a dramei personale. Finalul manuscrisului e finalul unui dialog cu sugestie simbolică între (un) tată şi fiul său. Frazele sunt redate complet în film, dar preferăm doar finalul replicii filiale: nu există scurtătură spre fericire. No short cut to happiness. Concluzia nu numai a unei experienţe individuale, ci a tuturor vânzătorilor păcăliţi ai sufletului lor nemuritor. E o concluzie existenţială, cu iradieri filosofice, cu sunet plin, cu substanţă literară. Citat de editorul-avocat, la procesul infernal nocturn, ca replică finală a pledoariei sale. Dece procesul era infernal? Păi din juriu făceau parte Truman Capote, Hemingway, Chalotte Bronte, iar judecătorul era Julius Jensen, debutantul de succes în viaţa reală, ucis în accident de maşină după intervenţia diabolică. Pentru că nu poţi câştiga dacă cineva nu pierde, cum îl avertizase femeiuşca fără coadă, înainte de a-şi executa contractul.

Evident, juriul dă reclamantului câştig de cauză, cu o clipă înainte ca soarele tocmai răsărit să inunde sala de judecată. Pe lângă simbol, cadrul e altă metaforă. Lumina soarelui e lumina care ne orbeşte la ieşirea din sala de cinema. Sală metaforizată, abia aşa ne dăm seama, de sala de judecată. Nu ne puten sustrage imaginii, tot metaforice, a aceluiaşi Suchianu. La filmele valabile, spectatorul vede, mental, o poveste bis. Care continuă până la sentinţă povestea spusă pe ecran. Atunci, care e povestea bis cu care întâmpinăm soarele tocmai răsărit, după ce scriitorul, ca metaforă şi el, a omului generic? E un sentiment de apăsătoare ambiguitate. Oare eliberatul de gheena eternă se află înapoi în purgatoriu, înapoi în viaţă, se află, oare, la capătul celor 10 ani de chin, devenit scriitor, cu preţul morţii prietenului de succes? Căci celălalt prieten, de a cărui boală şi moarte n-avusese timp, în goana succesului, era oricum pierdut. Suchianu are dreptate, dar poate nu cum credea el. Într-adevăr, un film valabil e acela care ne determină să-I fim coautori. Care să-l ducă mai departe, pe căile deschise de finalul şi logica lui. Şi, mutatis-mutandis, viaţa scriitorului e, într-adevăr, un purgatoriu.

Sigur că ar fi un bun final de text. Dar ar fi o eroare neglijarea remarcabilei prestaţii actoriceşti a lui sir Anthony Hopkins. Care domină seniorial filmul. Iar scena pledoariei finale e antologică.

În fine, titlul. Filmul e mai exact reprezentat de formula No Short cut to happiness. Dar nu se putea intitula aşa. Căci finalul, deşi previzibil, mai ales de la un moment încolo, ar fi fost oferit mură-n gură. Cel formal, deşi banal, respectă cel puţin povestirea aflată la originea scenariului. Dar filmul e cunoscut, chiar în lumea anglo-saxonă şi cu versiunea engleză a titlului dat de postul TV care l-a difuzat. Până la urmă, un titlu bun. Şi atunci, dacă de la un moment dat încolo, n-am făcut decât să-I evidenţiem calităţi, dece am insistat sa-l socotim mediocru? Doar pentru că pe tema data s-ar fi putut face unul mai bun?  

Noi putem jongla astfel, altfel cititorii s-ar plictisi. Dar, oare, i-ar fi plăcut lui Daniel Webster întâiul, ca să zic aşa, cel decedat în 1852, povestirea scrisă în 1936 şi filmul făcut în 2003, în care el însuşi juca rolul avocatului împotriva diavolului?

(Ȋn căutarea poveştii bis, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2016 – TIFF)

Se dedică acest eseu lui Emil Lungeanu

Scriitoarea americană Ayn Rand s-a născut ca Alisa Zinovievna Rosenbaum, în 1905, la Sankt Petersburg, Rusia, într-o familie burgeză. Farmacia tatălui său a fost confiscată de puterea bolşevică instalată din toamna lui 1917. A studiat istoria la Universitatea de Stat din oraşul natal (devenit Petrograd sub guvernul Kerenski, apoi Leningrad). Exmatriculată de autorităţile bolşevice, în preagul absolvirii, apoi reintegrată la protestul unor oameni de ştiinţă străini, absolvă cursurile în 1924. Următorul an studiază la Technicum, pentru artele ecranului. Absolvind cu un eseu despre actriţa poloneză Pola Negri, primul ei text publicat. Decide să-şi asume numele profesional Ayn Rand, cu care semnează, din acel moment, tot ce publică. Numele Rand e o prescurtare a numelui de familie primit la naştere.

Cătrefinele lui 1925 primeşte o viză pentru a-şi vizita nişte rude din Chicago. Ajunge la New York pe 19 februarie 1926. Decisă să rămână în SUA, petrece cânteva luni la rude, în care timp învaţă engleza. Apoi de mută la Hollywood. Îl întâlneşte pe Cecil B. De Mille şi lucrează în echipa de scenarişti la filmul acestuia, Regele regilor. În cunoaşte pe actorul Frank O’Connor, cu care se căsătoreşte pe 15 aprilie 1929, iar devine rezident permanent American în iulie, iar pe 3 martie 1931 primeşte cetăţenia. Încearcă să-şi aducă familia, dar aceasta nu primeşte permisia de emigrare.

Primul succes a fost vânzarea, în 1932, către Studiourile Universal, a unui scenariu intitula Păunul roşu, care n-a fost niciodată produs. Drama Noaptea de 16 ianuarie, jucată la Hollywood în 1934, fu un succes anul următor pe Broadway. În fiecare seară se alegea un juriu dintre spectatori şi se juca un final decis de acest juriu. Un experiment similar l-am întâlnit la casa Studenţilor, în primavara lui 1968, în regia lui Andrei Şerban. Pentru ţara noastră fusese o inovaţie. După plecarea regizorului, n-a ai fost niciodată reluat experimentul. Cum familia se mutase în decembrie 1934, la New York, scriitoarea a putut opera revizuri ale spectacolului pe Broadway.

Primul roman al scriitoarei este Noi, cei vii. Socotit semi-autobiografic. Acţiunea se petrece în URSS. Publicul îl priveşte cu rezerve, editorul îl scoate din producţie, dar… ediţiile europene continuă să se vândă. Adaptează naraţiunea pentru scenă, dar pe Broadway spectacolul se închide după mai puţin de o săptămână. După succesul celorlalte romane, autoarea lansează, în 1959, o ediţie revizuită. Care se vinde în peste 3 milioane de exemplare. Tema romanului e mai amplă, lupta individului cu statul. Mai târziu va explica lipsa de legătură dintre eroină şi persoana sa, mediul acţiunii fiind doar exemplificator pentru filosofia sa.

De fapt această dinamică e caracteristică întregii opere de ficţiune a sciitoarei  Ȋn 1942, compania italiană Scaalera Film, susţinută de regimul Mussolini, produce şi lansează filmul în două părţi, Noi, vivi şi Addio, Kira, bazat pe roman, fără acordul scriitoarei. Deşi numele acesteia apare pe generic, coscenaristă. Protagonişti, actori de prim plan ai perioadei, Alida Valli şi Rosano Brazzi. Ducele a salutat iniţial filmul, oprindu-se la aparenţa anticomunistă. Dar publicul a înţeles fondul general şi a umplut sălile. Circulau fraze precum Noi, morti, cu referire la prima parte şi Addio, Lira, cu privire la partea a doua. După 5 luni, Mussolini a ordonat interzicerea difuzării filmului (vezi https://cartier.md/gheorghe-erizanu/noi-cei-vii/). Concomitent cu vânzarea în Europa interbelică a romanului, episodul italian, deşi datorită lipsei acordului autoarei pentru ecranizare, a semnificat o victorie a filosofiei ce urma să fie dezvoltată în timp.

Lucrând la Izvorul, primulei best seller, se întrerupe, în 1937, pentru a scrie Imnul. Gândise ideea în adolescenţă, în URSS ca piesă de teatru. O abandonase după emigrare, dar o reconsideră după lectura unei povestiri cu acţiune în viitor, în The Saturday Evening Post. Scrise romanul în vara lui 1937, cu intenţia de a fi publicată într-o revistă (aşa a debutat si Asimov). La sugestia agentului său, propuse textul unei edituri. Fu respinsă. Miss Rand nu înţelege socialismul, fu sentinţa publică. Romanul fu publicat, în 1938, la Editura engleză Cassel. Se repeta istoria. În USA fu publicat abia după ce Izvorul devenise best seller.

Romanul e o ficţiune distopică, în care individul şi individualismul sunt suprimaţi. Titul iniţial era Ego. Leonard Peikoff, moştenitorul scriitoarei, explică schimbarea titului: Este o odă adusă egoului.

Izvorul, apărut în 1943, este primul succes literar al scriitoarei. Nu sunt publicate cifrele vânzărilor. Teza ei doctrinară începe să se clarifice. Eroul, un arhitect individualist, pe nume Howard Roarke, nu face nici un rabat convingerilor sale, este atacat de forţe conformiste şi învinge surprinzător într-un proces în care se apără singur. Romanul este ecranizat în 1949, sub compania Warner Bros, de de King Vidor, cu Cary Cooper în rolul principal. Regizorul se gândise la cuplul Humphrey Bogart-Lauren Bacall, dar autoarea, care a semnat şi scenariul, l-a preferat pe actorul al cărui profil interpretativ de erou s-a dovedit, până la urmă, o soluţie mai adecvată.

Ayn Rand a scris puţină literatură de ficţiune. Ultimul roman, Revolta lui Atlas (trauducerea literală a tilului original, Atlas shrugger, ar fi Atlas a dat din umeri) apare în 1957. Autoarea îşi duce aici şi acum la ultima consecinţă filosofia proprie – pe care a numit-o obiectivism. Structura deosebit de complexă poate fi considerată roman SciFi, ficţiune distopică. Ficţiune filosofică, naraţiune simbolistă, chiar mister. O grupare de elită, structurată în jurul uni geniu tehnic, poate bloca motorul economic al lumii. Trei personaje se disting: John Galt (geniul tehnic), Dagny Taggart (lideă a companiei care nu se lasă învinsă) si Henry Rearden (inventatoul unui material cu proprietăţi unice).

Vorbind despre roman, din perspectiva unei anume distanţe, autoarea apreciază că precedentul, Izvorul, cu întreg ecoul şi coerenţa sa, e, de fapt, o introducere la Atlas. În fond e un fel de-a spune public, indirect, că şi-a încheiat astfel cariera de scriitor de ficţiune.

Romanul a fost ecranizat târziu, în 3 părţi – 2011, 2012 şi 2014. Trei regizori – Paul Johansson (care joacă si rolul John Galt în prima parte), John Putch, James Manera. Personajul Dagny taggart e jucat de 3 actriţe diferite în cele 3 părţi.

N-am găsit date asupra timpului consumat de autoare pentru a scrie cele aproape 1200 pagini ale romanului. Cu tot cu documentare, probabil ani de zile.

Până în 1984 (la 2 ani după dispariţia autoarei) se vânduseră 5 milioane de exemplare, iar în 2022 nuărul vânzărilor atinsese 10 milioane în toată lumea. Nu cunosc numărul traducerilor în alte limbi. Oricum, în cei 25 de ani cât a mai trăit, a scris doar nonficţiune, dezvoltându-şi concepţia doctrinară şi a activat public intensiv. Oricum la producerea şi difuzarea primului din cele 3 filme trecuseră 29 de ani de la trecerea ei în nefiinţă. M-am întrebat dece aprecierea publică a filmelor (notificată de imdb.com) e mediocră: 50-60%. Văd două motive. Spectatorii de cinema s-au schimbat radical după 2000, ca să nu spun că au scăzut în calitate. Filmele sunt întrucâtva prea compexe pentru publicul la zi. Dar aflu cu nedisimulată surprindere că Roger Ebert, criticul meu preferat de cinema, scria despre primul film că a fost cel mai anticlimactic non-eveniment de când Geraldo Rivera a pătruns în seiful lui Al Capone. Ȋn ciuda unor critici negative, devenis un best seller internaţional. Semnificativ, el poartă dedicaţia Lui Frank O’Connor. De  altfel, titlul acestui roman i-a fost sugerat scriitoarei de soţul său. A murit la 3 ani după el şi a fost înmormântată în acelaşi cimitir newyorkez, aproape de mormântul lui.

Deloc de mirare, după încheierea romanului, Rand a suferit o depresie severă. Posibil motivul pentru care a pus capăt elaborării de ficţiune, concentrându-se asupra popularizării prin conferinte publice şi scrieri de gen a ceea ce a numit obiectivism.

A adoptat numeroase poziţii publice cu privire la probleme ale zilei. Unele formal contradictorii, dar la analiză logică dovedindu-se raţionale. Decurgând consecvent din primatul pe care l-a adptat şi concervat toată viaţa primatului raţiunii. Un singur exemplu din numeroase: s-a declarat împotriva războiului din Vietnam şi a serviciului militar obligatoriu, dar simultan a condamnat numeroşii evazionişti ai acestuia numindu-I fără echivoc vagabonzi. De reţinut, a susţinut Israelul în războiul de Yom Kipur, pe care l-a numit lupta oamenilor civilizaţi contra sălbaticilor. A susţinut candidaţi conservatori la preşedinţia USA, cu toţii perdanţi. Vezi https://www.scribd.com/document/474925000/Revolta-lui-Atlas.

E de presupus că l-ar fi susţinut şi pe Ronald Reagan. Dece n-a făcut-o? era epuizată fizic şi, cumva, mental? Nu, deoarece la momentul decesului lucra la o adaptare pentru televiziune a romanului major. O vor fi influenţat eşecurile susţinerii candidaţilor perdanţi? Nu găsesc argumente în bibliogafia la îndemână via internet. Dacă mi-am pus întrebarea, mă văd obligat să vin cel puţi cu o ipoteză. Afară de banalitatea că l-o fi susţinut fără să lase urme pe internet. Imi vine o idee creaţă, de humor forţat. Dar care duce la o idee fundamentală despre personajul Ayn Rand: poate Ronald Reagan (a cărui contribuţie la lansarea carierei literare a lui Tom Clancy e documentată) n-o fi fost, în mintea exclusivistă şi pretenţioasă a singularul nostru personaj… îndeanuns de conservator…

În 1985, la 3 ani dispariţia ei, Leonard Peikoff şi Ed Stinner

În 1964 e publicată o colecţie de eseuri pe marginea obiectivismului, sub titlul Virtutea egoismului.

Obiectivismul poate fi redus la o apoftegmă: Egoismul raţional e o virtute; altruismul(autosacrificiul) e un viciu.

Altă frază esenţială din catehismul (sic) Randian (Ayn Rand a fost atee): Omul care nu se prețuiește pe sine însuși, nu poate prețui nimic și pe nimeni.

Şi Pentru a spune „te iubesc” trebuie mai întâi să fii capabil să spui „eu”.

Dar, de departe, cea mai interesantă frază este definiţia: Libertate: A nu cere nimic. A nu aștepta nimic. A nu depinde de nimic.

DECE?

Nikos Kazantsakis a fost toată viaţa un om de stânga. Ca scriitor, modelul e cu ceva mai complicat. Dar nu discutam acum. Pe citadela capitalei cretane, Iraklio, mormântul său auster iese în evidenţă prin simplitate. O cruce lipsită de orice ormanente, cum ai vedea într-un fost câmp de bătălie, pe un piedestal paralelipiped dreptunghic. Pe care sunt scrise cele 3 versete simbolice: Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimmic, sunt liber.

Sigur că frazele nu sunt şi nu puteau fi identice. Dar au un ce comun. Ayn rand a fost un om de dreapta. Extreme care se ating într-un pol straniu? Ce e mai ciudat e că ambii au fost influenţaţi de numeroase surse. Dintre care una comună: Friederich Nietzsche.

Dacă Ayn Rand a avut contestatari în viaţă, nimic mai firesc. Orice personalitate accentuată (în sensul lui Karl Leonhard) n-are cum să nu aiba contestatari. Că a avut peste 37 milioane de cititori, cu numai 4 romane, nu-I de colo. Dar ce e lipsit de orice îndoială e ca a fost un personaj cum e greu, foarte greu de conceput mai opus globalismului neomarxist care cucereşte – şi otrăveşte – lumea.

de precizat c toate traducerile in romana apartin editurii Cartier, din Chisinau.

Şi, în încheiere, un gând paradoxal: Pentru a fi născut o personalitate de calibrul Ayn Rand, URSS trebuia inventată

Echipa de zgomote

Merge dând în bobote.

Pietricică de argint

Hai sa bem un peppermint.

Caci nu seamăan-a trăscău

Nici batăr a câine rău.

Să halim şi-o baklava

Dacă nu ş-o merdenea.

Foaie verde şi-un lemn tuns

Ce-am fost eu şi ce-m ajuns.

Boşorog ca brânza-n cui

Din judeţul covurlui

Nu există? Ei şi ce

        Eu exist chiar repede

        Repede în redege

        Mai des în uresese

        Foaie albă lemn ciobit

        Nu mă credeţi un hobbit.

        Că la marxism am chiulit.

        Foaie neagră balamuc

        Vă las şi p’aci mă duc

         ‘r’aş al drakkului de cuc  

Personajul se numeşte Harald Hardrada. De fapt al doilea nume e o poreclă. Cu care a fost cunoscut. Numele real a fost Harald Sigursson. Ca rege al Norvegiei s-a numit Harald al III-lea – 1046-1066. Născut în 1015 la Ringerike, decedat pe 25 septembrie 1066, în bătălia de la Stanford Bidge – actualmente în UK. Până în 1064 a fost şi regele Danemarcei.

În tinereţe Harald Sigursson a servit ca mercenar al lui Yaroslav I cel Ȋnţelept, cneazul Rusiei Kievene şi a participat chiar la Garda Varegă a Ȋmpăratului Bizantin (probabil Mihail al IV-lea)

În 1045 se înoarce din răsărit pentru a reclama titul de reg al Norvegiei, pe care-l obţine în urma interacţiunilor cu lideri suedezi. Împarte conducerea cu Magnus cel Bun, iar la moartea acestuia, in 1047 devine singurul rege al Norvegiei.

Poartă un război pentru moştenirea tronului Danemarcei, pe care-l câştigă.

În această perioadă primeşte porecla Hardada (în engleză Hard Ruller) cu care va rămâne cunoscut.

Anul 1066 e unul de cotitură în istoria nord-vestului european. Moare fără moştenitori Edward zis Confesorul, regele Angliei. Ducele Normandiei, cunoscut ca William Bastardul, pretinde că regele englez îi promisese tronul. Pretenţia n-avea nici o justificare, Regatul Angliei, de la Canut (rege al Angliei cucerite, al Norvegiei şi al Danemarce) încoace nu era ereditar. Regele era ales de Witan, adunarea marilor seniori saxoni. Liderul Witanului era în epocă Godwin duce de Wessex. Cei 4 fii ai săi sunt cu toţii implicaţi în evenimentele anului. Harold Godwinson e încoronat ca rege. O primă măsură e îndepărtarea de la curte a fratelui său Tostig, numit duce la Northumberland. Dar abilul William normandul pretinde şi că Harald, în timpul unei enigmatice călătorii în Normandia (1064), ar fi jurat să suţină pretinsa moştenire la tronul Angliei.

William obţinuse, cu aceeaşi abilitate, sprijinul Papei (Alexandru al II-lea), prin fratele său Odo, episcop de Bayeux. Construieşte o flotă tăind o întragă pădure, adună mercenari, cărora le proite fiefuri nobiliare în Anglia şi la 28 septembrie debarcă la Pevensey, pe coasta sudică a angliei şi cea nordică a cnalului Mânecii (English Channel pentru englezi). Construieşte o tabără fortificată, din lemn, la Hastings pe drumul spre Londra.

Harald Hadrada emisese, la rândul său, pretenţii la tronul Angliei. Mai mult cu gândul de a reface triplul regat al lui Canut. Debarcă, cu 300 de corăbii vikinge, în nordul Angliei, în zona York. Se aliază cu contele Tostig, care avea, ca frate al regelui Harol, pretenţii la tron.

Harold Godwinson îi surprinde, cu armata saxonă (soldaţi numiţi huscarls)cu un marş forţat şi pe 25 septembrie, la Sanford Bridge învinge armata aliată. Harald Hadrada şi Tostig pier în luptă. Abia 28 de corăbii se întorc spre nord-est. a fost ultimul asalt viking asupra coastelor engleze. Iar regele acestora a rămas în tradiţia orală ca ultimul viking.

Aflând de debarcarea, armatei invadatoare,regele Harold II se grăbeşte să-i iasă în întâmpinare, deşi propria armată suferise inerente pierderi în campania contra aliaţilor Harald al III-lea şi Tostig plus oboseala. Un alt marş forţat, de cca 400 km, în aduce pe câmpul de bătălie, la 10 km nord de Hastings. Bătălia s-a purtat la 14 octombrie. Datele istoriei militare sunt oarecum neconcordante. Dar în linii mari forţele beligerante ar fi fost comparabile, inclusiv ca echipament şi armament. Poziţia anglosaxonilor era superioară, pe o colină. Primele asalturi ale cavaleriei invadatoare (nu spun normande, căci cuprindea mai multe neamuri, inclusiv din sudul Italiei) n-au destabilizat armata în defensivă. William a utilizat, tipic pentru firea lui vicleană, o tactica preferată, mai târziu, de cavaleria mongolă: o retragere simulată. Anglosaxonii au înghiţit momeala, au ieşit din dispozitiv, urmărind cavalerii în retragere. Atacanţii au întors brusc frontul şi in noul asalt, au trecut printre apărătorii mai rarefiaţi.

Până seara armata aglo-saxonă a fost complet distrusă. Regele Harold a pierid, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai săi.

Legenda spune că aceşti doi fraţi, luînd în serios zvonurile despre jurământul regelui, l-ar fi sfătuit să nu participe la bătălie, sperjurul fiind condamnat atât de cutumă, cât şi de superstiţie. Temperamental, regele a refuzat.

Tot legenda spune că mama celr 3 fraţi, soţia ducelui Godwin, i-ar fi cerut lui William trupurile fiilor ei, pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Ducând ficţiunea (sau, poate, realitatea?) sperjurului comis de rege, la consecinţa logică, acesta i-ar fi înapoiat mamei lor trupurile celor doi fraţi ai regelui, refuzându-l pe cel al regelui sperjur.

William Bastardul, numit din momentul bătăliei de la Hastings, Wiliam (guilleme, în franceza vorbiă de normanzi) Cuceritorul a fost încoronat la Westminster Abbey în ziua de Crăciun a aceluaş an. Să amintim că celebra catedrală fusese construită de regele englez Edward Confesorul.

Pe locul bătăliei, în timp a fost construită o mică mânăstire (Battle Abbey şi un orăşel (Battle). Situsul face parte din comitatul actual East Sussex.

Bătălia de la Hastings e importalizată de o mare operă de artă medievală. Celebra tapiserie de la Bayeux. Cuprinzând scene de bătlie in broderie de lână colorată, pe pânză. Lungă de aproape 70 m. supravieţuirea ei (conservarea e un termen prea slab) timp de 9 secole e un miracol. În 2007 a fost înscrisă de UNESCO în Registrul Memorial al Lumii. Acum este expusă la un muzeu ad hoc la Bayeux. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tapiseria_de_la_Bayeux

dar excepţionala operă are şi ea legenda ei. În cartea Arde Parisul?, de dominique Lapierr şi Larry Collins (tradusă şi în româneşte) şi in filmul aferent, eponim (René Clement, 1966) apare o secvenţă: Feldmareşalul Hermann Goering, care, a şef al aviaţiei militare germane pierduse Bătălia Angliei, un maniac care adunase la castelul său Karinhall o grămadă de opere scumpe de artă, ar fi trimis la generalul Choltitz, comandantul regiunii parieizne, în timpul insurecţie Rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, doi militari SS cu ordinul să preia tapiseria din Muzeul Luvru. Care, după informaţiile Feldmareşalului, s-ar fi aflat acolo. Autorii cărţii, altfel extrem de minuţioasă şi ai filmului au luat de bună o informaţie greşită? Generalul german habar n-avea ce există în muzeul Luvru şi ce nu. Maniacul Feldmareşal putea fi informat greşit. Dar autorii celor două documente la îndemâna întregii lumi? Oricum, deşi în general veracitatea informaţiilor din Wikipedia are gradul ei de relativitate, versiunea despre locul celebrei tapiserii sună logic

De atunci Anglia n-a mai fost cucerită niciodată prin desant marin. Invincibla Armada s-a risipit, cu flota spaniolă, în 1588, Napoleon, pierzând bătălia navală de la Trafalgar, a fost nevoit să renunţe la debarcare, mărşăluind în 2005 de la boulogne su Mer pănâ la Ulm (preludiu timpuriu al bătăliei de la Austerlitz) iar Hitler şi-a retras şi el armata în 1940 (eşecul operaţiunii Leul de Mare), urmând ca Luftwaffe să piardă în următoarele luni bătălia aeriană a Angliei.

Cu bătălia de la hastings s-a sfârşit perioada anglo-saxonă a Angliei. Regele viking Canut nu crease o nobilime skandinavă). Au urmat aproape 2 secole în care nobilimea adusă de cuceritor a vorbit franceza, iar populaţia locală a continuat să vorbească saxona. În evoluţia ei, egleza su suferit unele influenţe.sigur că engleza elisabetană, a lui Shakespeare şi a Renaşterii, rămâne fermecătoare, dar chiar engleza contemporană, autoimpusă ca limbaj global, cu tot fondul lexical germanic, s-a distanţat mult faţă faţă de vechea saxonă.

Ca rege, William I, preocupat intens de interesele fiscale, a rămas în istorie prin Domesday Book, un recenământ al întregului avut individual, care a uluit populaţia. Opera, în fond, a unui negustor. La scara unei întregi ţări. Mică, e adevărat. Oarecum comparabilă operaţie consecutivă excomunicării lui Henry VIII Tudor şi întemeierea Bisericii Anglicane.

Dece l-am considerat pe ultimul rege viking drept personaj între două poveşti? În fond Normandul a fost mai important. Şi a lăsat urme mai adânci şi mai temeinice. Vikingul a avut o viaţă marcată de nenumărate victorii. Pe o arie foarte largă. Din Norvegia şi Danemarca până la Constantinopol. Singura sa înfrângere majoră i-a adus sfârşitul. Evit, pe cât posibil, să operez cu istoria contrafactuală. Dar sunt dator cu un episod quasilegendar. Regele saxon Harold II, în general dominat de firea-i vulcanică, a luat, spune legenda, o singură decizie înţeleaptă. La Stanford Bridge i-ar fi oferit lui Harald III o alternativă. Fie o ofertă materială bogată, pentru a se retrage cu cele 300 de corăbii, fie şapte coţi de teren, pentru mormânt. Iar vikingul ar fi ales prost.

În urmă cu 38 de ani, pe 7 mai, o echipă românească înregistra o performanţă irepetabilă în fotbalul european. O premieră absolută. Echipa venea din zona estică a cortinei de fier.

12 ani tandemul celor două echipe departamentale, specifice acestei zone geopolitice au fost singurele aflate permanent în eşalonul superior al fotbalului naţional. Deşi alte echipe erau mult mai vechi. Dar avuseseră fiecare sincope. Trecuseră, adică, prin purgatoriul eşalonului secund. Eşaloane care-şi schimbaseră denumirile: categorie, divizie… azi, greu de explicat dece, primul eşalon se cheamă Superligă.

Nu e singura schimbare de nume. Una din cele două echipe fanion facuse o timidă încercare, imediat după schimbarea de regim, în 1990, să abandoneze numele de import, a întâmpinat expllicabile rezistenţe, a rămas cu numele dar şi-a schimbat logo-ul. Adpoptând porecla cu care era alintată, vorba vine, de antisuporterii vechiului regim: doi câini roşii. Dar… şi-a pierdut permanenţa în primul eşalon. A retrogradat de curând şi… nici acum nu se simte mai bine. Dar eforturile sistemice de a evita o nouă retrogradare se văd cu ochiul liber.

În schimb, cealaltă echipă, cea care în 1986 cucerea Cupa Campionilor Europeni, trece încă prin zguduiri interne. Prin intermediul unor discutabile decizii judiciare, echipa care, de facto, continuă neîntrerupt prezenţa în primul eşaalon, fu silită să-şi schimbe numele. Ba la ani de zile după prima decizie judiciară se reînfiinţă, în 2017, o echipă artificială, cu străvechiul nume. Sub patronajul aceluiaşi minister precum odinioară câştigătoarea CCE.

Rostul cestui text nu este de a înşira nenumăratele procese dintre două echipe ce n-au nimic comun. Vom preciza doar cel mai absurd dintre cazuri. Procesul pentru atribuirea palmaresului. Administrat de o instanţă de grad înalt, ale cărei judecătoare nu posedă însăşi noţiunea de palmares.

Echipa continuităţii a câştigat acum titlul de campioană. După un interval de 9 ani. Sigur, mai e o singură etapă din play off şi finala cupei, dar prea puţine elemente de clasament mai trebuie stabiite.

Forurile diriguitoare au înmânat, în cadru festiv, trofeul oficial şi medaliile de campioni. Ocazie cu care pe Stadionul Naţional s-a stabilit un record. Numărul maxim de spectatori de la deschiderea, cu deja ani în urmă: 54673 spectatori. Asta e prima din cifrele la care se referă titlul textului.

Prin forţa lucrurilor, între cele două echipe atât de diferite, contenciosul nu se restrânge la sfera ofocială. A ieşti, firesc, în media, dar mai ales în public. Începând cu suporterii organizaţi.

Mai mult sau mai puţin surprinător, un jurnalist de meserie, consilier al Preşedintelui Federaţiei Române de Fotbal, a exprimat public, în nume propriu, o idee de bun simţ. În orice conflict, echipa autentică e aceea la care se duc suporterii. Şi sunt destule cazuri. Iar statisticile ultimilor destui ani sunt elocvente: numărul suporterilor echiei continuităţii sunt mai mulţi decât de pildă, suma suporterilor celorlalte echipe bucureştene din primul eşalon. Federaţia, deşi are relaţii prea puţin prietenoase, cu proprietarul echipei continuităţii, a avut tactul de a ignora opinia salariatului său, care ş-ia exprimat, repetat, opinia de bun simţ subliniind că o face în nume personal.

În toată lumea, dar cu precădere în prezent, indiferent de quasidispariţia versiunilor tipărite ale ziarelor în favoarea mai popularelor ediţii online, mass media trăieşte din scandal. Anticul ziar de sport, care şi-a readoptat, în ianuarie 1990, numele cu care se înfiinţase în interbelic, a dispărut de curând. Există doar moştenitorul gsp.ro. adică gazeta sporturilor. Cum între alte talente, proprietarul echipei continuităţii, îl are şi pe acela de a atrage dezafinităţi, gsp.ro are o atitudine de aşteptat mai degrabă negativă decât pozitivă faţă de el.

Dar iată ce publică azi, 13 mai, cest deja unic website:

https://www.gsp.ro/opinii/editorial-adrian-duta-asta-e-steaua-741643.html

desigur, nu toţi cei 54673 spectatori au fost suporterii echipei sărbătorite. Dar, mai ales dată fiind sărbatoririea, după ultimul meci acasă, face ca marea majoritate să fi fost suporteri. Iar media spectatorilor la cele 20 de meciuri acasă în anul competiţional 2023/24, a fost cu puţin peste 20,000. altă cifră.

Artificiala echipă a ministerului are, inerent şi ea suporteri. Dar… daca pe Stadionul Naţional pe 11 mai au asistat 54673 spectatori, a doua zi, pe 12, pe Stadionul Steaua, construit din bbugetul statului şi administrat de Ministerul Apărării, pe care joacă echipa ministerului, numită Steaua, au fost… peste 30,000 de locuri goale! Opinia personală a lui Andrei vochin, consilierul preşedintelui FRF, capătă o acoperire îîn cifre.

Cifrele astea se referă la momentul prezentului. Participarea echipei continuităţii, campioană en titre, după 9 ani de secetă, ţine de viitor. Nu discutăm cifrele fantasmagorice ale proprietarului echipei. Foarte probabil nu se va califica în grupele Champions League. Actualul nume al fostei cupe a Campionilor Europeni. Datoria mea de colportor de cifre e să rămân realist. Chiar prezenţa în a treia competiţie europeană, înfiinţată nu demult, Conference League, ar fi o performanţă. Nu discut nici previzibilele măsuri distructive pe care le va lua temperamentalul proprietar după o atare, totuşi, performanţă realistă.

Conform palmaresului stabilit de judecători care n-au noţiunea de palmares, titul de azi ar fi al şaselea. Conform şi mai temperamentalului jurist al ministerului, de departe cel mai pasional duşman al echipei campioane şi al proprietarului ei, ar fi primul. Iar conform nu doar suporterilor, ci practic al întregii lumni interne a echpei campioane este al 27-lea. Alte cifre.

Implicând organisme oficiale în formalitatea atribuirii elemetelor titlului – trofeu, medalii – şi, inerent, a mass mediei, decidenţii campioanei aveau o problemă. Invenţia unei motivaţii, fie şi cusută cu aţă albă, a numărului 27 înscris pe tricourile cu care au jucat ultimul meci acasă şi pe care au fost plasate medaliile. Ei, bine, precedentul mei acasă, acela care a stabilit punctajul suficient pentru ca echipa să nu mai poată fi ajunsă în clasament, deci care a valorat virtualmente titul de campioană, întâmplător şi simbolic în caompania precedentei campioane,, s-a desfăşurat pe 27 aprilie.

E ultima cifră a acestei treceri în revistă.

Până la 12 ani habar n-aveam de fotbal. Odată contaminat, aria de interes s-a extins brusc, precum Big Bangul. În câteva luni m-am procopsit cu 3 echipe favorite – la nivel de club şi cu o naţională.

Familia era abonată la un săptămânal, numit Magazin. Poate că există şi azi. Pe prima pagină era fotografia unui tânăr negru. Legenda preciza că tânărul avea 17 ani şi fusese desemnat cel mai bun jucător al Campionatului Mondial de Fotbal. De care, evident, nu auzisem. Avea un nume ciudat, Pele. Devenit instantaneu interesat, am aflat relativ repede că numele din buletin era Edson Arrandes do Nascimento. Au trebuit să treacă, apoi, multe zeci de ani ca să aflu ca prenumele îi fusese ales din admmiraţie pentru marele inventator, porecit Vrăjitorul din Menlo Park. Ciudată alegere pentru o familie săracă din mica localitate braziliană Tres Coracoes. Ceea ce înseamnă Trei inimioare. Undeva în zona Sao Paolo. L-am adoptat pe viaţă. A expiat de curând. Abia împlinise 82 de ani. Am refuzat, de-a lungul zecilor de ani, să-I admir pe Diego Armando Maradona şi pe Lionem Messi. Pe care chiar i-am  antipatizat. Cum să n-o fac dacă faima lor concura faima lui Pele? Ȋn schimb i-am admirat pe Alfredo Di Stefano şi pe Johann Cruijff.

Devenisem la fel de brusc suporterul naţionalei Braziliei. Sunt şi azi.

În câteva luni am devenit pe viaţă, în ordine, suporterul echipelor Inter(nazionale) Milano, Steaua Bucureşti Fostă CCA, la momentul alegeri, acum numită aiurea FCSB. Suporter de cursă lungă (66 de ani acum), o bagatelă absurdă de decizie judiciară n-are cum să mi se impună. Şi, în fine, Real Madrid. Cum firea m-a ajutat să fac ordine în corpul afinităţilor – şi dezafinităţilor – elective, sunt antisuporterul Juventrus Torino (La vecchia donna), Dinamo Bucureşti şi CF Barcelona. De curând pare să înlocuiesc echipa Câinilor Roşii cu Rapidul, ca antisuporter. Consider că afinităţile – şi dezafinităţilor – elective, ca expresii absolute ale subiectivităţii, n-am nevoie de argumente raţionale. Am ţinut, episodic, pe lângă şi simultan cu echipa de suflet, cu Rapidul, în 1966/67. Pe vremea lui Niki Dumitriu, când se lutase cu Dinamo.

Da-am luat-o cu amănuntele, mă simt dator să schiţez şi sum am ajuns la tripleta asta de echipe de club. Cu Inter m-am trezit din întâmplare, dar cu irepresibilă consecvenţă. Cu echippa roş-albastră fu mai complicat. Dar, cum altfel, cu totul consecvent. Deschideam, cum spusei, ochii în fotbal când grupul de adulţi acre orbitau (fă să ştie) în jurul buriculuui meu, ţineau abitir împotriva echipei care era a armatei. Din principiu. O familie din grup conţinea 3 ploieştenţce. Se întâmplă ca anul ăla Petrolul Ploieşti să câştige titlul naţional. Unica dată când primele e echipe fură despărţite doar de golaveraj. Antipatia lor quasiomogenă pentru echipa armatei atingea un vârf. Din momentul când fui marcat pe veci cu acea poză de ziar, ce era să fac? Fui proiectat de un fiat transcendent împotriva lor. Cum o să-mi pese de decizii judiciare, luate peste multe zeci de ani?

În fine, erau anii în care se înfiinţase o competiţie europeană: Cupa Campionilor Europeni. Acum Champions League.

Real Madrid  avea să câştige primele 5 ediţii. Dar eu alesesem deja încă din primele luni. Cercetând ziarul de sport alasem că înainte cu o lună sau două de acea poză de ziar să despartă apele, Real învinsese în finală pe A C Milan. Iar eu tocmai mă trezisem pe nepusă masă suporterul celeilalte echipe milaneze, Inter. Următoarele două finale le-am urmărit în ziarul de sport, anii următori. Deja mă cucerise vedeta Realului, Di Stefano, La Saeta Rubia, singurul fotbalist pe care-l aşezam în umbra lui Pele. Îii citisem biografia. Şi peste puţini aveam să-l văd, la televizor, învingând Dinamo. Faza colului 3 o văd şi acum, dacă închid ochii.

Peste zeci de ani, aflând că în spaniolă Real înseamnă Regal, aveam să-mi zic că alegerea-mi fusese inspirată şi-mi accentură simpatia.

Destule dintre alegerile mele au fost aparent întâmplătoare. Dar cele mai multe confirmate, accentuate, dezvoltate şi alăturate unei arhitecturi în genul catedralelor europene vizitate mult mai târziu.

Şi dece acest remember taman acum?

Nu am certitidinea absolută, urmărirea fenomenului fotbalistic, cu tată continuitatea dimp de 66 de ani, avu inerente hiatusuri. Nu ştiu dacă tripla victorie de anul ăsta va mai ifi fost au ba, dar… nu cred. Anul ăsta toate cele 3 echipe care, iată, de 66 de ani gravitează în atmosfera rarefiată a afinitătilor mele elective câştigă titlurile în ţările lor. Aşadar există, alături de alte 272, un motiv solid sîn plus ă mă bucur că ating, peste o lună şi un pic, 78 de ani. Azi, când primul meu urmaş, îşi aniversează ziua de naştere.  

Editorial: Pavilionul pentru privit luna, de Andrea H. Hedeş

In memoriam, Nicolae Manolescu

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Cursiv: Condiţia de nemuritor, de Horia Gârbea

Invitat special: Gheorghe Grigurcu, Mihail Gălăţanu, Kocsis Frantisko,

Eveniment: Triplă lansare Neuma la Braşov; Iulius Cezar lansat la Uniunea Scriitorilor; Poezie şi proză, lansare dublă; Antologia Filialei Bucureşti poezie, lansată la C. S. Arcul de Triumf; Poezie marca NEUMA, lansată la Bucureşti; O serată Elsrar, cu lansare NEUMA; Concursul Naţional de Literatură, Reţeaua Literară, Eviţia VII, 2024; Gala premiilor

Poezie: Carmen Secere; Ioana Greceanu; Camelia Ardelean; Ella Leynard; Soril Miavoe; Vasile Toma; Mirel Lazăr; Sandu Frunză

Proză: Ada Kaleh, de Dana Banu; Sorcova, Vesela, de Rodica Bretin; Azi, de Cosmin Andrei Tudor

Teatru elisabetan: Magie, eros şi politică, de Miruna Drăghici; Fratele Bacon şi Fratele Bungay, de Robert Greene

Eseu: Critica literară din România, ieri şi astăzi, de Iulian Băicuş

Istorie literară: Scriitorul de geniu şi creştinismul, de Iulian Bitoleanu

Corespondenţă: Farmecul scrisorilor de altă dată, de Ioan holban

Poezie persană: Inima fără hotare, Hafez, un oracol al iubirii, de Sara Esterabadeyan

Studii critice: Eugen Ionescu, portret al artistului la tinereţe

Anghetă Neuma

Literatura lumii: Vo Chi Nat. Scrum şi cenuşă. Traaducere din limba engleză şi prezentare de andrea H. Hedeş

Interviu: Nu îmi plsce fragmentarismul. Aproape toate cărţile mele sunt monografii sau sinteze. Elena Abrudan în dialog cu Gheorghe Glodeanu

Eseu: Introducere la visul lui Flaubert: O carte despre nimic, de Mihai Barbu

Aniversare: Tudor dumitru Savu – 70. Un prozator uitat, de Ioan Holban

Volume Neuma: Cugetând la rellativitatea unor adevăruri, de Sonia Elvireanu

Răzleţe: cum se repetă istoria, de Gelu Negrea

Cartea de proză: Rubla, locul fără umbră, de Monica Grosu

Volume Neuma: Iubirea are locul poeziei, de Flavia Adam; Poezia a exorcizat suferinţa, de Gheorghe Lăzărescu

Cartea de poezie: O tantră altfel, de codruţ Radi

Volume Neuma: Ȋntre pământ şi cer… iarba, de Petronela Apopei; Poezia, la ea acasă, de Nicoleta Milea; Rapsodiile soarelui, de aceeaşi autoare; din tăceri se intrupează aura poeziei… de Ana Dobre; Ȋnoarcerea lumii; Luminiţa Zaharia, ambele cronici de Evelyne Croitoru; Et Dieu créa le chat, de Ana Dobre; Vederea periferică, de Alexandru Cazacu; Lotusul înfloreşte în versuri de dragoste nesfârşite, de Ana Ardeleanu; Terapie cu ingeri, de aceeaşi autoare; Ziua care tocmai a trecut, de Evelyne Croitoru; Elemente provocatoare, de aceeaşi autoare; Singurătatea eului liric, de Iulian Cătălui; Sonia Elvireanu: O nouă cronică a romanului Marea e frumoasă ca tine, de Andrea H. Hedeş. Sub titlul Rescrierea unui mit; două drumuri, de Any Drăgoianu.

Cartea de proză: un bildungsroman captivant, de Gelu Negrea

Folclor: Folclorul copiilor, caracteristici generale, de Teodor Sărăcuţ- Comănescu

Aniversare: Radu Ţuculescu 75, de Radu-Ilarion Munteanu

Viaţa cărţilor: Fiorul basmului – poveştile Fraţilor Grimm, de Miruna Drăghici

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Muzică: Jim Morrisom şi ispita supraomului, de Codruţ Radi; Ȋn spiritul folkului, de acelaşi autor

Călătorii: Paşii dintre pasuri, de Ramona Müller

Film: Ȋn casa domnului Netflix, de Alexandru Jurcan

Cinemateca: Lumea profundă a lui Kusturica, de Raluca Faraon

Teatru: Călătorii imperfecte, de Alexandru Jurcan

Rock: recuperarea clasicilor, de Dumitru Ungureanu

Un nou episod din serialul Floricăi Bud

Contre pied: to be or not to be, de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi – 6 coperte

Finalul obisnuit: Dece Neuma?

Ȋn timp, prograul blogului găzduieşte majoritar cronici. Mai multe literare, mai puţine de film. În ultimii destui ani deloc de teatru. O coincidenţă puţin probabilă face ca azi subiectul să fie fotbalul.

Am povestit de mai multe ori, aât oral, cât şi pe singura reţea socială cu care am contact, că am descoperit fotbalul relativ târziu. La 12 ani. Până atunci habar n-aveam cu ce se mănâncă. Nici nu foloseam cuvântul. Oarecum ciudat, învăţasem, dintr-un roman SciFi de epocă, noţiunea de entropie.

Familia cultiva un săptămânal pe hârtie de ziar, care cred că există şi azi, Magazin. Cu de toate. Avea şi o rubrică gastronomică. Semnată Păstorel. Familia ştia de el, de dinainte de război.

Prin vara lui 1958 pe prima pagină se etala poza unui tânăr negru. Legenda pozei îl prezenta: tânărul de 18 ani Pele, din echipa Braziliei, a fost declarat cel mai ibun fotbalist din campionatul mondial.

Ce-mi păsa mie de Campionatul Mondial de Fotbal? Era ceva cu totul străin. Cu totul ciudat, efectul a fost al unui chibrit aprins aruncat într-un car cu fân uscat.

Bref, în 6 luni chiuleam zilnic de la geografie să-mi cumpăr ziarul de sport, jucam toată ziua între blocuri cu băieţii şi aveam deja 3 echipe favorite. În ordine crono;ogică, Internazionale Milano, CCA Bucureşti şi Real Madrid. Al căror suporter sunt şi azi. Pe Inter am achiziţionat-o prin hazard pur. Pe CCA, din spirit de contradicţie (care nu m-a părăsit nici azi), deoarece grupul de adulţi care gravitau în jurul buricului meu o antipatizau, iar Realul câştica consecutiv a treia finală a Cupei Camponilor Europei. Avea să câştige şi următoarele 2 ediţii, un record unic în istoria competiţiei.

Două concidenţe aveau să marcheze viitorul. În februarie 1962 CCA va deveni Steaua. Aproape simultan am dat peste un roman, Unsprezece, de Eugen Berbu (de care nu auzisem) care relata campania echipei de fotbal a unui oraş dunărean, numită… Steaua, pentru revenirea în divizia B. să citeşti, ca adolescent, un roman despre o echipă de fotbal, başca numele acesteia, era un motiv suficient de entuziasm că să nu mă lămuresc că era un model pur de ceea ce se numea realism socialist.

Să ai 3 echipe de suflet, la distanţe mari una de alta, exclude practic orice paralelism al performanţelor. Ei, bine, azi 22 aprilie 2024 e un soi de aliniere a planetelor. În premeiră absolută, toste cele 3 echipe conduc în clasamentele naţionale. două din ele la distanţe mari. Cu şanse foarte mari la titlurile naţionale. Real Madrid a învins marea rivală, Barcelona, în meci irect, în recentul week end. În jargonul spaniol, acest derby e numit El clasico. Steana (nimeni nu mă poate obliga să folosesc numele legal, sper că nu pe vecie, FCSB) a întrerupt seria de 4 victorii consecutive în Play off, cu un 2-2 în compania echipei care de câţiva ani o învinge mereu. Iar în seara asta în Italia se înfruntă primele 2 clasate – Inter şi AC Milan, în ceea ce se numeşte Il Derby della Madonina.

Poate cei mai celebri si mai fascinanti dintre familiile regale din istoria Angliei, Tudorii erau intotdeauna inconjurati de o multime de servitori si curteni. „O mie de ochi vad tot ce fac”, se plingea Elisabeta I. Chiar si in cele mai intime momente, aveau in preajma slujitori alesi special pentru anumite sarcini, care cunosteau adevarul din spatele stralucirii etalate a regilor si reginelor. Ei au vazut lacrimile varsate de Henric al VII-lea la moartea fiului sau Arthur, stiau secretul ce se ascundea in spatele sarcinilor-fantoma ale Mariei „Singeroasa” si cum arata Elisabeta I fara machiajul, tinutele si accesoriile atent alese. Pe baza marturiilor lasate de multi dintre acesti slujitori, precum si a altor izvoare – corespondenta, registre ale administratiei resedintelor, rapoarte ale ambasadorilor –, Tracy Borman dezvaluie adevarata fata a membrilor celebrei dinastii, fiind convinsa ca intelegindu-i pe ei pot fi intelese pe deplin tulburarile politice, religioase si sociale ale epocii lor. „Amuzanta si bine documentata… Un amestec interesant de istorie sociala secreta si detalii cunoscute din vietile private ale monarhilor dinastiei Tudorilor.” (Kirkus Reviews) „Tracy Borman reuseste sa ne faca sa-i vedem pe Tudori altfel decit eram obisnuiti. Povestea umana a unei familii extraordinare, plina de imagini de neuitat.” (Sunday Times)…

În altă ordine: iata megaaberaţiile ofensive ale lui Dughin, ideologul rus: https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/aleksandr-dughin-ideologul-lui-putin-2352956.html?utm_source=Site&utm_medium=GspArticol&utm_campaign=CrossExtern

…Bătrânul tace:

Jocul şi dreagostea mea e înţelepciunea

Lucian Blaga

Bătrânul motan von Weber cloceşte ceva ce pare un ou. Sau jumătare de ou. De când îşi face veacul în acelaşi spaţiu, de unde iese odată-de două ori pe an, într-un coş de plastic, a văzut mai multe asemenea animale. Pe semne ştie că-s şoareci. De şoarecii adevăraţi habar n-are. Nu i-a văzut niciodată. Când era tânăr vâna gândaci, sărea în urmărirea muştelor şi a fluturilor de lampă, într-un reflex atavic. Dar parcă în joacă, cumva demonstrativ. Dar atunci mirosea orice deschidere a uşii ce da spre lift şi ţâşnea pe trepte. În sus sau în jos. După o vreme nimerea poziţia uşii, dar greşea etajul. Animalele înalte, pe două picioare, care erau meniţi să-l servească, tropăiau pe trepte până-l găseau tupilat în faţa unei uşi cu aceeaşi poziţie ca cea de unde fugise. Deja de ani de zile rar mai păşeşte agale către uşă. Dar, de cele mai multe ori, n-o mai bagă în seamă. Gândaci nu mai sunt, dar nu i-ar mai băga nici pe ăia în seamă. Animalul mare strecoară o labă sub burta lui, o pune pe şoarece. Nu-i pasă. E împins binişor. Se ridică agale, se învârte şi revine în acelaşi loc. Închide ochii, filosofic. Deodată se ridică şi ţâşneşte. Ce face? Da, ţâşneşte. Trap săltat sub pat. Abia atunci se aud bocănituri în uşă. Până să se caute buni de chei, Luca trage câteva şuturi în uşă. Face mişcarea asta de aproape 5 ani. La început von Weber alerga spre uşă. Era smotocit prompt de mogâldeaţa nu mult mai mare ca el. Acum se ascunde sub pat.

Luca galopează în şarjă de-a lungul apartamentului, seamănă pe jos hăinuţa, şepcuţa şi se apleacă sub pat. Nu ajunge până la mijloc, unde von Weber a adoptat o poziţie strategică inexpugnabilă. Bărbuţă, vreau mătura! Pen’ce, întreabă cel apelat, ca şi cum n-ar înţelege. Să scot pisica asta mucegăită de sub pat. Nu e pisică, ţi-am mai spus. E pisoi. Bine, pisoi. Da’ vreau să-l scot de acolo (mereu vreau). Ia-ţi singur mătura.

Copiii se concentrează rareori mult timp pe o ţintă. Luca uită de pisoi, dă drumul la televizor, ştie canalul preferat cu desene animate, ca fond, nu se uită, mângâie tableta. Construieşte. Un hotel, un spital. Bărbuţă, ce să mai construiesc? O şcoală. A, nu aia e greu. Nu am model pentru bănci. Bine, atunci un teren de hockey. Nu, mai bine de baschet.

Dar von Weber n-are răbdare la întuneric. Iese pâş-pâş. Se propteşte în faţa ui Luca şi scârţâie. Nu miaună cu sunet plin. Parcă cerşeşte smotoceală. Luca lasă terenul de baschet neterminat, coboară şi-l călăreşte, Luca, îi rupi spatele! Buni se panichează, băieţelul câd nu vrea nu aude. Scoate chiote de luptă, târnuie pisoiul, ce pisoi, e ditamai măgăuaia, aproape 5 kile. Luca se apleacă pe spate, pisoiul stă ca blegu’. Poate i-o place. Pisicile nu fac decât ce vor. Suportă. Buni se miră. Bărbuţă se retrage la laptop. Luca, lasă-l! Nu vezi că a dat urechile pe spate? Deja s-a enervat! Acuş te zgârie. Luca n-aude, n-a vede n-a greul pământului. Von Weber scuipă. Luca-l lasă jos, se apleacă de-a buşilea şi mimează scuipatul. Von Weber priveşte nedumerit. Nu înţelege. Pleacă agale. Se tolăneşte la doi paşi, dispreţuitor, îşi linge labele. Face a ploaie.

Dar, de unde până unde von Weber? Ăsta-i humorul lui Bărbuţă. De când nici nu-i zicea nimeni aşa. Pisoiul era mic, la parter nu era cabinetul veterinar, cel mai apropiat era la 20-25 minute. Speriat de zgomotul străzii, era prima ieşire din universul de până atunci, îi înfipsese ghearele în pieptul şi-n braţele viitorului Bărbuţă. Măi, da-i trebuie un nume, veterinarul o să-i facă un carnet. Păi tu eşti cu numele. Ce-i drept. Biiine, hai să-I spunem Karl. Nu-mi place, e sec, nu vezi ce drăguţ e? Dacă-i aşa drăguţ nu vrei să-l ţii tu, să te zgârie şi pe tine? Nu, dece să-ti stric plăcerea? Asta crezi tu că-i plăcere? Păi de aia l-ai luat, că-ţi plăcea. Bine. Mă mai gândesc. Şi, pe la jumătatea drumului: dacă nu-ţi place Karl, să-i spunem Maria. Faci mişto? E băiat. Da-i nume fain. Nu, nu. Nu-ţi bate joc de pisoiul meu. Acuma-i al tău? Poftim, ia-l. Şi, în fine, la întrebarea veterinarului, un pensionar mucalit, cum îl cheamă, purtătorul de pisoi, aproape anesteziat de înţepături, dă drumul la caterincă: von Weber. Veterinarul surâde.

În drum spre casă: ai copt-o, nu? Păi pisoiul merita. Şi cine-i ăla, cum ai zis? Karl Maria von Weber? Fotbalist german. A trimis finala din 66, de pe Wembley, în prelungiri, în ultimul minut.

Pisoiul proaspăt botezat von Weber s-a obişnuit iute cu strada. N-a mai zgâriat până acasă. Dar puncţiile au usturat zile întregi.  

Toate astea se întâmplau când maică-sa trăia. Peste câţiva ani a dat semne de demenţă. Eram în nord. Buni nu era încă Buni şi era singură când Sarah a atacat-o. De atunci, Buni are un reflex de teamă, deşi e o femeie tare. În câteva zile pisica a însângerat vreo 5 persoane. M-a durut sufletul, dar singura metodă sigură era un şut cu bocancul, când se pregătea să sară. Ţintit să nu-I spargă botul, să nu-i turtească traheea. Cam în stern. Cu forţă câtărită farmaceutic. După 2-3 flituri n-a mai atacat pe nimeni. Abia atunci am dus-o la veterinar. Altul. Un tânăr. Simpatic şi vorbăreţ. Până s-a-nfinţat cabinetul veterinar la parterul blocului, l-am încurajat să scrie o carte. Pentru clienţii lui. Posesorii de animale mici din cartier. Care-o fi cartierul ăla într-o pădure de blocuri? Am avut cu el o conversaţie subţire. Buni-care-nu-era-încă-Buni era în spital. După zgârieturi. După ce-a tranchilizat-o pe Sarah, Doru-doctoru s-a hazardat: dac-aş avea eu o pisică aşa isterică aş lua-o de coadă şi aş proiecta-o cu capul de pereţi. Domnule doctor (era mai tânăr decât copiii mei), vă costă o vodka (n-aveam şi nu am voie) ca să nu vă torn soţiei mele. Căci dacă află ce-aţi zis de pisica ei, nu contează c-a băgat-o în spital. Dar vă ia de ciuf şi vă dă cu capul de aceiaşi pereţi. Nu zâmbeam. Îl testam. N-a avut de ales. A râs. Dar Sarah a murit peste alţi câţiva ani. Dar nu brusc şi deodată. Ci după doi ani de suferinţă. Căzând dintr-una-ntr-alta. Cititorii nu trebuie violentaţi cu amănunte. Căci asta e o povestire veselă. Dar nu poţi aprecia veselia mai bine decât dacă pui în shaker o picătură de bitter. Nu neapărat suedez. Alte ori, când vine Luca, de la fotbal sau de la grădi, von Weber doarme aşa de temeinic încât nu apucă s-o taie sub pat. Luca sprintează la fel. Ce faci, pisică mucegăită, dece nu fugi su’pat? Şi-l ia la scărmănat. Câteva clipe motanul doarme pe el, nu reacţionează, apoi se lasă ghigosit şi în sfârşit, o tunde şi, peventiv, e iar la întuneric. După ce bipedele îşi văd de treburile lor, motanul repetă faza cu provocarea. Nu miaună, scânceşte.

Ieri nici nu l-am văzut ieşind de sub pat. Eram concentrat pe laptop. Când îl aud pe Luca mieunând: Buni, Bărbuţă, ce pisică e asta? Mormăi fără a-mi întrerupe lectura unui e-mail: ţi-am spus că nu-i pisică. E pisoi. Pisică, pisoi, asta nu-i pisica noastră. Cum să nu fie a noastră, uşa nu s-a deschis, n-avea cum să iasă şi nici altă pisică să intre. Vino să vezi, Bărbuţă.

Mă ar’dic bombănind. Dincolo, ce văd? Lustra se bălăngăne. Pe scheletul ei şade un motan. Negru, cu ochii verzi, care, culmea, ţine în gheara labei stângi din faţă, un… primus. Zâmbesc cam strâmb. Suntem 4 persoane în apartament şi sunt singura care pricepe mesajul. Nu apuc să-mi pun întrebări, sunt tot singurul care trebuie să reacţionez. Cum a ajuns pisoiul ăla aclo sus, Luca? Băieţelul revine la limbajul gestic din primii 3 ani de viaţă şi-mi arată cu braţele cum a venit motanul ăla negru pe uşa de la mine, cum a sărit pe spătarul canapelei, de acolo pe frontonul bibliotecii şi apoi pe lustră. Nu te speria, Luca, vorbesc eu cu el. Domnule Behemoth, cărui fapt datorăm privilegiul vizitei dumneavoatră? Aveţi cumva un mesaj de la Messire? Vă rog aveţi grijă să nu vă scape primusul, doamne fereşte. Ai grijă cum vorbeşti, cetăţene! Luca nu spune nimic, e împietrit, dar ochii lui întreabă: cum vorbeşte pisica asta? Nu sunt mucegăit, piciule, articulează cel de sus, dar tonul vocii e binevoitor. Cetăţene, Messire îţi mulţumeşte pentru ce şi cum ai scris despre el, şi schiţează un gest spre cealaltă bibliotecă. Bine, domnule Behemoth, dar nu e meritul meu, e meritul regizorului, aşa l-a văzut el pe Messire şi al actorului care i-a dat viaţă pe ecran. Eu doar am… Vladimir Bortko şi Oleg Basilaşvilli au fost deja răsplătiţi, cetăţene, acum e rândul tău. Messire semnează chiar acum, ca să zic aşa, cele 3 decrete, dar creatorii şi-au primit răsplata în urmă cu… ei, ştii tu cu câţi ani. Ştii şi regula. Poţi dori un singur lucru. Aibi grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se-mplinească. Iar vocea motanului cocoţat avu o undă de ironie binvoitoare. Nu mi-a trebuit mai mult de un sfert de secundă, pe semne dorinţa-mi se plămădise în mine demult. Dacă nu din totdeauna. Mulţumeşte-i din partea mea pentru dar, domnule Behemoth. Aş fi fericit dacă aş şti, cumva, când n-oi mai fi, că băiatul ăsta ar avea darul meu de povestaş, când va fi mare.

Motanul cu ochii verzi se agăţă mai bine cu laba stângă, în ghearele căreia ţinea primusul, îşi eliberă pe cea dreaptă, scoase o brichetă în formă de pudel, o scăpără şi o apropie de primus. Care se aprinse. Trupuşorul lui Luca fu străbătut de o undă de tremor, de la vârtejul din partea stângă a vârfului capului până la adidaşi şi înapoi. Buni şedea în uşa dinspre bucătărie, la fel de împietrită. Flacăra primusului se lungi, se subţie, cu irizări verzi albăstrui, transparente. Îl urmări pe Luca. Acesta mi se cuibări în braţe. Avui timp să observ că era prima dată când n-o prefera pe Buni. Nu mă mirai că timpul mi se dilatase. Limba de foc rece, tourquoise, de grosimea unei andrele, îl atinse pe Luca în mijlocul vârtejului cu care se născuse, îl acoperi pe tot corpul cu o aură străvezie, de aceeaşi culoare. Ochii micuţului se luminară. Ştiui că lumina focului rece îl mângâia. O privii pe Buni, liniştitor. Flacăra rece se retrase, motanul răsuci cu laba rotiţa primusului, care se închise. Geamul vibră, apoi renunţă să se deschidă, ca să nu dărâme pădurea verde de ghivece. Mânerul uşii cu geam, spre balcon, se roti, uşa se deschise, motanul zbură pe un curent de aer, dispăru în zare. Se dizolvă în cerul incendiat de arama topită a apusului. Mereu triumfătoare. Porumbeii care-şi făcuseră sălaş într-un dulăpior exilat în balcon lansară discursuri agitate, pe limba lor. Din care ieşi… Herr von Weber. Imperturbabil. Intră în cameră tacticos, se propti în faţa mea. Înţelesei şi-l lăsai pe Luca jos, mângâindu-l vag pe freză. Băieţelul care părea să-si revină, lansă: Buuniii! Ce vrei, puiule? Sabia mea. Care sabie, ai tu sabie? Dă-i, mă fato, balonul ăla roz în formă de sabie. Da’ la ce-ţi trebuie sabia, Luca? Trebuie să distrug pisica asta mucegăită. Ţi-am spus de mii de ori, nu-i pisică, e pisoi. Şi dece s-o distrugi? Mâine pe cine mai chinui? Ei, zic şi eu aşa. Am glumit. Şi Luca ridică, nu fără efort, cele 6 kilograme de pisoi, îl aşeză lângă el. Spre uimirea lui Buni, şi a mea, herr von Weber nu fugi, ci începu să toarcă. Iar Luca… începu, lejer uimit, să-i spună o poveste.

Privirea mi se mută către un anume colţ al bibliotecii. Cea veche de aproape un secol. Prin geam se refracta o vagă rază tourquoise. Am înclinat, discret, capul. Lumina a diminuat, apoi s-a stins. Din bibliotecă, Messire Woland luă act de reverenţa mea. 

La umbra muntelui Tabor – Locuri şi oameni din Ţara Sfântă a apărut în 2023 la Editura Galaxia Gutenberg. Autorul, Radu Ţuculescu, a dunat în volum două fragmente de jurnal, ale unor călătorii cu substrat literar în Israel şi cinci portrete, în format interviu, ale unor personalităţi locale

Două dintre acestea sunt prietenii personali ai scriitorului, gazdele lui în aceste călătorii, traducători în ivrit a volumului său Trei în dormitor, care s-a lansat în câteva dintre locurile vizitate. Ambii au tradus în română scrieri ale unor scriitori israelieni şi din română în ivrit scrieri ale unor scriitori români. Între care poeta ana Blandiana, care a vizitat Dsa însăşi Israelul.

Cititorii obişnuiţi cu scrisul lui Radu Ţuculescu au savurat tonul colocvial al paginilor de jurnal, care amalgamează reflecţiile personale cu descrierea peisajului israelian parcurs în compania prietenilor gazdă. Farmecul oraşelor mici (profesorul de engleză Paul Farcaş locuieşte într-unul dintre ele) se completează, de pildă, cu panorama întregii Haife, văzută de pe Muntele Carmel.

Lectura celor două fragmente de jurnal mă face, ca cititor de zeci de ani al scriitorului, să regret că n-a publicat şi alte jurnale de călătorie, de-a lungul şi de-a latul meridianelor. Nu exemplific, acum rostul textului de faţă e impresia de lectură a acestei cărţi atrăgătoare.

Şi acum să trecem, succint, în revistă, portretele-interviu ale celor 5 personalităţi selectate de autor.

Prima interlocutoare e o persoană triplu insolită. Începând cu numele: Biţi Caragiale. Nici mai mult, nici mai puţin. Jurnalistă activă la peste 90 de ani (sic). O evreică cu un nume românesc celebru? Soţul dsale fusese urmaş, la mai multe generaţii, a unchiului dramaturgului român. Care-şi adusese contribuţia la edificarea teatrului în România. Dna Biţi Caragiale lucrase în România atât ca jurnalist cât, mai ales, ca redactor editorial. Relatează că propusese Editurii publicarea volumului Dumbrava minunată. Decidenţii cereau unele modificări. Pe care Dsa le-a obţinut cu bunăvoinţa lui Mihail Sadoveanu.

Un episod dramatic din biografia Dnei Biţi Caragiale a fost noaptea de 22/23 decembrie 1989, când apartamentul unde locuia a ars complet, ca urmare a incendiilor cunoscute. Din fericire prietenii o convinsesera să se deplaseze în altă parte. Din scrum, n-a salvat decât un volum de poeme ale lui Lucian Blaga. Decizia de a emigra a fost salutară.

Următorul portret este ale unei personalităţi emblematice, de mare complexitate. Moshe B. Itzhaki. Profesor universitar, conducător de doctoranzi, poet, autor a numeroase volume, traducător (în colaborare cu profesorul Paul Farcaş) în ambele sensuri, o punte culturală care leagă Israelul de România. Născut în Israel din părinţi imigraţi din România. A petrecut 20 de ani într-un kibuţ din zona apropiată de fâşia Gaza, unde, între multele activităţi a fost diriginte la un liceu local. Un ferment policultural, simbolic pentru lumea israeliană.

Noa Levin Harif. Autorul volumului precizează în subtitlu: femeie, mamă, artistă, poetă, profesoară, cercetătoare. Alt personaj emblematic al intelectualităţii israeliene. A ajuns la cele de mai sus după ce petrecuse primii 10 ani într-un kibuţ, din zona apropiată de graniţa cu Libanul. Ceea ce a determinat-o să-şi reorienteze de mai multe ori mentalul. Profesorul şi poetul Moshe B. Itzhaki i-a fost conducător de masterat. Care i-a sesizat natura artistică şi a îndrumat-o să completeze rata plastică, în care avea şi are un nume, cu poezia.

Mă pun în locul scriitorului. Prietenia veche şi consistentă cu poeţii şi traducătorii n-are sens fără a-I potrtiza pe ambii. Paul Farcaş nu doar s-a nşacut în România (în zona de nord-vest) ci a şi activat un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. A trecut prin destule ipostaze, inclusiv în funcţii de conducere şi a megrat (termenul standard în Israel e allyah) în plină maturitate, în 1986. A predat engleză şi s-a asociat, în ultimii 10 ani (depide de data interviului, poate mai mulţi) cu prietenul său, Profesorul şi poetul moshe B. Itzhaki, pentru a traduce, mai ales poezie dar nu numai, română <-> ivrit în ambele sensuri. O biografie plină. Interviul se încheie optimst, sperând că, dac-o vrea Domnul, vor urma şi alţi ani prolifici. Cititnd această frază finală m-am gândit că nu ştiu cum sună expresia în ivrit. Ştiu doar că în arabă, limbi verişoare, ambele semitice, sună inch’Allah.

Ultimul personaj care completează buchetul, este Sofia Gelman Kiss. Născută în România, absolventă a Conservatorului Gheorghe Dima din C luj, unde şi- dat şi doctoratul. A emigrat în Israel în 1986. A predat la Academia de muzică din Tel Aviv, la Colegiul de Artă Natania şi la şcolile de muzică din Givataim şi Natania. Colaborează cu publicaţii israeliene de limbă Română.

Dintre interlocutorii autorului cărţii, Dna SGK este singura care a făcut comentarii politice amănunţite, schiţând o adevărată istorie recentă a ţării de adopţie, pe parcursul a cel puţin o pagină. Oarecum, ca formă de concluzie, Dsa afirmă că se consideră cetăţean al lumii cu rădăcini evreieşti.

Personajul schiţei de mai jos e întregime fictiv. Desigur, mare parte din trăsăturile lui au surse reale. Construcţia lui are dublu scop. În linii mari sugerează un paradox al epocii, urmaşii căreia au botezat-o, nu se ştie dece obsedantul deceniu. Ca să evite păcatul tezismului, care ar fi dus la ratare, văduvind texul de justificare, am adăugat elemente culese selectiv tot din rezervorul faptelor reale. Nici acestea fără skepsis. Sugerând că fiecare epocă are procentul ei de ratări. Atâta timp cât societatea nu ajunge să definească şi să operaţionaizeze un program educativ dedicat inerentului mic procent de elite native. Nu cred că anii 50 au neapărat monopolul absenţei unui atare program.

…

O profesoară de gimnaziu, dintr-un orăşel urmărea cu atenţie un elev care se detaşa natural din clasele unde preda. La un moment dat, inventă un exemplu al cărui scop era să exemplifice clasei preemineţa micului preadolescent. Puse o întrebare frontal clasei: în câte feluri e isoscel un triunghi echilateral. Era primul an de geometrie. Reacţia clasei – ternă şi pasivă. Elevul cu pricina ridică mâna şi explică, ilustrând răspunsul cu un echer. Care, evident, era dreptunghic ca toate echerele: în trei feluri. Şi roti echerul mai mult spre clasă decât spre profesoară, cumva ca şi cum ar fi intuit că întrebarea era ţintită către clasă şi profesoara doar s-ar fi servit de el pentru a contura o idee.

Peste un timp îi dădu elevului probleme scrise pe nişte foi de aritmetică. Elevul nu întrebă ce şi cum, le înapoie cu rezolvările în restul spaţiului paginilor. Nu-I cereau mare efort şi oricum se gândea la fotbal în timpul rezolvărilor. Deh, vremea iphonelor nu şi-o imagina nimeni la vremea aia.

Într-o seară cineva sună la uşa apartamentului de bloc. Era profesoara cu soţul ei. Directorul şcolii. Cam tembel, băiatului nu-I trecu prin tărtăcuţă gestul elementar de politeţe de a-I invita să intre. Cineva din casă ieşi, după o vreme, să vadă cine-i. îl admonestră pe băiat, ceru scuze oaspeţilor şi întrebă dacă băiatul făcuse o boacănă. Profesoara arătă adultului o revistă subţire, de care nimeni din mediul respectiv nu auzise, care avea titlul Gazeta Matematică. Udeva într-un cotlon, într-un chenar, o listă de nume, sub titlul rezolvitori. Între nume, cel al băiatului. Adultul făcu ochii mari. Băiatul exclamă cu naivitate: a, de asta îmi tot dădeaţi foile alea cu probleme.

Pentru un orăsel de provincie era un mic eveniment.

Cam în acelaşi timp elevul încasă primul şi ultimul 4 din cariera de elev. Nu învăţase nimic despre Napoleon al III-lea. Profesorul de istorie îl vâna demult. Fusese ironizat în târguşor de intelectualitatea locală când se răspândise că un elev îl poreclise Ion Vodă cel Cumplit.

Când elevul termină clasa a şaptea, cu care ceea ce s-a numit odată şi se va mai numi peste vremuri gimnaziu încheia un titlu, se află că în acelaşi local se va înfiinţa în orăşel un liceu, începând cu toamna următoare. Mă rog, în termenii de atunci se numea Şcoală Medie Mixtă. Admiterea se baza pe 4 probe: Limba Română, Matematică, scris şi oral.

Elevul nostru era, fără a se sinchisi, una din speranţele şcolii. Ceea ce nu-l împiedică să ia 4 la… matematică scris. Cu alţi 3 de 10, încasaţi din mers, nu-şi făcu probleme. Când se văzu pe lista admişilor, făcu un gest ce imita vedeta echilei de fotbal locale. Cu pumnul în sus. Găsca lui îl auzi exclamând: A mea e vacanţa, mă înscriu la pitici. Pitici însemna echipa de copii sub 14 ani.

Direcorul noului liceu fu numit, firesc, cel ce îndeplinise funcţia Şcolii elementare, cum se numea atunci gimnaziul. Toată vara, soţia lui, profesoara de matematică (ce nu va mai preda la clasele VIII-XI), străină de fotbal rămase supărată, de fapt cătrănită, pe băiat.

Abia după zeci de ani află fostul elev, demult adult, adevărata istorie a admiterii sale în liceu. Chfla surprinzătoare de la teza de matematică (ceunoscută cu instinctiv fair play la vrmea cuvenită, rezultat al copierii greşite de pe tablă a subiectului, acoperită de restul notelor, nu influenţase cu nimic decizia. Cum nici media generală n-avusese nici o legătură cu aceasta.

Decizia de a înfiinţa un liceu în orăşel  fusese luată mai mult de organele locale decât de minister. Aşadar comisia de validare a admişilor fusese prezidată de unul din secretarii Comitetului de Partid nu la nivel orăşenesc, ci la nivelul Minei locale. N-are importanţă dacă era Primul secretar sau cel cu propaganda.

Iar când veni rândul numelui elevului nostru decizia fusese Ăsta nu. Politrucul decident avea în cap informaţia că tatăl lui ar fi fost ofiţer de jandarmi în trecutul regim. Directorul – pe care-l reîntâlnim – se înfurie. Batu cu pumnul în masăşi exclamă: Tovarăşe, daca elevul ăsta nu intră, eu nu fac liceu în oraş.

Comisia luă o pauză. A doua zi, directorul veni înarmat cu exemplarul ştiut din Gazeta matematică. Tovarăşe, nu numai în oraş, în tot raionul nu mai există un alt elev al cărui nume e scris aici. Tovarăşe director, fii atent cum vorbeşti. Partidul nu admite promovarea cadrelor cu origini nesănătoare!

Acum oricât ar fi cititorii de străini de comandamentele epocii, oricui îi e clar că Directorul n-avea nici o putere in faţa Partidului. Dar tovarăşii erau aşa de uluiţi întâlnind rezistenţa cuiva, încât politrucul îşi închipui că Directorul are spate, peste nivelul lui. Mai bodogăni, cedând strategic cu mare grijă să-şi păstreze faţa.

Directorul avea o revanşă de luat. Întreaga vară în care elevul admis la liceu îmbrăcă echipamentul echipei locale de pitici, isistă pe lângă părinţii acestuia să-Iidea o copie după brevetul decoraţiei primite de tatăl lui… pe frontul de vest. Cu alte cuvinte, fu ca-n bancul cu Radio Yerevan. Se non e vero…

Quelle mouch t’a piqué, povestaş nesăbuit să strângi amar de date care să-ţi susţină fabula? Simplu, dargi Doctori Watsoni. Ref;exul îmi fu declanşat de un amănunt care reclamă pătrarea tuturor proporţiilor. Personajul meu e neînsemnat, chiar de-I bazat pe sinteza unor date. Dar îl auzii, într-un interviu, pe Academicianul care-i Preşedintele Uniunii Scriitorilor, povestind că între altele nu puţine piedici întâlnite în aceeaşi epocă, fusese şi informaţia mincinoasă că tatăl său ar fi fost legionar. Mi-am amintit că în anii 90 minciuna asta a mai fost scoasă la suprafaţă.

Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

          Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

          Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

Către finele lui 1993, când se auzea că Sergiu Nicolaescu face un film despre momentul 23 August 1944, am privit informaţia cu neîncredere. Văzusem destule filme ale regizorului, manifestările lui în evenimentele decembriste şi postdecembriste era proaspătă în mintea tuturor. Întâmplător am văzut câteva secvenţe. Lipsa de aşteptări se confirmase, cel puţin într-un detaliu. Personajul tânărului, pe atunci, rege Mihai, era prezentat fără personalitate, singura trăsătură de carater vizibilă îl făcea un fumător înrăit. Exact ce avea să-I reproşeze, cu ani mai târziu, bătrânul rege.

Am văzut filmul de foarte curând. În condiţii ultrafavorabile. În sensul că în aceeaşi zi după ce văzusem Horea, al lui Mircea Mureşan, cu regretatul Ovidiu iuliu Moldovan în rolul eroului de la Albac. Prima impresie, la suprafaţa lucrurilor, a tins să confirme unele reproşuri publice aduse filmului lui Sergiu Nicolaescu la vremea difuzării (premiera a avut loc pe 12 februarie 1994): o reconsiderare întrucâtva apologetică a mareşalului Ion Antonescu. Subliniată şi de interpretarea remarcabilă a actorului Ion Siminie, care-l interpretează în film, recompensat cu Menţiune Specială de către UCIN pentru rol.

Dar perspectiva timpului a lucrat în favoarea recepţiei. Am citit (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputul_adev%C4%83rului) reacţiile unor critici de film pe care nu-I pot ignora, dincolo de simpatii sau nonsimpatii punctuale. Vezi Tudoe Caranfil, Alex Leo Şerban şi nu-I pot contrazice. Ba chiar îi socot datori să mărturisească public despre limitele filmului. Cel mai secant şi concentrat tuşeu îi aparţine lui Angelo Mitchevici, căruia-I sunt punctual dator pentru un diagnostic onorant plasat pe pagina a IV-a a unei cărţi de cinema.

Odată ce am citat sursa ce include reacţiile criticii de film e superfluu să-mi comunic propriile impresii de spectator. Fără falsă modestie, majoritatea respectivelor impresii se suprapun reproşurilor criticilor citaţi, la care se adaugă reproşuri în general rezonante ale nu puţinelor persoane publice.

Rostul major al reflecţiilor de faţă e o încercare de a răspunde întrebării dacă filmul îşi are rostul în istoria recentă. Şi dacă da, în ce măsură.

Cu păcatele şi faptele sale bune, Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit inventat, dacă n-ar fi existat. Întâi de toate recunoaşterea meseriei de cascador, în România, i se datorează. Apoi, amănunt pe care IMDB.com nu-l notifică, a lucrat iniţial la studioul Alexsndu Sahia, fiind inginer la bază. A şi realizat câteva filme de gen, documentare. Ca regizor de film a debutat în 1966, cu Dacii. Când şi-a manifestat în premieră talentrul de a coordona mase mari de figuranţi, în secvenţe militare. A făcut cu osârdie – şi nu fără talent – filme comuniste, programatice, dar şi serialul difuzat în anul centenarului războiului de independenţă. Din materia primă a căruia a montat o serie (sic) de filme de lung metraj, intitulaă Pentru Patrie.În care n-a scăpat ocazia de a-l juca pe carol I (imposibil de utilizat, ca personaj, în 1977). De notat că scriitorul Paul Anghel, coscenaristul primului serial, a realizat ulterior romanul fluviu, în 10 episoade, Zăpezile de-acum un veac. Reeditat după 1990.

Şi-a atras colaboratori literari de elită: Eugen Barbu, alături de valori de gen cu cariere spectaculos oscilante – Vintilă Corbul (coscenarist la 4 din filmele de popularitate ale lui S.N. Coscenaristul la Oglinda e iarăşi un scriitor de anvergură în materie istorică: Ioan Grigorescu. Dar şi de acţiune. Filmul ringul e realizat după o nuvelă quasipoliţistă a scriitorului. Evident, coscenarizarea unui Ioan Grigorescu la Oglinda (titlu alternativ Ȋnceputul adevărului) e o anume garanţie istorică, dar mai ales un alibi istoric. Pentru generaţiile mai senecte, numele lui Ioan Grigorescu nu e lipsit de rezonanţă. dincolo de activitatea reportericească (lesne de identificat apelând la Wikipedia, ceea ce mă scuteşte de amănunte), un amănunt trăit pe viu, de care cred ca nu-si mai aduce aminte aproape nimeni: in seara/noaptea de 23/24 decembrie 1989 a comentat in extenso (iar publicul TV şiia bine a cui era vocea) comunicatul oficial al Frontului Salvării Naţionale. Conferindu-i cu abilitate substanţă.

Să mai adăugăm, în palmaresul lui S.N., un serial cinemtografic, bazat pe romanul Doi ani de vacanţă, al lui Jules Verne.

Personal consider că cel mai consistent film al lui Sergiu Nicolaesu este Capcana Mercenarilor (1981), aproape un film de autor, în care personajul pe care-l joacă diferă, ca structură, de eroii mai mult sau mai puţin schematici din panoplia sa interpretativă, iar filmul e coscenarizat alături de Liviu Gheorghiu.

Penchantul lui S.N. pentru interpretarea, ca actor, a personajelor de prim plan, de dovedeşte în Oglinda o decizie abilă. Orice personaj din istoriografia română ar fi fost ratat. Una e sa-l interpretezi pe principele Carol, oricum cu relief discutabil, în Pentru Patrie, dar cu Mareşalul Ion antonescu şi regele Mihai ar fi fost strict incompatibil. Şi-a ales pentru sine rolul unui general german: Johanness Friessner, comandantul Grupului de Armate Ukraina-Sud, gradul cel mai înalt dintre ofiţerii germani de pe front la momentul istoric. Personaj episodic, surpinzător de raţional. De altfel în realitate ofiţerul a fost destituit de Hitler la 22 decembrie 1944 şi s-a retras din Wehrmacht. Am oferit aceste amănunte pentru a ilustra abilitatea autodistribuirii regizorului cu personalitate accentuată.

Regizorul a afirmat expres că întregul său material filmat se bazează pe documente originale, inclusiv stenograme. Nu vă dece nu l-am crede. Când îţi asumi o atare misiune, n-ai cum proceda altfel, iar actul de la 23 august 1944 a fost reflectat în lumea întreagă. Convorbiri între Antonescu şi Hiter bazate pe stenograme ale întâlnirilor au apărut publicate în româneşte la începutul anilor 90. Deci înainte de elaborarea filmului. Cum se face, atunci, că personajul Hitler, aşa cum rezultă din declaraţiile publice ale unora din personaje, apare calm, raţional, aproape detaşat, când se ştie că după Stalingrad, maladia sa psihică se accentuase ireversibil? Inclusiv mărturiile publicate ale lui Albert Speer, omului său forte în domeniul tehnic îl arată aşa cum deja îl ştie toată lumea? Conturarea absurdă a personajului de film e un tur de forţă regizoral. Hitler apare, în film, exclusiv din mărturisirile mareşalului. L-a pus, atunvci, regizorul pe personajul său, care e eroul princeps al filmului, să-şi manipuleze interlocutorii? Inclusiv la propriul proces, al cărui final implacail fusese anticipat, lucid, de mareşal? Cu ce motivaţie? Nimeni nu i-a luat regizorului un interviu de adâncime, tot ce se cunoaşte despre film se află într-o marturisire filmată în care relatează amănuntele care cumpun pagina citată mai sus.

Am mai subliniat doza de schematism a personajelor filmului. O constantă relativă în filmografia lui S.N. există, însă, în film, un personaj secundar, dar deloc neimportant, care e subtil nuanţat: Iuliu Maniu. Pentru construcţia acestuia, regizorul mărturiseşte că s-a consultat cu Seniorul. Corneliu Coposu îi fusese secretar lui Maniu şi trăise evenimentele. Iar în perioada muncii la film fusese coleg de Parlament cu regizorul. Seniorul însuşi, ca personaj episodic, e jucat de actorul Cătălin Păduraru. Iar distribuirea în rolul lui Maniu a regretatului Ştefan Radof, inspirată.

E momentul să relevăm detalii cel puţin interesante. Cadre telegrafice, ordinul secundelor. O să lei iau în ordine aleatoare. La procesul mareşalului, un acuzator comunist (nici n-au existat altfel de acuzatori) îl interpelează pe mareşal a fi executat ordinul führerului de a participa la holocaust. Să nu uităm că, împotriva realităţii documentate, acuza e susţinută şi azi. Replica mareşalului e seacă: n-am prigonit nici un singur evreu. Fără contraargumente. Ori, în anii regimului altfel odios, cel puţin 5 vase cu evrei la bord au plecat de la Constanţa, cu ştirea mareşalului, în teritoriul care se afla încă sub madat britanic. Iar relaţiile sale cu Fielderman, liderul Federaţulor Comunităţilor evreieşti şi cu Rabinul şef Alexndru Şafran eu fost cordiale, fără bătaie de tobă. Însă aceste două personaje au fost forţate de lideri coreligionari sosiţi cu Armata Roşie să emigreze. În Elveţia, unul dintre ei. Ne punem întrebarea dacă regizorul cunoştea faptele cu ocazia muncii la film. Tăietura de montaj a replicii acuzatului sugerează că da. Căci maşinăria procesului n-ar fi trecut peste replica acuzatului. Dar mai ales titlul primit de regina mamă (care apare în film în doar două cadre, spre final) Drept între popoare, în 1993, cu titlu postum. Yad Vashem e un martor de calibru.

Un amănunt straniu cu privire la distribuţie. Fişa IMDB.com a filmului e incompletă. Mulţi actori citaţi nu se precizează pe cine joacă. Aşa ceva n-am prea văzut în universala bază de date. Cum se face? Unica distribuţie quasicompletă e în pagina citată mai sus, din Wikipedia. Şi acolo există câteva nume de actori fără precizarea rolului. Dar personaje de detaliu minor. E.g. Dan Tufaru.

Unul din personajele din anturajul regelui, jucat de George Alexandru, cu rol nu tocmai anonim, văduvit de precizarea personajului în fişa IMDB.com, este baronul Mocsony-Styrcea, mareşalul palatului. Spectatorii care n-au altă informaţie decât websitul bazei de date pot urmări linia mare a filmului şi fără acest personaj. Dar… el figurează pe lista condamnaţilor în lotul Pătrăşcanu…

Dincolo de limitele reproşate pe merit filmului, atât de critici cât şi de peroane publice, iată că există mici detalii care e improbabil să fie rodul hazardului. Cu fiecare dintre ele, regizorul a dorit şi a reuşit să spună ceva, dincolo de linia istoriei cu I. detalii observabile de un procent, fără falsă modestie, minor.

Filmul are multe pagini de story. Dar are două coperţi. Care mărginesc un mesaj  de esenţă. Începe cu filmarea execuţiei lui antonescu şi se sfârşeşte cu uciderea lui Pătrăşcanu. Iar aici e încă un amănunt cutremurător. În film participantul important la evenimente, ca reprezentant cerut de Stalin al comuniştilor, e împuşcat în ceafă (metodă brevetată de NKVD la ordinele lui Stalin). Dar, cititnd (internetul e plin de date), despre procesul lui Pătrăscanu, victima de facto al lui Dej, acolo se relatează cu totul altceva. Execuţie cu pluton, în toată regula. I-am acordat regizorului creditul unei licenţe. La locui ei ca atare, în mesajul de fond al filmului. Când… iată ce apare: https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-murit-in-realitate-lucretiu-patrascanu-223211/

Acum, să reflectăm. Credibilitatea lui Pacepa de mai mult decât discutabilă. Dar faptul sinuciderii colonelului de securitate se poate cerceta. E foarte probabil ca ambii coscenarişti să fi cunoscut, această versiune din surse alternative ale secretului de partid. Că peste ani, în 2011, avea să apară un articol de presă bazat pe o  informaţie întâmplător non falsă a securistului transfug., e posibil. La urma urmei, cadrul final (în care împpuşcătura e atribuită NKVED-istului de import “Pantiuşa”) e un exemplu banal al proverbului latin Se non è vero  ebben trovatto.

Moartea, la Sighet, a lui Maniu şi gheorghe Brătianu e expediată. Char fără a aminti prezicerea mareşalului. Pe mine mă vor împuşca primul, al doilea pe Dumneavoastră. Trgizorul mizează pe memoria imediată a spectatorului. Dar Gheorghe bătianu are timp, înainte de a muri ca urmare a loviturilor gardianului torţionar, să murmure titlul operei sale majore: O enigmă şi un miracol Istoric –  poporul român. Sigur că nu putea apărea înainte de 1990, dar în 1988 apare Marea Nesară. Mă mirasem. Un semnal discret, de atenţie?

Un ultim amănunt. În scurta secvenţă În care lideii comunişti îl delegă pe preşedintele tribunalului cu misiunea de a pronunţa condamnarea la moarte a mareşalului, apar într-un cadru Ana Pauker. Cu o figură ştearsă, în totală opoziţie cu cunoscutul prtret al persoanei reale. O neglijenţă?

În ce context trebue plasat filmul? Pe de o parte în raport cu Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, care a cunoscut în scurt timp trei ediţii revăzute şi asăugite. 1979, 1984, 1989. Cu nu puţine amănunte inedite la vremea publicării, dar subtil trinutar epocii, de fapt un abil alibi. Pe de altă parte studiul istoricului Aurel Simion, Preliminaeii politico-diplomatice ale insurecţiei române (1979). Legenda lucrării spune că ar fi fost retrasă din librării la surt timp după publicare, dar acum e disponibilă în anticariate online. Despre conţinut, în lipsa lecturii, nu pot comenta. Dar termenul oficial, insurecţie sună consonant cu epoca.

Închei trecerea în revistă a contactului cu filmul cu un fragment din ceea ce s-a numit Tur personal în capitolul Memorialul victimelor comunismului şi al Rezistenţei din secţiunea destinaţii culturale a portalului cultural LiterNet.ro:

Am trecut de câteva ori prin faţa celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese şi pentru mine o enigmă. Am făcut în aşa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă aşez pe patul lui auster. N-am văzut nici o împietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu şi Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârşitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că aţi fi interceptat telegrama aşteptată cu înfrigurare de mareşalul Ion Antonescu, prin care Stalin îşi dădea acordul pentru armistiţiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay şi care ne oferea condiţii mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Şi că aţi păstrat-o în buzunar, insistând totuşi ca Antonescu să fie cel care face armistiţiul. Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e şi prezumpţioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minţi şi nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe ţara manu militari, în conformitate cu armistiţiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliaţii vor mişca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susţinem a crede?

Editorial: Crini sub aurore boreale de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Elementar de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: Pagină cu 9 coperţi

Invitat special: Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Ramiro Sofronie.

Evenimente: Recital poetic la sfârşit de an, Lansare Neuma şi lecturi publice la Chiajna, Volum Neuma premiat la Buzău, Lansare Neuma la Sinaia

Anivrsare: 75. Drumul cu ieroglife. Andrea H. hedeş în dialog cu Leo Butnaru.

Interviu: … Povestea ne defineşte ca oameni. Elena Abrudan în dialog cu Mariana Gorczyca. Rhea Cristina în dialog cu Felix Nicolau: Fără o identitate asumată şi înţeleasă, nimeni nu este român ori englez ori turc.

Poezie: Liviu Capşa

Eseu: Despre oameni şi şoareci, despre mâţe şi oameni, despre bărbaţi faimoşi şi femei dezinteresate – de Mihai Barbu

Pezie: Daniela Şotincă: Haiku-uri inspirate din picturile lui Grigore Poescu-Muscel

Studii critice: H. P. Lovecraft şi fascinaţia misterului – de Gheorghe Glodeanu

Poezie: Ana Ardeleanu, Maria Postu

Eseu: Aerul tare al revoluţiei – de Simona-Grazia Dima

Teatru: O divagaţie aproape lirică – de Cosmin Andrei Tudor

Poezie: Ultimele 24 de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis – de Liviu Franga

Proză: Vise confort doi; Puncte de vedere – de Marilena Dumitrescu

Semnalare: Eu, tu şi o carte – rubrică radiofonică

Eseu: Vinovăţii în napte – de Horia al. Căbuţi

Poezie: Lucia Bibarţi

Proză: Marea Doamnă – de Rodica Bretin

Poezie: Romulus Moldovan

Proză: Un apus de soare – de Carmen Duvalma

Poezie: Gabriela Ana Bălan, Radu Liviu Dan, Georgeta Resteman, Delia Bodea Iacob

Poezie tânără: Tudor Ştefan Goţia

Răzleţe: Pariul lui Pascal – de Gelu Negrea

Anchetă Neuma: Genuri şi specii literare

Puncte de vedere: Confesiuni pe timp de război, cu speranţe de pace – de Delia Bodea Iacob. Proteismul reflecţiei – de Savu Popa

Pornind de la o carte: un gând la Marea e frumoasă ca tine – de Elina Adam

Paranteză: Romanul astfel intitulat, al Dnei Andrea H. Hedeş se dovedeşte, prin simplă impresie, cel mai analizat produs literar din ultimii ani. Nu am la îndemână o statistică exactă. Cert, n-am parcurs absolut toate publicaţiile literare. Dar am întâlnit, în aria variabilă în care mă învârt, un număr foarte mare de cronici. Nu doar absolut toate apreciative, dar mai ales conturând perspective diferite. Imaginea care se impune e un briliant cu geometrie rafinată, cu nenumărate faţete, reflectând lumina în toate direcţiile. Dece plasez aceasta reflecţie în mijlocul prezentării Revistei Neuma? Deoarece astfel de prezentări  îşi au locul pe blogul propriu pentru fiecare număr de la aparţia revistei. Scriu, pe blog, multe cronici de întâmpinare. Avui regretul ca două, referitor la două romane, acesta fiind unul dintre ele, fost-au semiratate. În sensul că incomplete. Cu atât mai abitir avui satisfacţia de a le citit pe toate celelalte. Pentru cititorul care sunt, Marea e frumoasă ca tine e cartea anului trecut. Paranteză închisă.

Deasupra unui oraş poetic. Reflecţii legate de antologia Filialei Bucureşti- Poezie, 2023 –  de Any Drăgoianu

Eveniment editorial: Gabriel Chifu: Marea carte a uitării – de Evelyne Croitoru

Cartea de istorie: Ȋntre politică şi memorialistică – de Gheorghe Lăzărescu. Pe marginea volumului de memorii şi amintiri al lui Constantin Argetoianu.

Volume Neuma: Ţipătul pescăruşului Blank – de la scâncetul copilului care se naşte la geamătul inimii care încetează să bată – de Raluca Faraon, Romanul, modalitate de a medita asupra enigmelor vietii – de Ana Dobre. Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei – tot de Ana Dobre. O poezie de factură orfică – de Sonia Elvireanu. Nemărginiri lirice – de Nicoleta Milea. De aceeaşi autoare: Proza, o eternă provocare.

Eveniment editorial: când întreaga lume devine poezie de dragoste – de Elina adam. Pe marginea volumului Când înfloreşte loturui – 100 de poeme, de Kieu Bich Ham

Volume Neuma: Unsprezece proze scurte – de Mihaela Aionesei

Cartea de poezie: Văzut şi nevăzut este totul – de Ioana Diaconescu. Homo ludens cetăţean de onoare al Parnasului – de Elina Adam. Lumina din raza deschisă – de Flavia Adam. Gnomul şi hidrantul – de George Volceanov.

Policier: Pariul cu moartea – de Emil Lungeanu. Vieţi paralele – de Alexandru Jurcan.

Muzică: Muzica, avere din palme – de Codruţ Radi

Muzică/Ecran literar: SoNoRo, la Bucureşti şi Cluj. Câteva răscruci şi vânturi – de Alexandru Jurcan

Colţul lui Yorik: viaţa, ca efect al inteligenţei naturii – de Radu-Ilarion Munteanu

Viaţa cărţilor: Realitatea puterii – Principele de Miruna Drăghici

Călătorii: La glezna uriaşului – de Ramona Müller

Teatru: Spectacole la Teatrul maghiar din Cluj – de Alexandu Jurcan

Cinemateca: Youth/Tinereţe (2015) – de Raluca Faraon

Plastică: Lumina viselor – de Codruţ Radi

Rock: Miracol – de Dumitru Ungureanu

Culinar: srialul episodic al Floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti

Contre-pied: ce pierdem atunci când câşigăm – de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi: 8 coperţi

Dece Neuma – ca de obicei în finalul numărului

Prima carete primită în dar a fost Insula misterioasă. Aveam 7 ani şi abia în toamnă începeam şcoala. Învăţasem să citesc singur de la 5 ani, pe cărţ din casă şi o luam aiurea de la beţişoare pe caietele cu liniatura de învăţat scrisul de mână. Cumplit plictis.

Câţiva din aii urmori, am primit alte cărţ de Jues Verne, cu coperţi cartonate şi cu ilustraţii preluate din ediţiile Hetzel. Dar habar n-aveam că autorul ce devenise tutelar scrisese şi despre locurile mele natale. De primele traduceri româneşi – Vicor Onişor, 1897, Ion Pas, 1929 – n-aveam cum să aud. Când a apărut prima traducere postbelică – Vladimir Colin, 1967, epoca Jules Verne trecuse, pentru cititorul care devenisem. Impresia fusese amestecată şi mai degrabă negativă, determinată de stranietatea unor toponime şi patronime. Romanul, terminat în 1889 şi publicat în 1892 viza o Tramsilvanie cam primitivă. Şi mai ales romanul era lipsit de datele istorico-geografice din primele volume citite în copilărie.

Tansilvania, încă ami săracă în detalii, dar mai ales privită unilateral, avea să devină un spaţiu secundar, în Mathias Sandorf, 1885. Deci mai devreme decât Castelul din Carpaţi. Traducerile postbelice, în număr de 5, toate semnate de Ovidiu Drimba. Primele 3, produse de editura tineretului, în 1957, 1959 şi 1961. Nu mai ştiu pe care am avut-o, cu copertă de carton subţire. Oricum citită înainte de Castelul din Carpaţi. Oricum atenţia-mi fusese atrasă de similitudinea generală a intrigii, preluată din Contele de Monte Cristo, romanul lui Dumas Père, căruia-I fusese dedicat postum romanul.

Indiferent care va fi fost ediţia cumpărată şi citită, trebuie să fi fost înainte de părăsirea orăşelului natal. Mediul acestuia, depresiunea intramontană a Văii Jiurilor, avea să fie mai târziu, la data precizată mai sus, în Castelul din Carpaţi.

Eroul central al acestui cel de-al doilea roman discutat, era maghiar. Ceea ce era relativ important pentru adolescentul care copilărise în mediul precizat mai sus. Un grup de 4 români tăifăsuibd vorbeau româna. Desigur, cu accent ardelenesc. Dacă celor 4 li se adăuga un ungur, altfel şogor, limba de conversaţie devenea maghiara. Sigur că fenomenul nu atingea lumea generaţiei mele. Jocurile acesteia, în anii 50, adunau români, maghiari, saşi, şvabi, ba şi câte un italian şi un sârb. Vorbeam cu toţii româneşte, mai mult sau mai puţin corect, dar fluent. Nu la fel se întâmpla cu cele două generaţii de adulţi. O parte din maghiari vorbea româneşte (cu specificul vizibil, încurcând genurile), altă parterefuzau. Iată dece la apariţia in grup al celui de-al cincilea, cei 4 români treceau reflex la maghiară.

Bunica mea maternă – partenerul meu de conversaţii fanteziste cărora grupul meu de joacă le făcea greu faţă – a trăit 38 de ani din cei 80 în Valea Jiului şi n-a scos o vorbă ungureşte. N-o cumpăra nimeni, înţelegea tot. întrebată repetiv de prietenelei ei maghiare dece nu vorbeşte dacă tot înţelege, răspundea blând: o să vorbesc atunci când ultimul ungur n-o să mai refuze să vorbească româneşte.

Născută într-un sat de munte, la 2 Km de fosta graniţă imperială – dincolo de care primele sate erau maghiare – e înmormântată în acelaşi sat. de către urmaşi.

Jules Verne a descris obiectiv majoritatea personajelor de diferite neamuri. Ce-i drept, unele la modul oscilant. În special personajele sale anglosaxone s-au bucurat de atitudini schimbătoare de-a lungul zecilor de romane. De la plus la minus. Cu ochii de mult mai târziu, i-am decantat o admiraţie pentru maghiari în romanul citat. Pe care prima lectură nu-mi clarificase nuanţe dincolo de schema Monte Cristo.

Ba chiar nu mă surprinsese absenţa, logică în raport cu schema romanescă, a elementului românesc în Transilvania.

Din 1885 până în 1889 trecuseră doar 4 ani. Pobabil cunoştiinţele scriitorului despre români se bazaseră pe geografia lui Elisée Reclus (care-I fusese prieten) şi pe însemnările de călătorie ale lui auguste Gérando. La care s-ar fi putut adăuga o presupusă călătorie începând de la Homorod, în compania unei localnice (cunoscută anterrior la Amiens). În acel presupus periplu ar fi trecut şi prin Valea Jiului, unde se petrece mare parte din acţiunea romanului. Scriitorul a preluat o zicală atribuită folclorului romănesc, probabil de la Elisée Reclus: Românul nu piere!. În fragmentele descriptive asupra românilor, el citează cele 3 naţiuni care stăpâneau Transilvania: maghiari, saşi şi secui. În limbajul oficial, acestea au fost în vechime numite naţiuni recepte. Sigur, cunoştinţele istorice ale lui Jules Verne nu merg până la fi auzit de Unio trium Nationum (1437), poate nici geograful nu cunoştea documentul istoric, dar citarea acesto 3 naţiuni rămâne o umbră istorică.

Iată deci, două Transilvanii destul de diferite în două romane distanţate de 4 ani. Buna credinţă a scriitorului e în afară de orice dubiu. De altfel el vede într-un fel chinezii din imperiul celest în Claudius Bombarnac (1892) şi în altfel pe chinezii emigraţi în Statele Unite în secolul XIX, unde erau numiţi culi. Ambele imagini, distanţate social, fiind corecte fiecare in parte.

Dacă e loc pentru un mic regret punctual, e că Jules Verne n-a scris un roman al cărui erou să fi fost generalul american născut român, care a dirijat cumpărarea Alaskăi în favoarea Statelor Unite de la imperiul rus, în 167. Nu e vorba aici de sentimentul pentru un rommân, ci de o rezonanţă structurală. Biografia generalului dezvăluie un caracter asemănor cu nu puţini eroi ai scriitorului.

Chimistul francez Eugène Turpin, care inventase, în 1884, explozivul numit Melinită a pretins că se recunoştea în personajul Thomas Roch, eroul romanului Ȋn faţa steagului, de Jules Verne, apărut în 1896. Mai întâi în foileton, apoi în volum, în acelaşi an. I-a acuzat în justiţie pe editorul Hetzel şi pe scriitor însuşi pentru defăimare. Apărat de avocatul Raymond Poincaré, instanţa l-a exonerat pe Jules Verne de acuzaţie.

Acesta din urmă avea să facă o importantă carieră politică. De mai multe ori prim ministru, iar între 1913-1920 a fost preşedintele Franţei.

Am folosit acest episod juridic într-un capitol din volumul Chirurgie temporală – Editura neuma, 2023.

Cât despre acuza chimistului francez, scriitorul ar fi mărturisit, într-o scrisoare către fratele său Paul Verne că, într-adevăt, personajul Thomas Roch ar fi fost inspirat din chimistul francez. Totuşi, rămâne posibil, dată fiind invenţia personajului literar ca sursa acestuia să fi fost mai extinsă. Se poate merge până la suedezul Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi întemeietorul fundaţiei şi premiului care-I poartă numele. Eugène Turpin a fost acuzat de trădare, prin oferirea de informaţii militare secrete unei puteri străine. După un stagiu la închisoare a fost exonerat şi eliberat.

Raymond Poincaré avea să fie ulterior încă odată în problemele juridice ale operei verniene, dar de această dată acuzaţii aveau să fie Michael Verne, fiul scriitorului şi Louis-Jules Hetzel, fiul editorului Călătoriilor extraordinare. Acesta preluase editura.

Negustorul Jaquel Semo, din Rusciuc (acum Ruse, în Bulgaria) a acuzat editura şi pe Michael Verne că prin personajul eponim al romanului Pilotul de pe Dunăre, apărută postum (1909) şi revizuită de fiul scriitorului, i-ar fi produs un prejudiciu. A început prin a se adresa editorului, care i-a referit scrisoarea lui Michael Verne. Răspunsul acestuia, pe puncte, demonstra falsitatea acuzei.de fapt numele negustorului nu apare decât în primul tiraj al romanului. Ulterior el este schimbat cu un nume turcesc cu acelaşi numade litere, deea ce nu punea probleme de culegere, fiind necesară înlocuirea unui singur rând. Împricinatl a insistat şi în 1910 a deschis proces la Tribunal. Apărătorii au fost aceiaşi ca în procesul declanşat de Turpin, Droz şi Poincaré. Pledoaria acestuia di urmă s-a bazat pe scrisoarea lui Michael Verne. Sentinţa, în defavoarea reclamantului, a fost comunicată pe 9 ianuarie 1912, de avocatul Roger Giry, în numele instanţei. Să observăm că la acea dată Raymond Poincaré era deja implicat în probleme guvernamentale. În anul următor avea să devină Preşedinte al celei de-a treia Republici Franceze.

O primă versiune a romanului fusese scrisă de Jules Verne încă din 1880, sub titlul Frumoasa dunăre galbenă, perifrază a numelui celebrului vals al lui Johann Strauss fiul. Romanul, abandonat o vreme, a beneficiat de cel puţin încă 3 versiuni, fiind în final oferit editurii de Michael Verne, după o ultimă revizuire.

Istoria acestui roman, care avea să fie publicat postum şi a incidentului juridic aferent, a fost descrisă în amănunt de regretatul Ion Hobana în lucrarea Jules Verne în România, Editura Fudaţiei Culturale Române şi reluată în Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui jules Verne de acelaşi autor = 1979.

În 2005, cu prilejul centenarului decesului lui Jules Verne, am participat la un simpozion unde Ion Hobana a prezentat un referat pe marginea romanelor verniene legate de România, iar istoricul Lucian Boia a urmărit un punctaj definitoriu al portretului scriitorului. https://agenda.liternet.ro/articol/1630/Radu-Ilarion-Munteanu/Cu-Lucian-Boia-si-Ion-Hobana-in-lumea-lui-Jules-Verne.html

Un caz interesant de concretizare a celebrei maxime a lui Oscar Wilde.

11 septembrie 2001 a fst un eveniment de rezonanţă globală. În anul următor a fost produs un film original, compus din 11 segmente ale unor regizori din 11 ţări. Fiecare episod are 11 minute, 9 secunde şi un cadru. Filmul a fost premiat la festivalul de la Veneţia, în acelaşi an. https://en.wikipedia.org/wiki/11%E2%80%B209%E2%80%B301_September_11.

Astfel relaţia dintre faptul istoric şi reflectarea lui în artă merge în sensul firesc.

Dar iata cum în literatură apare apare un caz şi mai interesant, de relativă anticipare a faptului istoric în ficţiune. O catastrofă dramatică e descrisă în finalul unui roman şi dezvoltată pe larg la începutul celui următor.

Ambele romane fac parte din seria Saga Ryan a scriitorului american Tom Clancy, creatorul genului numit în mass media Techno thriller. În 1994 apare romanul Datorii de onoare, versiune românească l editura RAO, în 2000. Un război pe multiple planuri, militar şi economico-financiar, pe care Japonia îl declanşează asupra Statelor Unite. Coordonat de un miliardar japonez revanşard, care reuşeşte schimbarea guvernului. Dar Statele Unite au şi o problemă internă majoră. Vicepreşedintele, acuzat de culpe morale repetate, îşi dă demisia la cererea preşedintelui, pentru a evita scandalul public în condiţiile crizei externe pe parcurs de rezolvare. Preşedintele îl înlocuieşte în funcţie pe consilierul de securitate, Jack Ryan, personajul seriei de romane. Numirea e aprobată de Senat. Dar aprobarea de către Camera Reprezentanţilor nu mai apucă să se producă. Un avion al companiei KLM, condus e un pilot japonez, se prăbuşeşte voluntar pe Capitoliu, aflat în plină sesiune. Aproape întreaga putere constituţională americană e decapitată: ier preşedintele, guvernul, cu excepţia a doi miniştri, judecătorii Curţii Supreme, Senatul, directorul FBI. Pe baza aprobării de către senatul dispărut, proaspătul vicepreşedinte depune jurământul şi devine preşedinte.

Prima parte a romanului următor din serie, Ordine Prezidenţiale  (1996, versiune românească RAO 2005) relatează pe larg ceremonia funerară a perechii prezidenţiale decedate şi primii paşi ai noului preşedinte în reconstrucţia eşafodajului constituţional, în contextul adversităţii interne, dirijate de fostul vicepreşedinte, care nu-şi recunoaşte demisia şi a unui alt duşman extern. Cum subiectul articolului e tragedia decapitării puterii americane în urma folosirii ca armă a unui avion distrugător, nu voi dezvolta restul acţiunii romanului.

Similitudinea tragediei ca operă de ficţiune cu mecanismul celei care a determinat schimbarea radicală a politicii globale e tulburătoare. Dincolo de diferenţa de amănunt, paraelismul la nivel de linie generală, între ficţiune şi realitate cere un efort important de reflecţie.

Din capul locului mi se pare evident că nu există nici o legătură între ficţiune şi realiate. Cine urmăreşte întreaga serie Saga Ryan, chiar intreaga serie cu teme diferite antumă (până în 2013, când inventatorul genului Technothriller a decedat) şi postumă – romane scrise de alţi scriitori care au adoptat franciza, poate observa preemiienţa elementelor spectaculare în cele mai multe dintre romane. Alături de bogăţia informaţiilor tehnice şi dominata politică. De altfel, primele romane au devenit bibliografie obligatorie în Academiile cu substrat militar în Statele unite.

Poate că decapitarea simultană a aproape întregului eşalon al puterii e cel mai spectacular element de gen din întregul ansamblu. Dar nu singurul. Consider la fel de spectacular – şi spectaculos – plasarea unui spion CIA la nivelul politburoului URSS. Maxima ficţiune imaginabilă. Personajul liderului sovietic are întrucâtva ca sursă de inspiraţie pe Gorbaciov. Restul membrilor politburo sunt construcii adecvate intrigii. Că un şef al KGB – Yuri Andropov – a fost anterior lui Gorby, e o realiate fără conexiune în romanul respectiv, cardinalul de la Kremlin.

Dacă ideea de a folosi avioane de pasageri ca arme de distrugere a fost ideea lui Ossama Bin Laden sau a altui lider islamist, n-o să ştim niciodată. Că cineva din respectivii lideri o fi citit un roman apologetic american e extrem de puţin probabil, dar nu imposibil. Eventuala inspiraţie o putem exclude. Oricum scenariul terorist rămâne unicat până azi. Şi destul de probabil un unicat irepetabil.

Cu atât mai mult cu cât orice conexiune poate fi exclusă, similitudinea e mai înspăimâtoare.

Dar e, oare, unica similitudine scenaristică între romanele lui Tom Clancy & ceilalţi scriitori care au contribuit la ansamblu şi istoria reală?

Ar mai fi unul. Departe de gradul de similitudine exemplificat mai sus, dar unul logic. Cea mai mare eroare în materie de ficţiune politică din romanele Technothriller din seria Tom Clancy & alţii e, cu o singură excepţie, considerarea decăderii Rusiei de după desfiinţarea URSS, ca inamic definitiv ireversibil al Occidentului. Cum vedem că se întâmplă în noul secol şi mileniu. Tabloul politic global la nivel de ficţiune conţine elemente realiste. China şi Ianul rămân duşmani perpetui. Universul musulman de asemenea (a fri şi o prostie să scrii despre o prietenie a oricărui element islamist cu Statele Unite). India oscilează dar atrage atenţia. Dar Rusia cooperează mereu, de-a lungul romanelor de gen, cu personajele americane de vârf.

Şi iată unica excepţie. Al doilea roman din seria Op-center, Imaginea din oglindă (1995, versiune românească RAO, 1999). E singurul roman în care un lider politic îşi propune reinstaurarea Uniunii Sovietice. Mai mult, o armată condusă de un general cu acelaşi program, invadează… Ukraina. Mai mult, liderul campaniei de refacere a Uniunii sovietice se numeşte… Doghin. Iar colaborarea strânsă cu Mafi Rusească e una logică. Cum romanul a apărut la abia 4 ani după desfiinţarea URSS, iar liderul respectiv îl anticipează, caracterologic, pe Putin (la vremea aceea abia viceprimar la Sankt Petersburg) pare greu de înţeles lipsa de viziune pe termen lung a scriitorului. Sigur că tema romanului e alta, subliniată chiar de titlu, dar ideea fundamentală că Rusia are în AND (la figurat) dominaţia mondială i-a lipsit lui Tom Clancy. Tabloul său (respectat de ceilalţi scriitori conecşi) a ratat astfel o capodoperă sui generis a ficţiunii politice.  

Pe la începutul anilor 70 am descoperit, întâmplător, în premieră, genul political fiction. Romanele circulau exclusiv din mână- mână. Demult aveam obiceiul să ţin minte numele autorilor ale căror producţii atrăgeau prin ceva. Generaţie francofonă, atracţia era mărită de comoditatea lecturii. Comentând lecturile ocazionale, între amici, am diagnosticat genul ca basme moderne. Făceam deosebirea între aytactivitate şi nivelul literar mediocru. Autorul, Gerard de Viliers (a murit cu nu prea mulţi ani ani în urmă). Dece basme? Făt Frumos era colaborator extern la CIA, zmeul era agent KGB. Decorul se schimba cu fiecare episod. Mai ales în zone insolite. O acţiune de spionaj în Pago-Pago era mai atractivă decât una în Alaska. M-am dezumflat când, acţiunea petrecându-se în România, am fost aproape şocat văzând nivelul execrabil al documentării. Oare şi sierra Leone era la fel de aiurea cum era drescisă? Cu timpul am realizat că publicul ţintă al seriei era submediocru. Dar am continuat să consum marfa. Aşa ieftine, romanele erau o ferestruică spre lumea largă. Oricum eroul repetiviv era pitoresc. SAS. Son Altesse Serenisimme. În fond nici Dumas père, pe care-l savuram pe întrecute, nu era mai breaz. Ba chiar de la un moment dat mi-am dat seama că şi părintele lui SAS scria cu negri.

Ce-i drept, de la o vreme, de când aventurile prinţului austriac devenind la îndemână, le-am abandonat.

Obiceiul de-a respecta, mulţi ani inconştient, aforismul lui Blaga – literatura nu se citeşre, se reciteşre – a avut o ecepţie majoră. N-am recitit clasicii policierului. De fapt nici pe autorii moderni, de pildă pe John Le Carré. Dar pot reciti, când oboseala se poate trata cu destindere, ficţiunea politică modernă.

Sunt mai puţin de 20 de ani de când am descoperit un scriitor american care a scris numai political fiction: Tom Clancy. A debutat în 1984, cu Vânoarea lui Octombrie Roşu. Dincolo de intrigă, bazată pe suspense, tehnica narativă, păstrată ulterior în toate romanele, altfel deloc originală, folosită de mai toţi autorii romanelor de acţiune, împrumută montajul cinematografic. Acţiuni paralele, derulate în secvenţe/fragmente de câteva pagini, ceea ce conferă dinamism construcţiei. Dar marca de identitate e o neobişnuită cunoaştere a culturii militare. Dacă un astfel de scris e familiar unui public relativ restrâns, al profesioniştilor, scriitorul a scos de la început în afara mediului definit de complexul militaro-industrial, efectul major, care i-a asigurat succesul. Marele public se trezeşte mai informat asupra unui mediu care devenise oarecum impopular, mai ales în urma războiului din Vietnam.

Am folosit, pentru a plasa genul promovat de Tom Clancy în spaţiul literaturii americane populare termenul generic political fiction. Dar mass media americană foloseşte un termen mai precis şi, dece să nu recunoaştem, destul de exact: techno-thriller. Atribuind scriitorului invenţia acestei categorii de produse literare de consum. Păstrând proporţiile, formula creată de Tom Clancy ar fi înrudită, de departe, cu seria cinematografică Rambo. De altfel, 4 din primele romane au fost ecranizate cu destul succes. Un al cincilea, produs în anul următor decesului scriitorului, foloseşte schema deja tradiţională şi personajul generic Jack Ryan. Dar diferenţa esenţială, în favoarea seriei lansate de Tom Clancy, e tocmai densitatea de noţiuni miltare. Seria Rambo, oricum spectaculară, e de duzină.

E greu de apreciat care ar fi fost destinul genului lansat de Tom Clancy fără un amănunt care oriicum i-a netezit calea. Romanul de debut, apărut în perioada de vârf a războiului rece, ar fi avut oricum succes în USA şi, posibil, în lumea occidentală. Punctual, cea mai mare parte a romanelor, dacă nu toate, au fost traduse în franceză. Nu am date concrete, dar e de presupus că n-a fost singura limbă occidentală în care romanele s-au tradus.

Invenţia care justifică termenul techno-thriller i-ar fi accentuat succesul. Dar nu ştim care ar fi fost destinul pe termen lung al genului. S-a întâmplat ca Ronald Reagan, un preşedinte cowboy, să citească romanul. A fost impresionat. Se suprapunea, politic, pe mentalitatea lui. Densitatea de termeni miltari a adăugat la accentuarea impresiei. Legenda spune ca ar fi şi comentat în mediul intim. Ba chiar că ar fi afirmat, în respectivul mediu, că ar mai citi şi alte cărţi de gen. Se non e vero, ebben trovato. În statele unite, cererea pieţii are ponderea ei. Tot fără a poseda tate, exemplific cu cazul Isaac asimov. Editura Doubleday, cu care ajunsese să colaboreze, i-a cerut scriitorului, pe baza studiului de piaţă, să continue, în anii 80, saga Fundaţia, scrisă iniţial la începutul anilor 40. Nu trebuie să înţelegem legenda impresiei lui Ragan mot-à-mot. Pur şi simplu scriitorul a nimerit un context favorabil în epoca Reagan. Fapt e că următoarele 2 romane l-au mai prins pe acesta preşedinte: Jocuri patriotice – 1987 (ecranizat în 1992, cu Harrison Ford ca Jack Ryan) şi mai ales Cardinalul de la Kremlin – 1988.

Despre acest roman am mai scris, cum am mai scris în general despre Tom Clancy. Cele de mai sus joacă, acum, un soi de introducere în context. Ajung curând şi la subiect.

Scriind despre câteva romane româneşti am introdus o formulă cu rol de figură de stil: cititorul neozeelandez. Sursele unor personaje din respectivele romane îmi erau lesne de identificat. Evident, nu numai mie. Categoria de cititori care-şi dădeau seama care era sursa personajului P, lectura producea un spor de amuzament. Dar cititorul meu neozeelandez, presupunând că citea în româneşte, lua totul ca ficţiune. M-am întrebat dacă în literatura altor neamuri efectul funcţionează. Dece nu? În logică inversă, cititorul român al romanelor din Saga Ryan, exemplu luat în principiu la întâmplare, se poate situa în ipostaza cititorului neozeelandez. eventuale elemente caracterologice ale unor personaje din saga Ryan ar putea avea una sau mai multe surse. Inaccesibile, în lipsa cunoaşterii realităţii americane. Că nici citiorul american, antrenat de dinamica narativă, nu se gândeşte la aşa ceva e evident, dar lipsit de importanţă.

Ei, bine, cred că am găsit un asemenea personaj. În romanul Ţintă marcată (Locked On, 2011) apare un personaj secundar Paul Laska. Născut în Praga, participând la mişcarea din 1968, susţinându-l pe Alexsnder Dubcek, arestat şi anchetat de un agent KGB şi-a trădat colegii şi a reuşit să emigreze în Statele Unite anul următor. Unde, afirmat în mediul bancar, devine miliardar. Consecvent oscilaţiilor, susţine activ mişcarea progresistă şi stânga globală. În campania electorală ce se derulează, îl susţine pe preşedintele în exerciţiu Edward Kealty, dar mai ales cu intenţia de a-l distruge pe Jack Ryan, contracandidatul său.

Cu cine seamănă Paul Laska? Cu George Soros. Născut la Budapesta, în loc de Praga, susţinător fervent al globalismului progresist, la fel de apolitic în esenţă. Unul din cei mai mai eficienţi finanţişti. E adevărat că e adversar al Statelor Unite indiferent de culoarea oricărei administraţii, pe când Jack Ryan, personajul de ficţiune, după o viaţă în Intelligence şi detestând în fons lumea politică, se văzuse obligat să candideze din partea Partidului Republican. Amănunt asupra căruia romancierul a judecat logic, galeria de personaje din jurul lui Rayn Sr., prezente progresiv în mai multe romane din serie, au o structură implicit conservatoare. Probabil e unul din motivele care l-au atras pe Ronnie Reagan la lectura romanului de debut. Deşi în acel roman nu apare nici cea mai firavă referire la dimensiunea politică internă a personajelor. Nici măcar nu se ştie de pe ce parte a ajuns la Casa Albă preşedintele din acel roman.

Bref, dacă Jack Ryan Sr candidează în Ţintă marcată din partea republicanilor e un amănunt de conjunctură, gestul romancierului dovedeşte o consecvenţă intuitivă pe termen lung.

Bun, dar oare similitudinea dintre personajul de ficţiune Laska şi (prea) realul soros nu e forţată? Mulţi dintre cititorii acestui artcol ar spune că da. În fond miliardarii americani au o pronunţată propensiune pentru globalismul progresist. Dar… miliardarii din generaţi actuală sunt prea tineri pentru a da un model, iar generaţia seculară nu provine din Europa de Est. rothschilzii provin din Frankfurt.

Apropierea modelelor de, oare, deliberată? Personal nu cred. Personajul Laska e unul de-a dreptul reuşit, dar autorul n-avea dece să fie intereat a-I fabrica o origine dincolo de Primăvara de la Praga. El e foarte bine definit de observaţia lapidară a unui personaj efemer: Laska a fost şi rămâne împotriva oricărei ţări în care trăieşte. Dar mai ales e că acest roman nu e scris sxclusiv de Tom clancy, ci în colaborare cu Mark Greaney. Acesta din urmă a scris şi câteva cărţi cu aceeaşi schemă după decesul lui Clancy.

Dincolo de cazul acestui personaj care, în epilogul care respectă regula de fier a oricărei poveşti americane – cu atât mai mult una de ficţiune politică – anume happy end-ul, e singurul care supravieţuieşte dintre băieţii răi, îmi vine în minte alt simptom al realităţii, deci şi al ficţiunii. Aparent fanatismul islamic n-are nimic comun cu globalismul progresist. afar ă de faptul că forţa celui de-al foilea se serveşte, nu odată, de aberaţia primului. Lectura acestui cel mai recent roman din saga Ryan începe să-mi schiţeze contutul unei intuiţii: ambele simptome sunt manifestări ale acelaşi maladii umane.

Căutam un moment comic întâmplat in anii de după primul război mondial. Nu l-am găsit. Cu multe zeci de ani în urmă fusese povestit la televiziune. Singura, pe atunci. Tot ce-mi aminteam era numele Soare Z. Soare. Habar n-aveam cine fusese. Un personaj din lumea spectacolului – era de presupus şi atât. M-am apucat să caut. Bănuiam că va fi relativ simplu. Nu e un nume banal. Coroborând mai multe linkuri, am ajuns la profilul unui om interesant. pasionat de teatru şi de film, care era la începuturi în epocă, absolvent de drept, pe care-l studiase obligat de tatăl său, dar plictisit repede de activitatea specifică, pleacă la sturii la Viena, apoi la Berlin. Unde face ucenicia meseriei de ragizor pe lângă Karl Heinz Martin şi Max Reinhardt. Reîntors în ţară debutează în 1924, montând Hamlet. Ca moştenitor al tatălui său, îşi finanţează generos activitatea teatrală. Desfăşurată mai ales la Teatrul Naţional din Bucureşti. A colaborat şi cu cuplul Bulandra.

Mihail Sebastian publicase, până in 1944, piesele Jocul de-a vacanţa (1936), cu premiera în 1938 şi Ultima oră. În ianuarie 1943 concepe proiectul unei noi piese, cu titlul proviziriu Ursa Mare. Vecin cu cuplul Nora Piacentini – Mircea Şeptilici, atunci la teatrul Alhambra (sediul căruia avea să devină, în timp, al Teatrului de comedie), e prezintă proiectul, cei doi promit să joace piesa. Dar pe 4 martie apare o nouă lege antisemită, care interzicea apariţia pe afişele teatrale a numelor evreieşti. De-a lungul anului întrerupe de mai multe ori scrierea piesei. Lucrează ca negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce. În vara lui 1943 începe traducerea romanului Mândrie şi prejudecată, de Jane scrie Austen. Scrie două acte din Insula, piesa rămâneneterminată. Va fi continuată de Mircea Ştefănescu şi se va juca, în anii 60, la Teatrul de comedie.

Povestea scrierii piesei Steaua fără nume şi a premierei acesteia e scrisă cu nerv de Stelian Tănase https://www.stelian-tanase.ro/premiera-cu-steaua-fara-nume/

În anii 60 s-au făcut câte. Unul ditre ele cu ;va filme în coproducîe roâno-fraanceză. Filmate la noi, cu actori din ambele tări. Regizori francezi. Unul dintre ele are legătură  cu piesa lui Sebastian. Produs în 1966, sub regia lui Heni Colpi. titlul francez, sub care o fi fost, dacă o fi fost distribuit în şi de Franţa: Mona, l’etoile sans nom. Interpretară pe ecran de Marina Vlady, vedetă internaţională în epocă. Cunoscută şi de puştimea printre care mă număram. Profesorul Miroiu de Claude Rich. De care atunci nu auzisem, deşi nu era un nimeni. Zeci de ani mai târziu aveam să-l văd, întruchipândul pe generalul Leclerc, în Arde Parisul?, făcut în acelaşi an. Oricum îl socotisem nepotrivit în rol. Erau anii în care Radu Beligan juca în piesele lui Ionesco şi nu-mi inchipuiam pe altcineva în rolul descoperitorului stelei fără nume.

Mă jucam, în anii aceia, de-a cronicăria. Pe un caiet gros. Probabil de 300 de file. Adunasem o grămadă de cronici teatrale. De uz personal. Nici prietenilor nu le dădeam să citească. Steaua fără nume a fost prima cronică de film. O plasasem în raport cu cronica lui Suchianu. Pe care îl citeam de aproape un an. Aproape demolase filmul. Cel mai tare contestase jocul Eugeniei Popovici, în Domnişoara Cucu. Ţin minte şi azi cum o vedea starostele cronicarilor de cimema: uscată, scrâşnita, casantă, dură. Mi-am notat fraze din cronica lui Suchianu, pe celasi caiet, după a mea. Sigur că aaceasta era naivă, dar prinsesem unele nuanţe. Jocul exact al lui Cristea Avram, în Grig, nu-i puteai găsi nod în papură. Sigur că citind povestea primei premiere, narată de Stelian Tănase, aş fi vrut să-l văd pe Mircea Şeptilici în rol. Deşi… personajele acestuia au avut un aer arstocrat. Chiar în Celebrul 702 (spectacol văzut în copilărie, cu prilejul unui teatru în turneu).

Suchianu o taxase atunci şi pe Marina Vlady. În secvenţa lungă în care actriţa dansase în jurul fântânii, Cronicarul o ironiza comparând jocul cu… dansul Anitrei, din Peer Gynt. Am noat şi am înghiţit. Pe mine mă sedusese secvenţa. Ce pretenţii pot avea acum de ochiul neformat de la 20 de ani?

Pe soţul Marinei Vlady lam descoperit târziu. La 5 ani după ce murise. Într-o singură secvenţă a unul alt film: Nopţile albe. O secvenţă cheie, în care Barîşnikov (care se joacă cumva pe sine), dă viaţă, prin dans, unuia di cântecele aaeristului

Nu mai am demult caietul cu cronici. Nici nu mai ţin minte nici un cuvânt din ce scrisesem. Ce m-a făcut să revăd filmul, acum? Un amănunt paradoxal. Cum a murit omul de teatru Soare Z. Soare în seara de 23 august 1944…

Ca în fiecare din ultimii destul de mulţi ani am urmărit concertul de anul nou de la Viena. Iată prezntarea făcută de TVR:

Frenezia valsurilor și a polcilor familiei Strauss și a contemporanilor săi ne va bucura în prima zi a lui 2024, sub bagheta dirijorului Christian Thielemann. Cel mai mediatizat concert de muzică clasică al tuturor timpurilor este în direct la Televiziunea Română, de la ora 12.15.

Șeful de orchestră în vârstă de 64 de ani va conduce un program cu lucrări de Johann, Eduard, Josef și Johann Strauss senior, dar și creații compuse de alți vienezi îndrăgostiți de vals: Karl Komzák, Joseph Hellmesberger, Carl Michael Ziehrer Wiener și Hans Christian Lumbye. Iar pentru că lumea muzicală va aniversa 200 de ani de la nașterea lui Anton Bruckner în 2024, Christian Thielemann va aduce în premieră absolută în programul Concertului de Anul Nou un cadril din creația marelui simfonist austriac. Mult așteptatele momente dansante ale Baletului de Stat vienez se vor desfășura în decorul fascinant de la Kaiservilla Bad Ischl, viitoarea Capitală Culturală Europeană Bad Ischl Salzkammergut, dar și la castelul renascentist Rosenburg, în coregrafia italianului Davide Bombana și în costumele create de designerul austriac Susane Bisovsky.

Regizorul Michael Beyer este cel care va coordona imaginea spectacolui filmat cu 17 camere și televizat în aproape 100 de ţări din întreaga lume, cu un public estimat la aproximativ 50 de milioane de telespectatori. În România, Concertul de Anul Nou de la Viena va fi comentat pentru TVR și anul acesta de Cătălin Sava, muzicolog și jurnalist.

Vă așteptăm să fiți alături de Televiziunea Română, în prima zi a noului an, atunci când, împreună cu Orchestra Filarmonică din Viena şi dirijorul Christian Thielemann, vom spune împreună cu dumneavoastră: „La Mulți Ani 2024!”

Farmecul concertului annual e că se sfârşeşte cu cele 3 bisuri tradiţionale, din care de neuitat, la care sala Musikverein participă aplaudând ritmic e celebrul Radetzkimarsch

Pe Ioan Pavel Azap l-am întâlnit în premieră în toamna lui 2006, într-o călătorie de la Cluj la Sighetul Marmaţiei. Ţinta drumului era Festivalul înternaţional de Poezie găzduit de lucalitatea maramureşeană. Deşi cei trei pasageri ai maşinii pilotate de scriitorul Radu Ţuculescu aveau, tuspatru, prin definiţie, conexiuni cu literatura şi aşişderi, cu cinetograful, am descoperit în poetul Azap un cinefil autentic. Am aflat cu bucurie, anii  ulteriori, că-şi face un doctorat în filmologie. Deşi eu însumi cinefil, dar, evident, de anvergură minoră faţă de cultura în materie a prietenului ce mi-a devemit, am luat zeci de lecţii de la el. Mai ales în materie de filme româneşti, o arie mai degrabă subdezvoltată a zonei mele de cunoaştere. Dacă nu şi de afinitate.

Astfel că singura veste bună din ultimele zile fu încheiera cu succes a stuudiului şi susţinerea, pe măsură a tezei de doctorat.

Acea călătorie Cluj-Sighet urma să fie baza de plecare, de către bunul meu prieten, câţiva ani mai târziu, în construira prefeţei unui volum de proză. trec peste titlul volumului şi peste biografia litrară a respectivului volum, acest memento nu e despre mine, ci despre un prieten tocmai diispărut.

Devenit clujan, I.P.A. a fost implicat. De-a lungul anilor, în cunoscutul festival de film TIFF. Inclusiv ca autor de cărţi. Pe care, cinefilul din mine le-a savurat. Dar nu doar atât. Pregătind, alături de organizatori, ediţia din 2016 a TIFF, s-a implicat în editarea, de către editura clujană Şcoala Ardeleană, a unei cărţi de cinema, a cărei naştere a urmărit-o cu competenţă. Şi pe care, alătuti de editor, tut unul din prietenii mei pe termen lung, a şi lansat-l la TIFF. Iarăşi citarea titluluui cărţii nu face parte din subiectul acestui faire part.

Am avut şansa să fiu prezent, în sala cinematecii bucureştene, la una din cărţile pe atunci doctorandului, despre unul din regizorii români consacraţi.

Nefericită coincidenţă, cea mai recentă carte a lui I.P.A. ar fi trebuit să fie lansata chiar a doua zi după fulgerătoarea şi tragica lui dispariţie. Despre un foarte important critic de film, autor al multor cărţi de cinema. Numele acestuia din urmă chiar trebuie citat: Tudor Caranfil.

M-am referit la Ioan Pavel Azap, en passant, ca poet. Dintre volumele sale de poezie unul de mai important pentru mine: Mică idilă feroviară. Editura Tribuna, 2018. Din 2 motive. Primo, e o antologie de autor. Secundo, o cronică a volumului, intitulată Nobleţe diafană, e inserată în volumul Sedus de poezie, editura Neuma, 2019.

S-au adunat multe sute de ore de conversaţii telefonice. Subiectul cărora a fost, în proporţie de peste 90%, filmul. Cum spunea, mai ales filmul românesc. Nu ştiu dacă teza sa de doctorat va fi publicată postum. Eu cred că ar merita. Exemplare ale acestui potenţial op şi-ar avea locul, îmi permit să opinez, în Biblioteca unora dintre Cimentateci.. oricum, în urma unor astfel de conversaţii colocviale, am revăzut, cu ochii prezentului, câteva filme româneşti pe care le văzusem în îndepărtata juneţe. Dacă nu şi unele văzute în copilărie.

Dar subiectul predilect al dialogului cu doctorul în filologie a fost unul… literar!. Biografia, de fapt geneza celui mai special film al celebrului rgizor român, Lucian Pintilie, mi-a fost relatată de regretatul meu prieten. Sinteza repetatelor discuţii pe subiect ar putea constitui baza unei nuvele. Despre cum a făcut Lucian Pintilie un film multi ani ascuns, nedifuzat, după nuvela eponimă a lui Horia Pătraşcu.

Pe fiul său, Matei, acum spre finele gimnaziuui, l-am văzut când avea mai puţin de un an. Nu doar îi doresc, sper şi sunt de fapt sigur că-l va reprezenta cu brio. Tot ce ştiu despre el converge spre convingerea asta…

Coincidenţă simbolică. Tocmai am primit ultimul număr pe anul ăsta al revistei Izvorul Someşului. Al cărei redactor şef e scriitorul Leon-Iosif Grapini. În pagina 41 versuri de… Ioan Pavel Azap…

Editorial: Haute couture sau prêt-à-porter? De Andrea H. Hedeş

Cursiv: Pornind de la un critic de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: Gheorghe Grigurcu, Simona Antonescu, Adrian alui Gheorghe, Vlad Alui Gheorghe

Interviu: Anamaria Babiaş-Cioanu, în dialg cu John Fosse; Elena Abrudan, în dialog cu Sandu Frunză

Eveniment: Turnirul de poezie: Ediţia a XII-a, Alanya, Turcia. Arta romanului: Colocviul de proză la a XVI-a ediţie

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România

Invitat special: Silvan Th Stâncel

Proză: Perete cu picioare şi pop-corn de Adrian Ţion. Paris/[;aisirs d’automne de Dana Banu. Trista poveste a motanului Kandur de rodica Bretin

Avanpremieră Neuma: Un ţinut al zăpezii de Andrea H. Hedeş.

Poezie: Iu;ia Anamaria Ghidiu. Ghiveciul nepreţuit (de 12 lei iarbă) de Any Drăgoianu

Studii critice: Strania poveste a lui benjamin Button de Gheorghe Glodeanu

Ţraduceri: CHRISTOPHER MARLOWE – ARDEN DIN FAVERSHAM de George Volceanov

Eu, tu şi o carte – rubrică radiofonică

Studii critice:  În decembrie, poezia lui Ioan Flora de Ioan Holban

Cartea de poezie: Fotografii de sertar, poezii de scos la lumină de Flavia Adam

Aniversare: Andrei Pleşu, privind destinul de Menuţ Maximinian

Esaul în acualitate: Oglinzi de întâlnire cu sensurile vieîii – acelaşi autor

Eveniment editorial: Lecturi, idei, nostalgii de Monica Grosu

Volume Neuma: Templul din sinele poetului de Elina Adam, pe marginea volumului Pribeag prin poienile verii, de Vasi Cojocaru-Vulcan. Feţele lumii în dansul luminii cu umbrele de Ana Dobre

Cartea de debut: Codurile imposibilei respirări de Codruţ Radi, despre volumul Imposibila respirare de Meda Perţi

Privelişti: Am străbzntă de Delia Bodea Iacob

Eseu: Autenticitatea, acest eseu de existenţă a veţii umane de Rhea Cristina

Traduceri: Marea e frumoasă ca tine. Roman de Andeea H. Hedeş tradus în spaniolă de Adina alexandrescu, în engleză de Ovidiu Constantin Cornilă.

Etnologie: Povestea mămăligii, de Menuţ Maximinian.

Răzleţe: Biblioteca şi inteligenţa de Gelu Negrea

Cartea străină: Arta romanului de Milan Kundera – George Lăzărescu

Volume Neuma: Nici un moment de plictiseală de Ana Ardeleanu. Viaţa şi Moartea, două teme fundamentale în CAUTION de Nicoleta Milea

Traduceri: Marea e frumoasă ca tine, roman de andrea H. Hedeş. Versiune spaniolă, retroversiune de Adina Alexandrescu, versiune engleză de Ovidiu Constantin Cornilă

Etnologie: Povestea mămăligii de Menuţ Maximinian

Răzleţe: Biblioteca şi inteligenţa de Gelu Negrea

Cartea străină: Arta romanului de Milan Kundera – Gheorghe Lăzărescu

Volume Neuma: Nici un moment de plictiseală de Ana Ardeleanu; Viaţa şi moartea, două teme fundamentale în CAUTION de Nicoleta Milea

Poezie: Caliolia Tocală; Ioana Diaconescu; Mihaela Oancea

Anchetă: Vilia Banţa, Codruţ Radi

Poezie: Vilia Banţa

Volume Neuma: Jocul şi moartea sau ieşirea din timp de Nicoleta Milea; Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei; Pe sub poarta cuvintelor, trece poezia. Ambele articole de Ana Dobre.

Poezie: Alexandru Cazacu

Cartea de poezie: Poezia spaţiului intermediar de Ioana Diaconescu

Volume Neuma: Mihai Barbu, cartierul evidenţiaţilor de Evelyne Croitoru

Poezie: Clara Târcă

Poezia lumii: Ngo Duc Hanh. Traducere din vietnameză în engleză de Vo

Huang Long şi Vu Linh Chi. Traducere şi interpretare din engleză în română de Andrea H. Hedeş

Viaţa cărţilor: Ultimul magician (II) – stăpânul inelelor de Miruna drăghici

Evocări: Un laborator al vieţii şi al artei de Simona-Grazia Dima

Colţul lui Yorik: Ȋn jurul romanului istoric de Radu-Ilarion Munteanu

Istorie teatrală: Recitirea dramaturgiei româneşti de Alexandru Jurcan

Teatru: Ȋntâlniri în oglinzi – Mirrors 2023 de acelaşi autor

Ecran literar: Aproape totul despre Almondovar ibidem

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Raport de scriitrocker de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Diavolul arhitect de Ramona Müller

Contre-Pied: Speranţa moare ultima de Gelu Negrea

Culinar: obişnuitul serial al floricăi Bud

Vitrina cu cărţi:

DECE Neuma?

Şerban îşi zie că s-a produs minunea aşteptată de medici. Adică ieşirea autonomă din comă. Putea deschide pleoapele, văzu salonul vag luminat. Până în momentul ăsta nu fusese complet inconştient, ci o conştiinţă tulbure, zero control asupra corpului, aproape zero control asupra inputului senzorial. Singura senzaţie, vagă, intermitentă, o percepuse ca auz. Auzea ca de dincolo de un spaţiu nedefinit, mai degrabă deducea două voci. În tipul stării de comă, pentru care nu avea cuvinte, decât îşi percepea vag doar confinirea într-o existenţă pe care nici n-o putea numi spaţiu recluziv.

Dar fragmentl de auz intermitent durase îndeajuns de mult timp ca să poate face, căt putea mişca restul de minte, un minim de conexiuni care-l legau de ceva ce nu putea numi exterior.

A fost coma indusă incompletă? Asta mă întreb eu, povestaşul. Dau din umeri şi mărturisesc că habar n-am. În teorie, naratorul beneficiază de toate libertăţile necesare ca să lămurească cititorul asura tuturor aspectelor întâmplării narate. În praxă eu, interesat de personajul Şerban, dar, cum să vă spun, doar ca personaj tranzitoriu. Aveţ, aşadar, puţintică răbdare, vom ajunge în toate punctele poveştii care se desfăşoară.

În lipsa informaţiei pe care n-o puteam lua de la medici (o fi existat mai mult de cel a cărui voce credea Şerban a o fi auzit), ideea receptării semiconştiente sub comă va sugerez, stimaţi cititori, să alegeţi între acceptarea ciudăţeniei ca ficţiune, ca licenţă auctorială, ca ipoteză ştiinţifică, sau oricare altă ipoteză. Sau elaboraţi voi înşivă orice presupunere coerentă.

Deci Şerban avea impresia că ieşise din comă. Spontan sau cine ştie cărei manevre medicale, care-şi găsise momentul să aibă efect.

Aţi dedus, stimaţi cititori, că Şerban era un om curios. Dar nu numi curios.

Primul gănd conştient nu zbură spre peopria lui soartă. Ci, aţi ghicit, la condiţia actuală a Lorenei. Fata care-I lumina orizontul. Şi care, ştia precis, lipsise din peisajul neclar care ar fi trebuit să ducă la inducerea comei, într-un mediu cu vag aspect spitalicesc. Iar tocmai lipsa Lorenei din neclarul care-l dusese la strania seniconştiinţă al comei făcea cu mai multă putere focalizare primlui gând în căutarea ei.

…

În alt salon, comparabil din fragmentele de imagine fulgerate mai sus, un bărbat conectat la o aparatură părea adormit. Sau mai rău. Am rotit privirea, explorând spaţiul salonului. Văzui un ecran în plus, faţă de ce mă obişnuisem sa fie prezente. Ecranul îmi atrase atenţia. Îmi trebuiră peste 113 secunde până să realizez că obiectivul ce trimitea semnale pe ecran era focalizat pe pleoapele bărbatului. Mi-am zis că imaginea aceea ducea şi într-un cabinet. Unde un medic, sau mai mulţi, erau informaţi în timp real cu ce se întâmpla cu activitatea cerebrală a bărbatului aparent imobil.

De sub ţevăria de plastic, prin care se vedeau lichide de culori diferite, pompate prin nas, probabi în cutia craniană, se auzi un sunet nervos. Mai degrabă un răget. Cineva roti aparatul cu ecranul focaizat pr pleoapele pacientului, iar dispozitivul se focaliză pe buzele acestuia. În echipa medicală exista un membru care citea pe buze. Alt aparat amplificăvoceainaudibilă. Bărbatul repeta: ce meme drakkului o caută ăla pe Lorena? Peste câteva zeci de repetări culese cum am văzut, discursul inaudibil se schimbă:cinemama drakkului e ăla?

Apoi, pe neasteptate patul se zgudui violent. Încercările obisŞde a-l lega n-au dat rezultaate. Ierarhia grupului medical se vădi, medicul care conducea procedura bolborosi ceva. O asistenta nostimă veni cu o seriga hipodermică şi inseră 1 cm² dintr-un lichid transparent, vag albăstrui. Zcjdirile încetinită. Părea un cal  care simte puterea călăreţului.

Altă asistentă veni cu un registru în care notă de pe fişa pacientului, ataşată la capul patului: Rudenko Mircea, 43 de ani, accident aparent letal, preluat pentru Proiectul de cercetare ZTRANS

Ca povestaş, constat ca mi-am dat inelegant cu stângu-n dreptul. Logica relatării presupune acordul domnului Rudenko la procedurile experimentale. Dar cum să-I iei acordul când abia l-au cules, cine l-a cules, din praful sanghinolent? Nici nu ştim, povestaş şi cititori, daca mi era viu sau nu. Cum o să mă descurcu capcana pe care am clădit-o vioi în jurul meu?

Ei, acuma n-o să exclam εβρϊχα. Formula e pentru un foarte mare siracuzan. Dar dece aş avea de o exclamaţie anune. Arunc găselniţa în pagină şi merg mai departe.

Numele pacientului fusese găsit pe o etichetă plasata sub ecran de plastic, pe cureaua genţii, altfel sofisticate, pe care poliţia o recuperase din grămada sanghinolentă.

Proiectul ZTRANS se vede a avea susţinere disretă, dar puternică. Cercetarea poliţistă a numelui fu completată cu 2 persoane din proiect. Un trimis al medicului lider şi o secretară, sosită în proiect ca scenaristă. Medicul lider avu impresia că guvernul i-o băgase pe gât, ca să raporteze tot ce vede. Se înşela doar parţial. Numele ţărănesc al fetei nu fu decodat. Dar eu, povestaşul, am şi făfut lista membrilo5 grupului de cercetare poliţenească ce făcură legătura Safta <=> softeriţa. O adoptară.

Căutarea posibilelor origini a unui Rudenko Mircea se blocă din start nici o familie de ruteni de pe teritoriul ţării nu avea legătură cu nici un prenume românesc. Puterea guvernamentală se vădi prin surprizătoarea aprobare, primită prin ministerul de externe, de extindere a cercetărilor onomasrice îţări conexe.Acelaşi rezultat. Mai diluat chiar. Fură nevoiţ să-l boteze pe cel ieşit quasiexploziv din comă John Doe. Câtă vreme numele elegant plastifiat nu-şi găsea acoperire.aici interveni Safta softeriţa. Într-o discuţie disretă, între 4 ochi,  extrăsesecu medicul lider, căruia e timpul să-I spunem pe nume, dr. doc. Amir Schmullowitz, se lămuriră lucrurile şi softeriţa îşi luă munca în serios.

Meseria de scenarist nu exista când fata lua 10 pe dizertaţia cu care încheia un masterat. Îi era teamă şi de umbra ei, dar ştia că insolenţa era singura armă.creierul ei fu încărcat cu nenumărate texte SciFi care aveau batâr cea mai străvezie legătură cu extragerea informaţiei dintr-un creier dat. N-o să înir decât unul. Se intitula Vacanţa lui Virgil şi din mintea eroului cineva extrăsese informaţie. Nu era decât o idee Scifi, dar Safta s0fteriţa fugi la Amir, cu care ajunsese să se tutuie. Eh, îi putea fi tată.

L-am numit pe dr. doc. Amir Schmullowitz medic, deoarece aşa era încadrat în organigrama proiectului. Dar el acumulase cunoştinţe de fizică ce-l situau deasupra absolvenţilor din vremurile în care facultatea însemna ceva. La care adăugase cunoştinţe pe care le-ar fi apreciat Norbert Wiener.

Modelul matematic al interacţiunilor dintre un câmp electromagnetic exterior, modulat corespunzător şi un creier înconjurat de câmpul de influenţă se apropia de finalizare. O condiţie lesne de intuit era condiţia creierului indus. Chiar normal, chiar în vis, când creierul uman dezvltă o activitate internă intensă, câmpul propriu al creierului se comportă ca un factor rezistent, iar eficacitatea câmpului inductor scade aproape de zero. E nevoie de un creier catatonic. Ideal – în comă. Dezavantajul e că activitatea electragnetică a creierului comatos nu se cunoaşte integral şi condiţiile la limită ale ecuaţiilor câmpului inductor sunt perturbate. Avantajul, dacă e un avantaj, e că altfel nu se poate.

Dar modelul lui Amir nu ştia ce are de făcut.

Aici intervenea scenarista. Safta- softeriţa elaboră un model scenaristic simplu. Personajul era un tânăr despre care nu se ştia marelucru decât că se numea Şerban şi… ieşea din comă. Nu se ştia prin ce fire era legat de lumea sa, afară de faptul că era legat foarte intens de o anume Lorena.

Dar apliacrea modelului Amir nu dăduse rezultate. Cel mult un rebus sui generis. Cu care rimau mii de prenume.

Scenariul softeriţei prevedea o zonă variabilă. Dându-I acelei Lorenei identităţi variabile, rezonante succesiv cu toate prenumele determinate de modelul Amir…

Şi minunea se întâmplă. Pacientul hm… rutean? Ruteano-român? Se trezi. De fapt îl trezi ficţiunea unei Lorene. Era prima trezire de la accident. El nu fu prea surprins. Lorena umplea cea mai mare parte a lumii sale inainte de accident. Habar n-avea că fusese destinat să moară.

Voi lăsa dedalul de informaţii pe care acum, membrii proiectului şi componentele medicale şi poliţieneşti ale acestuia pe seama cui va fi interesat să povestească. Eu privesc spre alt focar.

Îndrăzneala softeriţei se manifestă dezinvolt. Amir, ti-aduci aminte de un film de război? Care? Despre scufundarea cuirasatului Bismarck. Mai ştii finalul? Ochii secretarei râdeau. Marele doctor făzu unefort. Parcă, zise. Comandantul Home Fleet pleacă din zona de comandă şi o invită pe secretară la un mic dejun.

Ei, doctore, aşa vezi!

Am dat din întâmplare peste un vlog de călorie. Cristi şi Ralu. Tabiliţi în Spania. Au început căliriile în 2019, cu finanţare proprie. Cât îi ţin banii. Au un canal Youtube, pe care le-am urmărit câteva capitole. Nu voi descrie decât 3 dintre acestea. Selectate din motive care se vor vedea.

Băiatul de citit, ştie unde merge. A prezentat cu imagini (procurate în baza unor autorizaţii responsabile) o biografie a lui Iulius Popper. Prea puţin cunoscut în România. 1857 (Bucureşti) – 1893 (Buenos Aires). Subiect parţial al volumului Sub semnul unei întrebări insolubile, Editura Galaxia Gutenberg, 2018. Cătătoria au făcut-o efectiv la Uşuaia, port la Canalul Beagle din Ţara de Foc. Pentru generaţiile de cititori romanului Toate pânzele sus de Radu tudoran e impresionant să vadă cum atară în anii noştri portul descris cu 89 de ani în urmă de scriitor. Mai ales dacă ne amintim că eroii romanului acostaseră portul prin anii 80 ai secolului XIX. Capitolul dedicat de tinerii vloggeri e un dar valoros pentru generaţiile de cititori ai romanului, la care putem adăuga spectatorii serialului făcut, în anii 70 ai secolului trecut după roman.

Un alt capitol care m-a impresionat a fost călătoria cu trenul pe linia ferată construită, în timpul celui de-al doilea război mondial, între Bangcook (Thailanda) şi Rangoon (Burma, acum Myanmar). Linie legată de romanul Podul de pe râul Kwai al scriitorului francez Pierre Boulle, podul respectiv fusese construit cu prizonieri britanici capruraţi la Singapore. Romanul a fost ecranizat – şi oscarizat – în 1957 de David Lean. Azi actualul pod, demult reconstruit, e ubiectul unei călorii turistice cu trenul. Iar cei doi vloggeri l-au traversat în cunoştinţă de cauză.

În fine, al treilea capitol la care mă refer e cel mai impresionant. Dacă valoarea primelor două ţine de remarcabila documentare a tinerei perechi de călori, aici e vorba de prezentarea în direct a unei comunităţi umane cu totul necunoscută mie până acum, situată în nordul montan al zonei kurde a Irakului. Locuitorii sunt numiţi de ei înşişi Yazidis, ţinutul lor se numeşte Lalish, cltul religios practicat de ei e oral, n-au nici o carte sfântă, sunt extrem de ospitalieri dar şi extrem de izolaţi. Au fost măcelăriţi de fanaticii ISIS. Pe imaginile filmate se repetă un basorelief care sugerează un păun stilizat, animalul lor sacru.

Prefer să evit a rezuma experienţa relatată în filări, punând la dispoziţie pur şi simplu linkul din WIKIPEDIA, care dă informaţii complete. Desigur, va fi fost baza documentării vloggerilor înainte de experienţa directă: https://en.wikipedia.org/wiki/Yazidis

Adresele călătiriilor sunt lesne de găsit. Cristi şi Ralu, recomand urmărirea câr mai multor capitole. Astea 3 m-au impresiona pe mine

Un fenomen interesant: Poeta şi criticul literar Dr. Nicoleta Milea, prezenţă substanţială în perisajul literar, distinsă cu numeroase premii şidiplome, a publicat mai puţine volume decât autori cu mai puţină notorietate şi rezonanţă. 10 în total. Primul în 1997. 8 dintre acestea de poezie. A contribuit la mult mai multe antologii.

Primul volum de cronici literare, intitulat inspirat Cărţile prietenilor mei, a văzut lumina tiparului în 2011, la Editura Neuma. De altfel cele mai recente volume de poezie, anume 3, le incredinţase aceleiaşi edituri.

Avem acum în faţă un al doilea volum de cronici literare, foarte mult mai consistent, produs de aceeaşi editură şi prefaţat de Horia Gârbea. Cu un titlu la fel de semnificativ: Devoratoarea de cărţi.

E realmente greu să numeri volumele recenzate. Sunt peste 60. Poezie, proză, critică. Baza de selecţie a autorilor –  întinsă pe măsură. Parcă mai mulţi autori să zicem walahi, câţiva ardleni. Un atare volum de texte presupune largă şi duală diversitate. Acoperită abil de ordonarea alfabetică după titlurile cronicilor.

A le comenta, fie şi ultrarezumativ, pe toate, ar plictisi peste măsură cititorul prezentului raport de lectură. De reţinut, din concentrata prefaţă, genurile abordate în volum: poezie, proză, critică şi istorie literară, folclor. Numitorul comun e, incontestabil, valoarea. Tot prefaţatorul, care a şi îngrijit ediţia, observă că, de la apariţia revistei eponime cu editura, poeta critic a publicat cronici în fiecare număr. Evidenţă la care aş adăuga că o parte importantă a autorilor analizaţi sunt colaboratori ai revistei. Ȋncepând cu Codruţ Radi şi sfârşind cu multilateralul Menuţ Maximinian.

De altfel, de când Dna Nicoleta Milea publică tout azimut poezie şi critică, în ultimii 7 ani a devenit unul din principalii autori Neuma. A fost un soi de concentrare/distilare. Relativă, desigur. Dintre revistele la care mai publică, un loc firesc e Caligraf, focarul literar teleormănean, la care e redactor. Dacă a în volumul discutat există articole duble despre buchetul de autori Neuma, autorul despre ale cărui volume a scris cele mai multe cronici este colegul Dsale de redacţie Florea Burtan. Un poet şi la rigoare un valoros prozator. Despre ale cărui cărţi am scris eu însumi. Mai puţine cronici deât ar fi meritat.

Cronicile din Devoratoarea de cărţi relevă o particulară, să nu spun diversitate, dar cel puţin o dualitate stilistică. Dacă cele mai multe au linia uzuală, elaborată cumva obiectiv, din exterior, există unele în care tonul e la persoana întâia implicită. De fapt criticul îşi angajează, în aceste cazuri, privirea personală. Cu unele fraze efectiv la persoana întâia singular. Dar… fără nici un rabat apreciativ. N-am reuşit să identific alte elemente care diferenţiază afară de această implicare. Fără îndoială, textele care fac obiectul acestor câteva cronici nu i-au plăcut neapărat mai mult criticului – decât altele. Cea mai simplă ipoteză de lucru n-ar fi decât un artificiu stilistic menit de a juca rol de contrapunct analitic.

Dar ceea ce se vede cu ochiul liber în discursul critic e, întâi de toate, limbajul elevat. N-aş soune ex cathedra, ceea ce ar mina savoarea lecturii. Ci, mai degrabă, o subtilă familiaritate cu cititorul, luat ca partener de dialog, blajin şi inteligent. Deşi nivelul intelectual al discursului critic e lipsit de orice echivoc, n-am simţit nici o clipă baremi un semiton preţios. Pretenţios, nici atât.

Prefaţatorul, el însusi poet şi critic, alături de multe alte calităţi care nu fac obiectul demersului de faţă, un simplu raport de lectură, consideră că textul critic trădează mai ales poeta. Nu e prima şi nu cred că va fi ultima dată când scriu despre un op prefaţat, sau cel puţin girat, prin cartuşurile de pe coperta a patra, ale  ale celui care a îngrijit volumul discutat. Provocat, mereu, de ochiul radiografic al lui Horia Gârbea, am căutat, constant, unghiuri de vedere în nici un caz diferite – ar fi imposibil – dar cel puţin nuanţate. Ba uneori chiar diferenţiate. Iată dece în lectura mea, Nicoleta Milea, o poetă de fineţe, rafinament şi spirit elevat, pare mai degrabă produsul criticului. Dau un singur exemplu. Oarecum deliberat din afara colecţiei Neuma: Trandafirul albastru. Poeme în 17 silabe. Editura Semne, Bucureşti, 2013. În alternativă la pretenţioasa formă fixă japoneză, iată alt exemplu. Acum din această din urmă colec tie: cel mai recent volum de poezii, de data asta chiar produs de Editura Neuma, Ochiul lui Horus – 2019. Toate poemele au 21 versuri. Când spun căaceste două volume trădează criticul vreau să nu fiu înţeles greşit. Mă refer strict la influenţa filologului de elită asupra tehnicii prosodice în filigran de argint. Produsul acestei tehnici e o poezie intelectuală, cultă şi simultan prietenoasă cu cititorul.

Centrele de greutate ale programului analitic al scriitoarei sunt, aşa cum am subliniat dintru început, autori ai revistei Neuma şi autori teleormăneni. O lectură fugitivă a casetelor redacţionale ale ceor două reviste ne descoperă dubla calitate a devoratoarei de cărţi. Este redactor la ambele.

Înainte de a deschide cartea mă întrebam dacă voi constata o diferenţă de abordare între cronicile de poezie, cele de proză şi cele de critică şi istorie literară. Mă gândeam că poeta va fi cât de vag ami atrasă de poezia ce urma a fi analizată. N-am găsit. Dacă citind cu atenţie da capo al fine volumul aş putea constata, dincolo de acuitatea privirii critice ubicue, vreo nuanţă de afinitate, aceasta ar fi, în lectura mea, la limita inobservabilului şi oricum proporţională cu câte un autor. Dacă atitudinea subiacentă faţă de scrierile, iau la întâmplare, ale lui Florea Burtan – poezie şi proză – e aceeaşi, poate cu un angtrom de obiectivitate în plus, temperatura scriiturii creşte cu un centigrad – nu mai mult – când scrie despre Evelyne Croitoru ori Simona-Grazia Dima.

M-a impresonat cronica romanului Crimele de la Elsinore. Ca unul pe care lectura acestuia mă impresionase, am citit cronica cu un plus de atenţie. Dispus să caut un cât de mărunt nod în ţesătura în pai de orez. Cronicarul s-a Intrecut pe sine. Dovadă că subilul text a provocat-o.

Dar iată că, devorând (sic) încă o carte a aceluiaş scriitor, cronicarul (n-o să spun cronicăreasa, e lipsit de gust) face încă un pas mai departe. Ce-i drept, Minunata viaţă a personajelor – ediţia a treia revăzută şi completată, Editura Neuma 2020, cucereşte orice critic. Cu atât mai mult pe unul de valoarea Dnei Nicoleta Milea. O exegeză a personajului literar e o inovaţie în critica literară. Cumva înrudită de departe cu invenţia lui Emil Lungeanu, cu asa literatură de gradul 3. Dar pe deplin independentă. Mai mult, dincolo de savoarea lecturii, inovaţia lui Horia Gârbea ridică un colţ de draperie asupra… teoriei literare însăşi. Şi încă folosind ca unealtă darul şi harul său ca prozator.

Ce decantează poeta critic din acest op de excepţie? Interacţiunea cu noi orizonturi implică scriitorul într-o formulă eseistică rafinată, erudită, iniţiatică, anunţând drumul spredefinirii de sune a cărţii. (pg. 186).

Am ales acest fragment socotindu-l simultan definitoriu pentru opul inovativ al lui H.G. şi tot definitoriu pentru abordarea critică a volumului prezentat. Cu observaţia că, dacă ar fi de selectat orice fragment al cronicii n-ar fi deloc nepotrivit decât a cita întreaga cronică. Ceea ce ar demola întregul meu demers.

Totuşi poeta critic îşi diferenţiază subtil aprecierea autorilor recenzaţi. Iată cum: acordă acelaş diagnostic obiectiv, uzitând de terminologia “teoretică”, dar inserează în unele cronici câte un epitet apreciativ. Unul din autorii care beneficiază de o nuanţă de simpatie e Menuţ Maximnian. Simpatie camuflată sub calificative de gen scriitor tânăr.Sigur că toate aprecierile notofocate la adresa bistriţeanului au acoperire impecabilă. Cititorul n-are decât să descopere singur alte câteva exemple de gen.

O atenţie binemeritaă e rezervată importantei cărţi Literatura de ieri, literatura de azi a criticului şi istoricului literar Stan V. Cristea, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2019. Autorul e secretar de redacţie la revista teleormăneană Caligraf.

O altă carte a aceluiaş autor asupra căreia se apleacă dna Nicoleta Milea este Marin Preda. Repere biobibliografice  ediţia a doua, revăzută şi adăugită – Editura Aius, Craiova, 2017. Un op monumental, de aproape 800 pagini. Cartea e structurată în 4 părţi: Reperele biografice; Reperele operei; Reperele receptării; Indici. Despre Marin Preda s-a scris foarte mult. Probabil studiul lui Stan V. Cristea e, dacă nu cel mai amănunţit, cel puţin unul dintree cele mai amănunţite. Nu e cazul să citez alte cercetări, cu excepţia uneia cumva originală. Existenţe ironice – Personajele lui Marin Preda. Aparţinând criticului şi prozatorului Voicu Bugariu. Ediţie online, produsă de Editura LiterNet.ro, 2006. Am citat-o deoarece e una din puţilele cărţi al cărei subiect sunt un grup de personaje, alături de cele 3 ediţii ale lui Horia Gârbea şi nu ştiu în ce măsură această dimensiune a operei lui Marin Preda e focalizată în studiul lui Stan V. Cristea.

Cum revista Neuma publică constant poeţi vietnamezi, poeta critic face loc în volumul său unuia dintre ceşti oaspeţi: Ngyen Thanh Kim. Cu a sa Lume a visurilor. Volum publicat de Editura Neuma, în 2021. Ca de obicei, astfel de volume sunt traduse în releu, din vietnameză (Vo Thi Nhu Mai) în engleză, apoi din engleză în română de Andrea H. Hedeş. Analiza acestei poetici delicate e făcută cu sensibilitate şi acurateţe.

Ordinea alfabetică a cronicilor produce, iată, conjugări interesante. Imediat următoarea cronică e tot o lucrare de sinteză. Memoriile memorabililor. Autorul, Constantin Cubleşan, poet, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar, îşi botează cartea un ghid de lectură necesar. Editura Junimea, Iaşi, 2018 e cea care o oferă publicului. Colecţia Memoria Clepsidrei.

Din bogata şi, aş îndrăzni a zice luxurianta bibliografie a scriitoarei Florica Bud, autoarea cărţii noastre alege să analizeze Pofta-ncui şi alte pohte, apărută la Editura eLiteratura în 2022. Fără a omite să notifice o listă a numeroaselor cărţi publicate de-a lungul a mai mult de un sfert de veac.  

Despre scrisul ciumbuşlucar (poate cuvântul acesta nu există, poate e un abuz al celui ce se străduieşte a închega un raport de lectură, dar invenţiile lexicale pline de haz ale Floricăi Bud merită abuzul) izvorât din valea Someşului se poate scrie mult şi bine. Aproape fiecare frază, nu doar din cartea aleasă, ci inclusiv din Pamflete, culegeri de poeme şi celelalte cântece noi. Dar primo, n-ar lămuri şi n-ar prea atrage pe cei nefamiliarizaţi cu exploziva flamă a nordului şi secundo, ar fi în contratimp cu însuşi subiectul cronicii. Analiza densă, concentrată, a cărţii cu titlul chisnovatic e cea mai inspirată abordare.

La recitirea cronicii, am realizat ca îmi era cunoscută. Deci o mai citisem. Cum de la aparitia cartii a trecut cam un an –  şi-mi amintesc acum că a fost lansata la Gaudeamus – probabil cronica Dnei Nicoleta Milea o fi fost publicată în revista Neuma. Mai mult decât probabil, nu e singura cronică din acest volum care să fi fost publicată în revistă. Doar că am trecut peste, concentrat doar asupra conţinuturilor.

Ce-ar mai fi de spus despre cartea Floicăi Bud? Poate că Dsa ddeţine la revista Neuma o rubrică intitulată Amintiri şi pohte copilăreşti. Titlu înrudit, de departe, cu titul cărţii. Textul rubricii menţine înrudirea cu textul cărţii.

Prin forţa lucrurilor, cronicile cărţilor pe care le şi citsem mi-au suscitat un anume spor de atenţie. Cu atât mai mult ale celor, evident mult mai puţine, despre care am şi scris. Elementar, cronicile corespunzătoare ale distinsei autoare acum discutate, mi s-au evidenţiat superioare alor mele. Nu văd vreun motiv să nu subliniez acest aspect.

E cazul, între altele câteva, al volumului de proză scurtă Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, Editura Neuma, 2019.

La polul opus, cronica altui volum de proză scurtă, Povestiri despre oameni obişnuiţi, de Varujan Vosganian (Editura Polirom, 2022) începe cu fraza: Cu o deosebită bucurie a lecturii, am citit cartea… Dece la polul opus? Spre ruşinea mea, încă n-am citit cartea.

A scrie despre un volum de peste 60 de cronici literare cere oa anume selecţie. A te referi la toate ar duce la un singur rezultat. Nimeni nu s-ar fi apucat să citească un prea lung raport de lectură. Text pe care, eventual propus ulterior oricărei reviste, ar fi fost refuzat din motive de spaţiu. Sau, încel mai bun caz, mi s-ar fi propus să fac eu însumui tăieturile. Ceea ce ar fi adus propunera la punctul actual, de la care am plecat.

Am datoria să precizez că selecţia practicată n-a avut la bază nici aprecierea calitativă (Dr. Nicoleta Milea nu scrie decât foarte bine), nici cea total subiectivă, implicând gustul personal. Selecţia are o doză de aleator şi o doză totuşi rezonantă. De pildă n-am inserat observaţii pe marginea cronicilor volumelor de antologii.

Prin comparaţie, cronica acestui volum apărută în num arul 11-12 al revistei Caligraf depăşeşte o jumătate de pagină.

De apreciat calitatea excelentă a graficii de copertă.

Zeiţa justiţiei e văzută de toţi,

Doar cu legătura aia stupidă pe ochi

Şi balanţa ruginită de ploi,

Care-i mereu aplecată într-o parte.

ci-ca pe talerele ei

se presupune că ar fi să şadă

faptele.

Să vadă toată lumea care atârnă mai greu.

Toată lumea,

Mai puţin zeiţa însăşi.

Aşa văd artiştii, de mii de ani,

Împărţirea dreptăţii. Acela ce-o-mparte

Nu trebuie să vadă-n veci

Care taler atârnă mai greu.

Atunci de ce nu ne întrebăm,

Ce nevoie avem de femeia asta, aşa de bine alcătuită,

Cum presupun artiştii că ar fi Justiţia

Şi nu agaţă balanţa aceea ruginită,

De pieptul unei sperietori de ciori,

Pe care nici n-ar trebui s-o masi lege la ochi?

A avut cineva curajul,

Imaginaţia,

Curiozitatea

Şi chiar flerul,

Să pună urechea dincolo de cumpăna

Înfricoşatei balanţe,

Pe faldurii straiului, ce se rotunjesc,

Pe un sân magnific,

Să-I audă zvâcnetul,

Să audă susurul imperceptibil

Al sfârcului întărindu-se?

Ar fi avut atunci curajul conjugat

s-o dezbrace

de legătura ce-i acoperă ochii, să i-o ridice pe frunte,

ca o bandană,

semn al dreptului suveran de a judeca

exclusiv pe baza inimii,

căci pe talerele balanţei ruginite

nimeni n-a văzut vre-odată

altceva decât aer,

desi, mereu, unul din ele

e mai sus decât celălalt.

Într-un articol publicat ca prefaţă la un volum de proză, Horia Gârbea foloseşte ca argument într-un raţionament bazat pe cubul lui Rubik, faptul că pentru a colora o hartă sunt suficiente 4 culori. Faptul e adevărat. Pentru rigoare, mai trebuie adăugate 3 condiţii: primo, harta trebuie să fie pe o suprafaţă euclidiană; secundo, ţările trebuie să fie conexe (dintr-o singură bucată, fără exclave; terzio, vârfurile (punctele) unde se întâlnesc mai multe ţări nu se consideră graniţă [1]. Scriitorul a provocat pe autorul respectivului volum să scrie o povestire care să aibă la bază acest fapt matematic. Autorul a reflectat şi a ajuns la concluzia că e preferabilă o istorie, oricât de succintă, a acestui fapt, incluv demontrarea lui, unei ficţiuni, oricât de atrăgătoare, care ar fi pierdut inerent dimensiunea documentară a faptului. Mai ales deoarece această istorie datează de mai bine de un secol şi jumătate.

În 1852, un geograf din Edinburg l-a informat pe mai tânărul său prieten, Francis Guthrie, student la matematică, că poate folosi cel mult 4 culori pentru a desena o hartă împărţită în regiuni, astfel ca două regiuni cu o graniţă comună să nu aibă aceeaşi culoare. Geograful susţinea că procedeul e folosit îb profesia sa, datorită economicităţii. Studentul matematician a sesizat aspectul matematic al procedeului, a încercat să-l demonstreze, fără succes. A fost prima menţionare în istoria matematicii a proprietăţii. [2]

La scurt timp, profesorul londonez de matematică August De Morgan încercat, tot fără succes, o demonstrare. Problema a ajuns de interes public şi matematicianul A. Cayley a propus-o Societăţii Matematice din Londra. În aşteptarea unei demonstraţii, conjectură a fost denumită teoremă, termen folosit şi azi. Apoi, avocatul A. B. Kempe a publicat în 1879, un articol în care afirmă a fi demontrat teorema. În 1890 Percyy J. Heawood demontrează, printr-un contraexemplu din teoria grafurilor, pe care algoritmul lui Kempe nu se poate aplica, eroarea demonstraţiei lui Kempe.

Demonstraţia a fost, în sfârşit, făcută abia în 1976, de doi americani: K. Appel şi W. Haken. Aceştia au utilizat în înşiruirea de algoritmi, un calculator programabil. Astfel, Teorema celor patru culori de prima teoremă din istoria matematicii demonstrată cu ajutorul calculatorului. [3]. Validitatea demonstraţiei e contestată, deoarece nu poate fi verificată decât tot prin rularea unui program pe alt calculator. Existând posibilitatea, oricât de rară, a apariţiei unei erori viitoare în respectivul program verificator [4]

Am cunoscut, cu destui ani în urmă, un student la matematică, de fapt absolvent, care-şi alesese ca subiect l lucrării de licenţă Teorema celor patru culori. Am avut şi ocazia să citesc, ulterior absolvirii studentului, acea lucrare. Trebue să mărturisesc că, dacă partea matematică n-avea ce căuta în acest articol, care trebuie să se rezume la esenţial, partea istorică este cu foarte mult mai amănunţită decât textul meu.

Nota bene: [1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Teorema_celor_patru_culori

[2] https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/Teorema_celor_4_culori

[3] https://www.academia.edu/13920260/TEOREMA_CELOR_4_CULORI_TEOREMA_CELOR_4_CULORI_DE_LA_ISTORIE_LA_DE_LA_ISTORIE_LA_MATEMATIC_MATEMATIC_%C4%82_%C4%82

]4] https://teoremacelorpatruculori.blogspot.com/

Avertisment: personajele pe care le veţi întâlni mai jos sunt în întregime fictive, cu toate datele lor, adresele email y compris. Orice asemănare, oricât de vagă, cu persoane aparţinătoare unor e-grupuri, este produsul integral al fanteziei autorului.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday, November 13 20.., 23:57 PM

Subject:limpezire, tulburare

Bună Victor,

Dă-mi voie sa vorbesc deschis, eu aşa sunt. Ne ştim de ceva vreme pe listă, ne-am mai întâlnit uneori şi pe altele. Niciodată nu ne-am prea înţeles, sunt destul de surprinsă de mesajul tău pe personală, dar mai ales de tonul şi conţinutul lui. O spui cu seninătate, ca şi cum ar fi lucrul cel mai obişnuit din lume, că te-ai îndrăgostit de mine. Ţi-ai dat seama că nu te pot lua în serios? Dacă e o glumă, e una proastă. Îţi mai permit un singur mesaj personal, în care săţi ceri scuze, sau să te explici, altfel îl voi şterge necitit şi la fel voi proceda cu alte mesaje care mi-ar sosi direct de la tine fără săă tracă prin listă.

Numai bine, Maeve_de_Connaught

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14 20.., 00:07 AM

Subject: ce-ar mai fi de spus

Dragă Maeve (sau Mairead, sau Medb, sau, de ce nu,

Vivianne),

Sentimentul care m-a cuprins, cu totul pe nepregătite, ca un tsunami ce înghite un simplu val, e, în primul rând pentru mine, o surpriză. Ce pretenţii am putea avea amândoi să mă explic, eu nu sunt Liciniu, să tot analizez şi să mă analizez. Eu trăiesc. Trăiesc cu aceeaşi intensitate bucuria de a vă împărtăşi psalmii, bucuria de a-mi încleşta gândirea într-o partidă de şah, fie că-l văd pe adversar în faţă, fie că ne transmitem mutările prin e-mail, bucuria oricărei bucurii sau a oricărei dureri. De unde să ştiu de ce

te-ai instalat, de-odată, în centrul universului meu? Şi cui îi pasă? Ştiu doar că e cinstit să nu-ţi ascund ce simt. Iar dacă-mi vei arunca mesajele la gunoi, internetul va şti să-ţi deseneze câte un trandafir purpuriu în fiecare dimineaţă şi credinţa mea, împreună cu elfii tăi, te vor face să le simţi şi parfumul.

Val, ca sir Lancelot întors din cruciadă.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan, val@hotmail.com

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:43 AM

Subject: sir Lancelot n-a fost în cruciade

Bună Victor,

Ce fel de îndrăgostit oi fi tu, dacă nici nu ştii că nici un cavaler al mesei rotunde n-a fost în cruciade? Nici n-a inventat inchiziţia, nici n-a vândut indulgenţe pentru aşazisa iertare a unor păcate inexistente. Ei erau fii naturii, îi celebrau misterele şi ritmurile, prin ritualuri sacre, dar ce-ţi explic eu ţie? Victor, trebuie să ştii că eu am viaţa mea. Şi chiar dacă n-aş avea-o, sau, mă rog, ar fi loc în ea pentru cineva, nu văd nici un motiv să fii tu acela. Nu vreau să te rănesc, dar nu avem nimic în comun. Şi te rog, prieteneşte, să renunţi la mesajele personale. Nu vreau să-mi schimb adresa din cauza ta. Numai bine, Maeve. Şi nu mă mai confunda cu Vivianne.

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:57

Subject: thor=jupiter tonans=

Maeve-Medb, m-ai făcut să caut pe internet, scrie acolo că modelul tău purta sabie, legenda zice că era un soi de amazoană. Nu seamănă cu ce susţii tu pe listă, armonia naturii cu fauna de spiriduşi inclusă. Seamănă, însă, cu tine, iar eu tocmai de luptătoarea asta m-am îndrăgostit. Îţi place sau nu, eşti strănepoata Ligiei. Ştiam bine şi ce gândeşti şi ce simţi în legătură cu ce numiţi voi spiritualitate, dar a fost peste mine să mă-mpotrivesc sentimentului care m-a invadat. Poate că Dumnezeu vrea să-mi încerce credinţa. Sigur vrea să încerce şi ce numeştiu tu credinţa ta. Vino,

nimfă a pădurii, să ne unim credinţele, natura şi Dumnezeutot una sunt (Iartă-mă, Doamne). Val, ca valul după val.

From: Liciniu Sigheartău lis6@fx.ro

To: armonie@yahoogroups.com

Sent: Monday, November 18, 20.., 09:14 AM

Subject: armonia contrariilor

Vreau să apreciez, mai ales ca liber credincios, remarcabila armonie între portretul neopăgânismului, datorat prietenei noastre cu pseudonim celtic şi surprinzătoarea ieşire din rutina citatelor necritice a lui val, ale cărui comentarii la psalmii lui David, deşi discutabile pe alocuri, reprezintă o salutară premieră în asumarea răspunderii morale. Mă întreb în ce măsură coincidenţa

„saltului calitativ” al pledoariilor fiecăruia are o determinare obiectivă. li.s.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

To: Laura Perju njum_njum@yahoo.com

Sent: Friday, November 29, 20.., 23:48 PM

Subject: vârtej

Bună Laura,

Maimuţă poznaşă, nu ºtiu ce să mă fac cu Victor, e din ce în ce mai insistent, insistă să petrecem sărbătorile solstiţiului împreună, ca să nu mai spun că el se încăpătânează să le considere legate de naşterea lui Iisus. Degeaba i-am amintit că la români Crăciun e o divinitate precreştină, că Père Noël e o ipostază a divinităţii paterne a naturii universale, scuză-mă că încep să predic faţă de tine,

care ai adoptat animismul renăscut, mă exasperează şi ştii tu ce-i mai grav? Că nici nu-mi displace că mă exasperează, aştept toată ziua să mă instalez în faţa monitorului, să vină ca un cavaler. El s-o crede Galahad botezat, păcătuind prin dragostea pentru oaia pierdută, dar eu deja încep să-l văd

ca pe un viking ce asaltează o cetate. Tu ce părere ai?

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

Sent: Friday, December 13, 20.., 23:51

Subject: ce avea sir Lancelot si eu n-am?

Eu nu sunt nici literat, să povestesc frumos de cum se ştiu oamenii descoperi şi apropia treptat, pe internet, nici reporter teve, făcând un interviu cu Vali din Piteşti, care s-a găsit cu Abdul din Annaba tot aşa, de trăiesc acuma fericiţi. Eu am nevoie de tine pe măsură ce mă respingi, nu cred nici în ruptul capului că mă respingi şi în sinea ta, iar viaţa ta, care zici că o ai, se poate schimba, atâta timp cât nici nu eşti tributară mentalităţii mele despre a nu despărţi ce-a unit, în sfânta taină, funcţionarul ecleziastic (iartă-mă, Doamne!), în numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă oraşul tău are coline sau nu, dar ştiu când soseşte ultimul tren de acolo, în seara de ajun. Te voi aştepta până la momentul când voi aprinde lumânările pe crengile bradului. Vezi tu, zeiţă roşcată (aşa trebuie să fii, blondă era Boudica, nu?), la noi se aprind lumânări la slujbele de botez, de nuntă şi de înmormântare. Nu te speria, n-am ştofă de Werther, voi continua să încerc să vă fac să înţelegeţi că diferenţele între meditaţia creştină şi altele foarte la modă ţin şi de formă şi de riscul adresantului, voi continua să joc şah în amintirea misionarului din „Crucea de gheaţă”, dar o lumânare din sufletul meu, una singură, se va stinge în noaptea naşterii lui Iisus, dacă n-o să vii. Pentru totdeauna. Iar numele mele de învingător victorios îşi vor pierde semnificaţia. Fireşte, nimeni n-o să se aºtepte să le reneg. Pe cavalerul contemporan al tristei figuri n-are de ce să nu-l cheme cu nume de învingător. Nu numele trebuie să ni-l schimbăm, iubito, trebuie doar să-l înţelegem. Aştept şi nădăjduiesc.

Victor Alexandru.

From: Adnan Seroussi salam_alekum_20..@yahoo.fr

To: Victor Alexandru Lăpuăan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 17: 48

Subject: Xmas candle from a muslim soul to my friend

val

Dragă val, după cum ştii, seara asta n-are, pentru noi, nici o semnificaţie. Sper că Allah, în nemărginita lui înţelepciune, nu-mi va lua în nume de rău faptul de a utiliza, pentru tine, noul serviciu internet care-ţi va trimite, peste un sfert de oră, exact când ştiu că tu obişnuieşti să aprinzi,

în sunetul clopotelor catedralei din Trèves, ascutalt pe CD, primele lumânări în bradul tradiţiei tale, holograma 3D a unei crengi purtând lumina aurie aprinsă întru puţină dragoste şi înţelegere. Iar când strigarea muezzinului mă va chema la rugăciunea mea de seară, voi adăuga, ştiind că Allah nu se va supăra, o rugă şi pentru liniştea ta sufletească. Prin mine, prietenul tău, toată Casablanca sărbătoreşte (Allah mă va ierta), Naşterea celui care, pentru noi, e doar profetul Issa ben Mariam. Al tău Adnan.

From: Larissa Andrejevna Raskolnikova

lara_XXI@ekat.univ.ru

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 23:53

Subject: lumină din lumină aurie

Dragul meu băiat, m-ai speriat în ultimele săptămâni. Nu spui nimic, răspunzi rar şi monosilabic, ba nici nu mă mai plictiseşti cu papa ăla al vostru. Dar eu simt, tu nu uita că sunt rusoaică, eu simt, moy dorogoy, simt în tine o disperare de sfârşit de lume. Ce-i cu tine, băiatule? Dacă vre-o prăpădită din apusul ăla palid şi debil e cauza, de ce nu-mi spui mie, că zbor până-n Carpaţii ăia ai tăi să te alin, nu-mi pasă nici de Saşa, că-i murat în votcă, iar copiii o să mă aştepte oricum. Acuma serios, la mine e aproape de miezul nopţii, tu pe semne tocmai te apuci să-ţiîmpodobeşti bradul, îţi trimit o poză cu camera, chiar aşa, în clar-obscur. Şi, dorogoy Vytea, o să mă folosesc şi de serviciul ăsta nou, măcar că mă omoară Saşa, costă cât raţia lui de votcă pe cele trei zile de Crăciun, îţi trimit şi o hologramă 3D cu o creangă de brad, ca pe la noi, cu o lumânare albă, ce se va aprinde cu lumină aurie când veişbinevoi să doreşti. Cred c-o so chem pe Tania, de la etajul de dedesupt, tot e ea singură, poate aşa-l trezim pe Saşa. Copiilor le-am luat patine noi şi câte un pachet de-i zice santa claus. Mai către dimineaţă, vorba vine, pe la 4, o să mă rog pentru tine, dracu să te ia cu filioque al tău, atuncea vei aprinde încă odată luminile în bradul tău, abia atunci te va ajunge miezul nopţii tale de papistaş păcătos, te sărut.Te-ar săruta şi Saşa, da-i încă beat. Lara.

From: Noburu Hasegawa sunrise_light@sakura.ne.jp

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday December 25 20.., 14:11

Subject: a golden-white candle for a friend Nimic nu ne împiedică, dragă prietene, să aprindem

pentru tine o lumânare alb-aurie, pe o creangă de brad, pe care noul serviciu internet ţi-o va proiecta, ca hologramă 3D (softul e japonez, dar păstrează secretul), la ora când, la capătul unei nopţi speciale pentru tine, vei fi primit zeci de asemenea pachete de informaţii, de pe toate meridianele, de la prieteni de toate confesiunile. Ştii, fără îndoială, că noi, ca budişti zen, avem tradiţii în acelaşi timp mai sobre şi mai pline de flori, în jurul solstiţiului, care e universal. Am ales o versiune mai strălucitoare a culorilor Vaticanului care conţin şi lumina aurie în a cărei forţă miraculoasă cred o parte dintre noi şi îţi dorim să fii la fel de fericit pe cât suntem noi. Fie ca lumina aurie, chiar alături de cea albă, să te înconjoare cu armonia ei. În numele familiei mele (la

noi urările tradiţionale se fac de la familie la familie, chiar

dacă ziua asta a ta nu e tradiţia noastră), Nobu

Alte ºi alte holograme aurii, până când cenuºiul timidal ferestrei din spatele monitorului la care val surâdea impietrit se deschise spre argint auriu, în razele unei dimineţi de iarnă rece precum cristalul. După o noapte de aºteptare, vineţiul vag translucid al unui obraz neras se refletca, înconjurat de hologramele pâlpâietoare, în ecranul amuţit. ªi cum local e dimineaţa de Crăciun, îl voi părăsi pe eroul meu imaginar, în voia soartei sale, nu înainte de a face câteva minime precizări:

Prezenţa mea aţi început deja s-o intuiţi de îndată cemesajele purtătoare de holograme alb-aurii pe verde brad, din care am selectat cel mult 17%, le-aţi putut citi în limba acestor ultime rânduri. Prietenii ecumenici ai lui val le vor fi scris în engleza deja universală (mă rog, versiunea fiecăruia

de engleză), dar, traducându-le, am intenţionat să vă las în ambiguitate. N-ar trebui să fiţi siguri nici că am relatat fapte petrecute, nici că am inventat totul. Exact cum nu trebuie să fiţi siguri dacă subiectul uman al neaºteptatului val de dragoste ce-l izbise pe erou îi va suna sau nu la uºă. Căci

morala fabulei, dincolo de cea subsidiară, dar simetrică, a finalului oarecum fowlesian al poveºtii de dragoste aferente, trebuia, IMO, să fie independentă de raportul realitate/ ficţiune. Dacă faptul esenţial că mai toate fusele orare ºi-au trimis prietenia sub forma luminii aurii, dar respectând

convenţia condiţionării confesionale a lui val, nu vă e de ajuns, n-aveţi decât să trimiteţi soluţiile voastre de final pe adresa povestitorului, pe care deja o cunoaºteţi: lis6@fx.ro. Nu e exclus ca unii din voi să aducă la uºa lui val persoana aºteptată. Sau măcar un mesaj de la aceasta. Oricum, toate

soluţiile voastre vă aparţin. Poate aºa vom avea o ºansă să aflăm, împreună, de ce în jurul bradului tradiţional s-a înregistrat o singură absenţă. Poate că cea mai semnificativă legătură a poveºtii de mai sus cu Crăciunul e bazată pe amintirea unei nuvele a lui Radu Cosaºu, în care una din nenumăratele sale mătuºi inventa, în beneficiul personajului narator, o tradiţie ad hoc: orice scriitor evreu ce se pretinde, trebuie să aleagă cea mai bună pagină scrisă peste an, ca s-o ardă de Crăciunul

creºtin. Sigur că autorul nu are privilegiul de a fi nici evreu nici dovada că ar fi scriitor, dar… nu putea risca.

Fetelor cu numele Lia

Mai 68-ul meu a fost setul final al unei partide de trandafiri roşii, jucate de la primul serviciu la matchball cu garda deschisă, in dispreţul suveran al tuturor regulilor tacticii, pe care nu le ignoram.

– Laurenţiu, hai să fim serioşi, de ce nu vrei srecunoşti că de fapt eu m-am lăsat agăţată, in drumul de la cabinetul medical la farmacia studenţească?

– Şi cu ce schimbă asta, Lia, datele problemei? Nu aveai cum să nu te laşi agăţată, atata vreme ce eu luasem iniţiativa.

– Ei, Laurenţiu, te crezi irezistibil?

– Să fim serioşi, Lia, de ce nu vrei să recunoşti că n-aş fi luat niciodată iniţiativa dacă tu n-ai fi hotărat asta in sinea ta? Nu sunt turnul Eiffel.

Fata zambi, conciliant. Nici frumuşică, nici uraţică, nici cu cine ştie de vino-ncoa, o arătare banală, dar care se schimba pe negandite, cand zâmbea, de te mirai cum

se face că in pomul cu vrăbii de langă restaurantul Pescarul mai rămanea una singură care să nu fie îndrăgostită de ea, odată cu mine. Căci o magie secretă o prefăcea pe loc intr-o ciocarlie săgetand prin cerul cenuşiu in direcţia unde ceasul spunea că trebuie să fie soarele. Nu puteam vedea altă imagine cand zmbea ea,Lia, ciocarlia.

Cabinetul medical al Universităţii era la extremitatea parterului blocului dinspre bulevard al complexului dintre clădirea de la drept şi Operă, tot acolo locuiau colegele noastre, noi în cel de vis-à-vis. Camera ce-o împărţeam cu vechii mei prieteni craioveni, cu viitorul decan al facultăţii, cu geamănul meu astrologic din acelaşi orăşel natal şi cu puştiul, fratele Laurei, frunza de toamnă de care fusesem indrăgostit înainte ca o banală şuetă pe culoarul de aşteptare la cabinet să mă deturneze cu forţa neaşteptată a unui fiat transcendent. Fereastra camerei noastre dădea spre nord, opus curţii interioare a complexului, aveam în prim plan oarece atenanse, în plan depărtat se ghicea terenul de handbal, pe care mai încingeam ce o miuţă (acolo mi-am pierdut un pullover proaspăt primit in dar). Ȋntre ele, fieful baronului Rosenfeld, ca sa nu pierd ocazia sa fac pe deşteptu. Autobăşcălia e protecţia cea mai eficace impotriva năvalnicei agresiuni emoţionale a amintirilor. Sau nu-i? Nici o comparaţie nu-i mai potrivită pentru drumurile printre amintiri decat o documentare jurnalistică pe un fost camp de luptă. Cele mai multe mine ingropate vor fi explodat atunci, o parte dintre cele rămase au ruginit, dar exact inainte de a travesra ultimul şanţ antitanc colmatat de vreme şi uraţit de buruieni, inainte de a

intra in pădure, o ultimă mină rămasă, numai ea şi drakku ştiu de ce, activă, iţi explodează in faţă.

Toţi trandafirii din tufa aia, dintre magazii şi baraca vestiarului terenului de handbal păreau răniproaspete ale unui balaur cu blana verde şi incalcită. Trandafirii infloresc in mai, era mai 68, culori calde peste tot. Frizura morcovie a lui Daniel Cohn-Bendit rima cu nucleul nefumuriu al flăcărilor maşinilor incendiate, pe cand in oraşul de aur inflorea flacăra speranţei. Iar Rika Zarai avea să cante C’etait a Prague,

et je venait d’avoir vingt ans mai tarziu, in toamnă, la Sala Palatului, practic in altă epocă. Numai că eu habar n-aveam de toate astea, deşi fusesem selecţionat să fac

parte dintr-un soi de gardă de onoare cand De Gaulle a vizitat Universitatea. A trecut la 3.14 metri de mine, la ieşirea din Aulă, fără să-mi fi pus problema pe ce criterii

fuseseră selecţionaţi cei caţiva studenţi figuranţi care inchipuiau publicul. Şi fără sa fiu defel conştient că silueta inaltă, majestuoasă, intr-un costum gris-petrole de modă veche, aparţinea singurului lider aliat care nu se lăsase impresionat de Stalin. Cu atat mai puţin că avusesem chiar atunci privilegiul de a participa, indiferent de rolul insignifiant, la ultima manifestare protocolară a generalului, inainte de a se retrage la Colombey-les-deux-Eglises. Intr-o străfulgerare năucă eu imi proiectasem trandafirul meu roşu, furat din fieful baronului rosenfeld, din blana ţepoasă şi verde a

balaurului staţionat intre atenansele aceleiaşi Universităţi şi baraca vestiarului terenului de handbal, il proiectasem la butoniera siluetei hautaine in costum gris-petrole.

După ruperea randurilor am dat fuga in căminul aflat la nici 113 metri de esplanada Universităţii, să-mi las propriul meu costum gris-fer in dulap, să intru in

uniforma de misiune, blue jeans şi cămaşă „de munte”, in carouri nerr-azzurro, culorile interiste. Ca apoi s-o tai prin spatele căminului, ocolind magaziile, să-mi las

dijmă picătura rituală de sange dactiloscopic balaurului Rosenfeld, in schimbul trandafirului roşu furat, să traversez, in diagonală, terenul de handbal al atator

miuţe, să sar gardul in Plevnei şi să ajung la spitalul studenţesc inainte de masa de pranz. Acolo (doamne, era să scriu din inerţie acolo unde vantul rostogoleşte norii,

nu, nu acolo) se puneau deja pariuri zilnice in mediul faunei locale, vine azi băiatul cu trandafirul roşu? Ce să facă şi băieţii ăia internaţi, mai ales că erau mai mult

fete, trebuiau să se distreze şi ei (sau ele?), timpul tece greu in recluziunea spitalului, mai ales cand iubitul, prietenul, fratele, uneori tatăl, mult mai rar soţul mai

trece el pe acolo, aduce de mancare, chiar flori cate odată, cu indicaţia expresă de dat la asistente, ori la doctor, dar niciodată cu un trandafir roşu la butoniera armurii de tinichea. Dacă privirile fals binevoitoare ar fi putut ucide, ca-n nuvela aia cumplită a lui Karinthy Frigyes, trandafirii roşii i-ar fi impodobit Liei coşciugul.

Setul final am spus? Ce prostie, nu era decat setul doi. După primul set, intr-un aprilie reavăn, mustind de sucurile vitale ale pămantului, cutreierand localurile

studenţeşti la modă, precum nişte cărţi-flăcări

citite-mpreună, mai ales Student Clubul, unde canta Dorin Liviu Zaharia cu formaţia Olimpic 64 şi cu teatrul de cafenea, de unde şi-a luat zborul Andrei Şerban către alte zări, in cea mai convenţională dintre idile, a urmat o pauză intre seturi mai giumbuşlucară, cu o excursie de 1 mai acasă, in provincie, acompaniat de două colege de grupă plus fata de care fusesem indrăgostit la varsta pletosului de Leonhard Waiting, cand cea mai hazoasă dintre colege văzuse cai călare fără

a fi conştientă că-l anticipează pe Pă(ş)unescu, apoi acest set doi, maiul meu 68, revoluţia mea antiprudenţă şi antisecuritate emoţională. Din sesiunea de vară, deşi

distractivă, ritmată de proaspăta melodie a lui Bogardo pe versurile lui Sorescu, despre cat de greu furi un Rembrandt, nu merită reţinut, ca avand legătură organică cu subiectul acestei file, decat o partidă de ştrand, tot studenţesc, in care, simultan cu descoperirea, in lumina crudă a soarelui de iunie, a banalităţii trupului Liei, confirmand ironic dictonul că noaptea toate pisicile sunt negre, m-am simţit deodată străin, ceea ce m-a speriat cumplit.

Dar venea vacanţa, cu trenul din Franţa, cu Aventurierii văzuţi la mare, in pandant cu jocul de securitate practicat cu un inceput de instinct al supravieţuirii emoţionale, continuand a coresponda cu Lia ca şi cum totul ar fi in regulă. Fără a sesiza catuşi de puţin persistenţa semnificaţiilor istorice paralele, trec oricum peste ce-am mai povestit in fila despre aventurieri. Căci venea toamna, ne adunam iarăşi in agora universităţii, eu aşteptam infrigurat, am stabilit o intalnire printr-o scrisoare, Lia nu avea telefon in indepărtatul ei cartier, cu spital de nebuni in loc de fabrici şi uzine, unde urma să hălăduiesc zece ani, nu cu mult mai tarziu. In dimineaţa zilei in care urma să aibă loc revederea, m-am intersectat, mai mult sau mai puţin intamplător, cu mignona şireată, cu mutră de vidră, prietena Liei, care privise cu susţinută reticenţă penchantul aceleia către mine. Eram insoţit de proaspăta cucerire conformă jocului strans de securitate şi tocmai o convingeam să mă urmeze la secţia de specializare de care fugeau toţi. Demers derivand din acelaşi instinct anticipativ. Lia n-o să poată veni la intalnire, deoarece s-a măritat, işi scuipă nevăstuica (sau

am spus vidra? Ce contează?) misiunea diplomatică, şi, inainte cu o frantură de secundă să simt in moalele

capului, uitand că era pătrat, din lemn ciobit, obiectul numit poetic leucă, apucai să filmez satisfacţia sardonică de pe faţa triunghiulară lipsită de orice haz, ceea ce mă aduse in avantajoasa stare de a primi acolada leucei (are, oare, cuvantul ăsta genitiv?) ca proaspăt reintrat, dacă nu cumva chiar atunci intrat, in lumea reală. Lume care nici ea nu era lipsită de lovituri de teatru, vezi finalul in care spectatorul il vede pe Charlton Heston descoperind statuia libertăţii pe nisipul unei plăji de pe planeta maimuţelor, film văzut in aceeaşi toamnă, ecranand melodia suavă şi dură a aventurieirilor.

Şi trandafirii roşii? Păi in vara aia buimacă, intre mai 68-ul meu şi 21 august al lor şi al cosaşului cu augustul lui pe un bloc de gheaţă, mă pusese drakku, cine altcineva, să citesc piesa omonimă a lui Zaharia Barsan, o feerie romantică, in care menestrelul vopseşte trandafiri albi cu sange recoltat din buricele degetelor cu care ar fi trebuit să ţină peana, ori corzile chitarei, pentru a-i dărui tembel in fiecare zi prinţesei pe care o pregăteau a se insoţi cu voievodul nenoroc. Har cerului, nu mi-am limitat lecturile de vară la aşa o desuetă şi anacronică parabolă.

18-20.02.2006

***

Primului meu cittor preofesionist

Cititorilor atenţi nu le va fi scăpat amânuntul că celer de mai sus se întâmplaseră la trectul relatării. Alfel cum s-ar ex-ica detaşarea frazei finale? Eroul povestirii mărturiseşte, totuşi, că episodul, la urma urmei pasager şi chiar periferic, avusese un rol. Sesizat, însă, mult mai târziu. Cu toată intuirea fragiliăţii emoţionale, asupra căreia relatarea amintirii isistase, rememorarea exactă a şocului recepţionat în acea dmineaţă de toamnă nu-l schimbase la suprafaţă. Privid de departe, personajul nu ascunde că, fundamental, era fluşturatic ca toţi băieţii de vârsta lui. Poate tocmai de aceea fusese atât de surprins întâlnind o baladă gravă, la oboi, plin sezon de rock-and-roll.

Dar mai avea cel puţin o capcană de înfruntat. Inserase în armamentul de cucerire povestirea de mai sus. Efectul asupta fetelor era aproape garantat. Peste mai puţin de doi ani, în altă dimineată de toamna însorită (acum era îndrăgostit de Amalia Rodriguez – maladie pe care humorul imanent avea să-i o imprime pe viaţă), căutând cu fata ce numerota sezonul, se trezi, brutal, cu… Lia. Har cerului, conversaţia telegrafică şi banală ascunse paralizia instantanee. Ceva dinăuntrul lui se dovedi discontinuu. Precum crusta planetei, care face viaţa posibibilă, de miezul fierbinte. Modelul erupţiei vulcanice, fu rezultatul analizei, după mulţi ani mai tărziu.

Dar nu era totul. Compania sa îl luă la mişto dur: asta e aia despre care m-ai înnebunit atăta? Monşer, m-ai dezamăgit. Şi mai voiai să mă duci la meci. Nu cred ca eşti calificat nici să guşti săptăâna Antonioni. Mi-ai dat de gândit. Nu ştiu dacă merită să scot ceva din tine. Ce-I drept, pe vremea aia Laurenţiu plimba cu asiduitate fete rafinate.

Perseverare humanum est. Cum printre fetele plimbate cu consecvenţă se nimerirăă şi câteva exemplare de lux, fiice ale nomenclatruii dejiste, repertoriul de cuceriri, care aproape că-l imuniză, deveni… proză.

De fapt, rememorarea primăverii… pragheze, jalonate de Aventurieri şi de Un august pe un boc de gheaţă fu declanşată de observaţia sagace a unei distinse doamne critic. În cronica unui tărziu volum de proză. intitulat, întâmplător, Chirurgie temporală. Dsa găsise trei moduri diferite pentru a spune că textul îl scrie pe acest autor. Care găsise, la rândul lui, citind cronica, motivul care permisese inerentei maturizări, găsirea unui echilibru între mez şi crustă. Privind pe fereastră culorile triumfătoare ale apusului îşi surâse sibilinic. Şti demultişor că e incapabil să inventeze ceva. Critica e o mesere prudentă.

20.10.2023

Editorial: Circuitul cărţii în… natură, de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Accidente de circulaţie de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: ca de obicei, Gheorghe Grigurcu, apoi Mircea Stâncel, Laurenţiu Belizan.

Literatura tinerilor Neptun

Literatura tinerilor: Andrei Cuş

Eveniment: Zilele prozei. Cluj-Napoca – Bistriţa Năsăud

Eveniment Neuma: Lansare Neuma la Muzeul Naţional al Literaturii Române

Clubul profesionist de lectură ediţia a IV-a. Lansare Neuma la Mangalia

Proză: Ultimele două dimineţi ale sârboaicei Podi – de Constantin Marafet

Proză/Poezie: Carmen Duvalma

Proză: Cele trei tomberoane ale lui Fredd – de Cătălin Rădulescu

Poezie: Evelyne Croitoru

Proză: Lacrimile lotrului de Ella Leynard

Literatura lumii: Vu Thanh Hoa – Traducere din limba engleză de Andrea H. Hedeş  Kieu Bich Hau – avanpremieră din cartea în curs de apariţie Când înfloreşte lotusul. 100 de poeme. Traducere din limba engleză de Andrea H. Hedeş

Anchetă: Inteligenţa artificială şi literatura.

Eu, tu şi o carte –  rubrică radiofonică

Interviu: Fără a întreţine şi a construi o tradiţie, nu însemnăm nimic ca popor şi naţiune – Elena Abrudan în dialog cu George Vulturescu

Puncte de vedere: Părerologii, o specie în plin avânt – de Liviu Capşa

Răzleţe: Pisica şi Alexandru cel Mare – de Gelu Negrea

Studii critice: Basmul iniţiatic al lui Goethe – de Gheorghe Glodeanu

Puncte de vedere: Capcana lumii simţurilor – de Răzvan Nicula

Istorie literară: Carmen Sylva, balade în ecou de ritornelă – de Elena Vulcănescu

Istorie literară/in memoriam: George Cuşnarencu

Eseu: despre Ionesco, aflat pe culmile disperării şi despre Cioran, omul care râde (ca să-ţi salveze viaţa) – de Mihai Barbu. Ce-I patria? E Dunărea albastră? E Bărăganul? Munţii Apuseni? Da, ar zice Ion D. Sârbu, dar… – de acelaşi autor.

Cartea de poezie: Poete ale Clujului: Oana Boc, Maria Pal, Rodica Marian – de Menuţ Maximinian

Premiile Filialei Cluj a USR pe anul 2022

Cartea de proză: Povestiri de ppe dealul lacrimilor – de Nicoleta Milea

Cartea de poezie: Sfârşitul nesfârşit al poeziei – de Adrian Ţion

Volume Neuma: Cu pantofii roşii în lumea magică a poeziei, Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei – ambele articole de Ana Dobre. Nici măcar în poezie nu e totul roz – de Flavia Adam

Focus Neuma: Faţa spectaculoasă a vieţii şi operei scriitorilor români – de Dumitru Augustin Doman. Pattern-uri creative în spaţiul mioritic – de Monica Grosu

Eveniment editorial: Poezia, o evanghelie la persoana întâi – de Evelyne Croitoru. Pe marginea volumului Neîndemânatec de viu, de Varujan Vosganian. Eliberarea de singurătate, de Codruţ Radi, pe marginea volumului Absolution, de Maria Dobrescu (Editura Neuma 2022)

Proză: Viorica, de Ana Herţa

Cartea pentru copii: Crisula Ştefănescu şi motanul Ţuţu – de Victor Rusu.

Volume Neuma: Vasile Toma, Culoarea fericirii – o viziune transmodernistă – de Lucian Gruia. Discurs liric cerebral, concentrat gnomic, de acelaşi autor.

Proză: Cearşaful scrobit, de Elina Adam

Cartea de poezie: Maturitatea unui debut, de Ioana Diaconescu, despre două volume ale lui Costică Ciocan

Volume Neuma: O desfacere a sinelui, de Elina Adam, despre volumul Mâna nevăzută, de Doina Adiana Niculăiţă

Avanpremieră editorială: Dunărea – fragment dintr-un roman aflat în lucru – de Mariana Gorczyca

Traduceri: Rejtő Jenő (P. Hobard) – Malul blestemat (prezentare şi traducere de George Volceanov). Sophiana (fragment dintr-un roman aflat în lucru), de Sonia Elvireanu

Literatura lumii: Eva Lianou Petropoulou – traducere din limba engleză de andrea H. Hedeş

Viaţa cărţilor: Ultimul magician (I) – Hobbitul – de Miruna Drăghici

Artă: Anul Picasso, de Elena Abrudan

Etnologie: Steagul de nuntă, simbol al axei lumii, de Menuţ Maximinian

Confesiuni: Delia Bodea Iacob

Colţul lui Yoryk: Prinţ, memorialist şi profesor, de Radu-Ilarion Munteanu

Plastică: Pictura, o altă muzică. Cafeaua, ca artă. Ambele articole de Coduţ Radi.

Teatru: Vara mamei şi vara lui Antofie, de Alexandru Jurcan

Ecran literar: Ca trestiile, de acelaşi

Cinemateca: Marea răceală, de Raluca Faraon

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Simfonia timpului, de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Exod în alb, de Ramona Müller

Culinar: obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Contre-pied: Stejarul, ca o salcie plângătoare, de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi: 12 coperţi

Nu mai participasem la o lansare în sala Perpessicius de la Muzeul Literaturii. De dinainte de pandemie. Ȋn curand se vor aduna 4 ani.

Aseară (7 octombrie), Editura pentru Artă şi Literatură , colectia de literatura românească contemporană, a lansant volumul Luna gheboasă, romanul unui bloc în unsprezece secvenţe, al scriitorului clujan Radu Ţuculescu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

Prima ediţie apăruse în 1995, sub titlul Cuptorul cu microunde, romanul unui bloc în zece secvenţe horror, sub egida Editurii Dacia.

Editoarea acestei ediţii, Dna Violeta Borzea, a prezidat firesc lansarea, cu o aloucuţiune elegantă, chiar rafinată. Dintre vorbitori, după modesta mea părere, merită menţionat profesorul universitar Bogdan Lefter, al cărui discurs ex cathedra a plasat opul lansat în contextul bibliografiei ţuculesciene şi a oferit apoi o analiză exhaustivă a volumului lansat.

Pentru mine, ca participant, a fost cea mai dinamică lansare din această sală. deoarece a fost cea mai colocvială. Mi-a semănat mai degrabă a club literar, dacă nu un cenaclu sui generis. Cu intervenţii, contrainterventii şi… quasiintervenţii. De fapt una singură în sensul ăsta.

Las altora menţionarea câtorva personalităţi literare şi, eventual, a unor imagini. Personal m-am bucurat să cunosc, printre spectatori, distinşii părinti a doi jurnalişti români. Ȋndeajuns de cunoscuţi ca sa nu le pronunţ numele.

Ceea ce,  însă, nu am voie să nu precizez e că această a doua ediţie oferă, ca piesă suplimentară, a unsprezencea, care dă şi titlul volumului, citat mai sus, o proză cumva înrudită cu alt roman al scriitorului. Cât priveşte adăugirile semnalate în subtitlul acestei ediţii, pentru cititorul care sunt, dincolo de doza de suprapunere textuală, fu, de fapt, vorba de cu totul altăa carte.

De felicitat editura.  Nu-i cunosc portofoliul, ii doresc din inimă succes, şi socot că volumul lansat aseară o onorează.

Ultimul amănunt. E prima lansare de carte a scriitorului, petrecută în Bucureşti. După 45 de ani de la volumul de debut.

Se poate vorbi de un debut, fie şi doar în volum, al unei literate cu vechime substanţială în materie? Nu cred. E adevărat că Arghezi a debutat în volum la 47 de ani şi că şcoala de la Târgovişte a debutat programatic la peste 40. Dar nu vorbim acum de Mircea Horia Simionescu. Vorbim de scriitoarea care şi-a declinat, pe volumul Trompa lui Eustachio (Editura Casa de pariuri literare, 2021), numele: Adriana Ruţă Neagoe. Formă impecabil argumentată, nu doar în dedicaţie.

Avusesem, cu ani în urmă, insolenţa de a mă considera public cititor de meserie. Iar subgenul meu afin este proza scurtă. Condiţii optime pentru exerciţiul de lectură focalizat (Doamne, nu focusat!) pe/de volumul citat mai sus. Dece nu spun cronică? Recunoşteam că nu insolenţa îmi lipseşte. Dar decenţa îmi impune să folosesc termeni prudenţi despre o carte prefaţată de Dan C. Mihăilescu.

Şi nu e singurul motiv al prudenţei. Am întâlnit puţine colecţii de proză scurtă care să mă intimideze. Sigur că zeii mei în materie rămân Babel, Saki şi O. Henry. Dar scriitoarea care pare a se fi reîntors la scris, după acumulări greu de valorificat. Nu-mi anulez şansele de a fi citit până la capăt pretinzând că proza A.R.N. e superioară celei citate. Dar… are un ce pe care nici un prozator întâlnit până zi nu are. Nu vorbesc de individualizare. Şi proza lui Vassilyi Şukşin, ce-I drept, deloc scurtă, are un suflu unicat. Şi oricare prozator demn de citit. Vorbesc de natura dublă a scriiturii de care discutăm. Simultan curentează şi mângâie.

Gândind la rece, e limpede că am pierdut contactul cu o parte din prezumptivii cititori. Pe aceia care, gândind la rece, mă vor diagnostica cititor niţel exaltat. Or fi primii instrumentişti care pleacă de pe scenă, în simfonia aia de Haydn, sau or plezni precum prima coardă sparta a viorii ăleia, a lui Paganini. Ei, Angela mergge mai departe.

Că autoarea cunoaşte suveran mecanica prozei scurte, e de-acum axiomatic. Introspecţia târzie a unui personaj preadolescentin tipic, cu abur biografic, e construită, ca toate cele de până acum, cu rigla şi compasul. Dar tipicitatea e o capană şi mai subtilă. Cititind, îmi aduc aminte cu un surâs vag, că că am încercat ecuaţia ce descrie mecanica agasării fetei de care eşti îndrăgostit la… 8 ani. Iar învăţătoare, la care creţofolina mă pârâse, după ce suortase neobişnuit de mult, reacţionase fără fasoane. Un sunet cam grohăit (sic) urmat de expedierea celor doi copii, fără un cuvânt în direcţii diferite.

Lectura devine din ce în ce mai captivantă.

Una din cheile de boltă ale prozei scurte, dacă nu cea decisivă, e să găseşti finalul. Rezumatul ultim al textului. Ai nevoie de tehnica rafinată a celui care dezamorsează maşini infernale. Şi, cumva, ai riscuri înrudite. Un final nonrezonant îţi ratează ditamai proza la care ai trudit. Dincolo de constructia mânuită abil, Adriana Ruţă Neagoe posedă o baterie de finaluri care-I validează prozele. Finalurile ei au, în proporţie farmaceutică, dozajul prescris de un profesor de literatură. Mă rog, sau a unui critic pretenţios. Şi totuşi…

Şi totuşi finalul piesei Ȋmi place de tine (cu toată autonomia ei poate fi luată şi ca un sequel sui generis a canonicei piese precedente), devine aproape previzibil de la un punct încolo. Greutatea în argint cizelat i-o dă parfumul discret de nostalgie, infiltrat cu supleţe narativă. Unul din clourile întregului volum, de altfel.

Dece oare piesa intulată Ivan deşi savuroasă, nu se lasă disecată, eu auzind, în timpul lecturii, în ambele urechi deodată (aia cu care aude Castor şi aia cu care aude Pollux) o străveche melodie, cu vocea Mariei Laforêt: “Anton, Yvan, Boris et moi, Rebecca Paula, Yohanna et moi”. Dar, simultan dedublat, observ că finalul nu mai sună absolut spontan, are nuanţe intelectualizante. Ei, şi? Cu atât mai bine.

Straniu, de la primele zeci de rânduri, altfel paşnice, la limita banalui, ale piesei Rochia neagră, m-am pomenit paraşutat într-un volum horror, citit de curând. Nu dau mai multe detalii, acum e vorba de Trompa lui Eustacchio, de Adriana Ruţă Neagoe. Care scrie mult mai rafinat decât proza horror, fie Lovecraft, fie Stevie King, fie scriitorul român, altfel… nu, nu-l caracterizez.

Şi ce constat la final? E chiar o proză horror, fără a fi deloc horror. N-are ce căuta modul horror în literatura scriitoarei noastre.

De regulă, încep lectura unui volum de proză scurtă cu piesa care-şi împrumuta titlul volumului. Dacă aşa ceva există. Nu şi în cazul plachetelor de poezie, când titlul general se regăseşte ca titl al unor capitole. N-am făcu excepţie. Ba am şi însăilat câteva rânduri. Chiar cu un simulacru de diagnostic. E lipsit de echivoc că sunt obligat să recitesc piesa eponimă şi s-o abordez din unghi diferit. Mi-am bătut singur cuie-n talpă. Dar volumul merită unele eforturi.

Praxa intitulării unui volum după una din piese – uneori invers – oferă cititorului o excepţie sui generis. Căci proza cu titlul volumului ar putea fi nucleul unei nuvele. Dacă nu un text chiar mai dezvoltat. Abandonând o clipă observaţia directă, mă imaginez citind, succesiv, o nuvelă şi cumva în paralel, simultan, un roman prescurtat, cu acelaşi subiect şi aceeaşi temă. Tema evidentă fiind condiţia emigrantului. O clipă doar. Când imaginaţia controlată mă provoacă, ştiu că textul recenzat cere cel puţin o dublă lectură, urmată, eventual, de intervenţii în exerciţiul de lectură. Sper, evident, că aceste intervenţii nu se vor sesiza. Textul exerciţiului de lectură e versiunea finală. Cea iniţială a luat drumul coşului. La figurat, desigur.

Paranteză. Un scriitor, dublat de jurnalist, inginer automatist la bază, spunea că nu agrează scrisul pe tastatură, sub un soft specific, deoarece nu poate tăia ce modifică cu o linie. Ce modifici moare ştergând. Sunt convins că se alinta. Efectul descris îl imaginase. Ştia, desigur, că Radu Cosaşu a scris toată viaţa cu creionul şi a plătea dactilografe înainte de a preda orice text presei scrise ori editurii. Nu e singurul scriitor care foloseşte procedeul. Nu citez alt nume. Doar că cel pe care nu-l citez rescrie direct pe calculator versiunea scrisă cu pixul. Paranteză închisă.

Să revenim la Trompa lui Eustachio – piesă de interior a volumului eponim. Imediat după lectură m-am întrebat dece autoarea, al cărei specific stilistic, chiar programatic, e concentrarea maximă, scrisul minimalist, cu un buchet exploziv de referiri, trimiteri, aluzii şi distilări, a renunţat pentru odată la aceste atribute personale. Tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa trebuie, spune a un astrofizician, care scrisese şi literatură. Mai teorematic, tot ce se întâmplă, dacă e real şi nu imaginat, trebuie să admită o explicaţie raţională. Explicaţia formatului prozei discutate se află cât în Prefaţă, cât în Argument. Atenţie! În acest text auctorial, cu care scriitoarea  îşi pofteşte vizitatorii în spaţiul arhitectural identitar, afli nu ce, ci cum scrie.

Şi constaţi că nucleul, inima, volumului îşi alege un stil narativ ce pare mai extins.

Eroare!. La acea a doua lectură constaţi că proza e la fel de concentrată. E ars poetica autoarei.

Renunţ la altă paranteză. Altfel aş trăda subiectul exerciţiului de lectură. Deja îmi reproşez că am scris oareum lăbărţat. Trimiţându-i lui Maiorescu un capitol din Amintiri, Creangă însoţise paginile cu fraza: Am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Că Adriana Ruţă Neagoe scrie scurt, vine dintr-o sumedenie de determinări. Pe care le numim, insuficient de analitici, generic, Talent.

Maseuza aminteşte de romanul de debut al Ioanei Baetica, Fişa de înregistrare. Sigur, nu vorbim de romanul acela, ar fi o prostie, ci doar de una din ideile de la care plecase respectiva scriitoareacea scriitoare. Raportul dintre senzualitate si sexualitate. E singura piesă cu final ce nu se încadrează în ceea ce aş putea numi teoria finalurilor la proza scurtă. Dar perfect conectat la întreaga proză. rostul căreia e de a sugera o relaţie inversă. Trompa lui Eustachio, descrisă aşa de amănunţi de autoare e încă o metaforă a dreamei personajului Renata. Povestirea (folosesc în premieră termenul) pare a spune că problema structurii din urechea medie are cel puţin o soluţie.

Dar cronicarul (altă premieră terminologică, cred justificată) e ca latura braziiană a naraţiunii nu mi se pare foarte autentică. Sigur, nici n-am călătorit în Brazilia, nici n-o voi face, n-am urmărit nici un episod din serialul Bulevardul Paulista. Ba chiar am luat contact cu ceea ce susţin că e o dimensiune fundamentală a Braziliei târziu. La 12 ani. Şi, evident, indirect. Dar brazilienii imigranţi în State nu pot să nu vorbească intre ei de… fotbal. Aşa că mie, cititor, câteva cuvinte braziliene, corect scrise, îmi sună ca pretext. Merg mai departe si zic, povestirea, organic integrată colecţiei de texte, se putea întâmpla cam la fel în… Sicilia. Ca să aleg un ţinut de origine al mai multor imigranţi în America. Roca pietroasă a insulei nu e incompatibilă cu conflictul senzual. Sau în Indonezia. Ce dacă arhipelagul fierbinte a exportat mult mai puţini emigranţi în Brooklin.

Aş fi acceptat să fabric un exerciţiu de lectură (revin!) integral laudativ. Dar unul din dictonurile codului meu sună aşa: repectul e consecinţa selfrespectului.

Ei, tomai ieşirile în décor, amestecând reflecţii personale, fac diferenţa între un exerciţiu de lecturaşi o cronică stricto sensu. Nu  doar reverenţa (ineluctabilă) faţă de personalitatea prefaţatorului.

Open House. Dacă n-ar fi fost inserţiile cu trimitere la originea unor imigranţi români s-ar fi zis că e o proză bună, bine scrisă. mai mult sau mai puţin impersonală. Dar sintagma repeticitvă “aud cu ochii” e prea personală. Nu-I nevoie să revii la Argument, ţii minte. Iar recursul la depresia personajului narator e un efect stilistic, o găselniţă. Revin la ipostaza cititorului neozeelandez. Am făcut ce-am făcut şi n-am citat-o, nu-i aşa?

Subtilă complementaritatea (nu antinomia!) dintre personajul Paul şi cel al naratorului de gen neutru. Trimite, cumva, indirect, al titlul unui străvechi film balcanic: Am întâlnit ţigani fericiţi. Mai mult ca sigur e o întâmplare, cred ca autoarea nu l-a văzut. Iar ideea cu creierul înghesuit sub un capac filetat e cuceritoare.

Fraddie. Mă retranşez, odată mai mult, în ipostaza cititorului neozeelandez. Dar unul care nici n-a citit prefaţa. Înainte de a citi proza finală, mă gândisem să spun că, ştiind profesia scriitoarei din prefaţă şi făcând abstracţie de ea (ipostaza cititorului neozeelandez), ăş fi convins că autoarea ar fi putut scrie o astefel de proză bazată exclusiv pe documentare şi talent.

M-am înşelat! Şi sunt primul care recunoaşte. Proza finală, o concluzie dincolo de Trompa… valorifică propria experienţă profesională. Ca imigrant. Nu contează deloc dacă naraţiunea va fi fost reală au ba. Spune tot ce are autoarea de spus despre ce povesteşte. Iar finalul, mai nuanţat decât cele profesioniste de la început, semnifică fără echivoc victoria peraonală asupra inerentei quasiimunităţi faţă de imigranţi a băştinaşilor unei ţări. Nu neapărat mari.

Bref, Adriana Ruţă Neagoe e o învingătoare nu doar a condiţiei asumate de emigrant. Ci, dincolo de care, inclusiv a copilăriei. În limbajul ei, a ei însăşi.

Ce-ar mai fi de spus? (mania mea de a cita titluri)? Obiectiv, e de apreciat utilizarea abilă a limbajului. Cu ştiinţă. Câte un cuvânt mai… hm… colocvial vine la timp chiar dacă cititori pudibonzi (există) au un reflex tremurat când le întâlnesc.

Iar subiectiv, m-a ajutat la lectrură întâmplarea de a întâlni numele (nu şi caracterul) câte… unui personaj de-al meu. Nu-mi îngădui decât un exemplu. Şi asta deoarece în ultimul moment am schimbat, altrove, numele colley-ului Laurenţiu în Liciniu…

22 septembrie. Întâlnirea grupului Fizică70

Drajii  moşului,

N-am numărat întâlnirile, fie anuale, fie conjuncturale, începand din 2010,
la 40 de ani. Radu Cosasu îmi spunea că 40 de ani e intervelul cel mai fiabil.
      La toate întâlnirile la care am participat – că mi-a făcut placere eaxiomatic. Nu mă repet. Dar întâlnirea de ieri a avut ceva inedit, special şi, nu vă miraţi, lejer
straniu. Dece? până la ora stingerii, am continuat în gând relativ puţinele
conversatii pe care le-am purtat. Nu s-a mai întâmplat.

Primo: tot ce se întâmplă se întâmplă pentru că aşa trebuie. Am uitat ce
mare fizician a spus-o.

Secundo. tot ce se întâmplă, dacă nu e halucinaţie, ficţiune sau aşa ceva,
se poate explica în limitele legilor naturii. Fie şi acelora pe care nu le
ştim încă. Corpul legilor naturii e fractal.

La prima vista, explicaţia mea şade în subiectul conversaţiei cu 2-3 colegi.

Nu cu toţi cu care am conversat. Rezumativ, diferenţa între Dumnezeu (care nu se bagă în mărunţişuri) şi îngerii păzitori (care răspund de umanul repartizat).
       Merg mai departe şi zic. influenţa (nu, nu esoterică, refuz esoterismul!) a
determinat cumva atmosfera unică până acum în care întâlnirea a funcţionat.
dincolo de sufletul pus de organizatori, cărora încă odată (şi ultima dată)
le multumesc. A acţionat un cumul de factori dincolo de ei. Aşa cred. Nu, aşa sunt convins. Puteţi trage în pianist. Voi supravieţui.

În aşteptarea unei cărţi promise, amân alte subiecte de fond, pentru încă un intermezzo. Mă gândeam la un soi de glumă, o cronică a unei cărţi proprii. Am renunţat. Era prea de tot. est modus in rebus. Dar am rămas oarecum în zonă. Voi povesti despre relaţia mea cu personajele feminine ale filmelor analizate în acea carte. Care carte se intitulează Ȋn căutarea poveştii bis. Editura Şcoala ardeleană, 2016. Semnificaţia titlului e transparentă pentru cinefili şi nu-I voi ofensa explicitând-o pentru cititori non cinefili.

Articolul se adresează, prin definiţie, celor care au citit cartea. Este, însă, inteligibil şi fără această precondiţie. Cititorii care au interes mai accentuat în cinema, şi cartea îî face curioşi pe neve, îmi pot scrie. Adresa mea e în profilul FB.

Aşadar: Primul film este Le toubib. Pierre Granier-Deferre, 1979. Personajul se numeşte Harmony, interpretat de Veronique Jeannot. Cronicar asumat, am încercat maximum de neutralitate. Acest personaj însă l-am privit cu ochii toubibului. Dacă se constată o anume doză de căldură, e cea a personajului jucat de Alain Delon.

Al doilea e The January Man, Pat O’Connor, 1989. Există două personaje feminine. Unul cu rol mai restrâns, jucat de Susan Sarandon. Cel principal e jucat de Mary Elisabeth Mastrantonio (lady Marian din Robin Hood prinţul hoţilor). Filmul fiind un policier, l-am tratat neutru.

Al treilea nici nu are personaje feminine. Hunt for Red Oktober, John McTiernant, 1990 e ecranizarea romanului de debut al lui Tom Clancy (apreciat de Ronald Reagan, ceea ce a contribuit la succesul scriitorului în dezvoltarea personajului său generic)

În schimb al patrulea film are din plin. Sunt  subliniae limitele a două filmedupă Nabokov. Ambele intitulate firesc Lolita. Stanley Kubrik, 1962 şi Adrian Lyne, 1996. Diferenţa de notorietate – şi calitate – a regizorilor nu prea diferenţiază calitatea filmelor. Personajul e jucat în filmul lui Kubrick de Sue Lion (care avea să exlodeze peste 2 ani în Noaptea igoanei). Aici modestă. Mie nu mi-a spus nimic. În al doilea film e jucat de Dominique Swain, mai degrabă potrivită pentru a juca starlede de mâna a doua. Nimic vibrant. Afară de Jeremy Irons, care se zbate ca peştele pe uscat în al doilea film în rolul lui Humbert. Dece oare m-am apucat de subiectul ăsta? Totuşi Melanie Griffith în rolul secundar al mamei adolescentei, convinge.

Secetă în materie şi în RKO 281, Benjamin Ross 1999, povestea nu foarte entuziasmandă, dar pasabilă, a dramei stârnite de spectacolul radiofonic a lui Orson Welles tânăr după romanul oarecum SciFi al lui H. G. Wlls.

Urmează Căpitanul Jack, Robert Young, 1999. 4 personaje femnine. Două senecte, participante la expediţia eroului, o funcţionară portuară (Gemma Jones) care-l simpatizează pe erou şi-l ajută discret şi ciudata tânără Tess, activistă de mediu (Sadie Frost, a doua pe generic), punct focal al interacţiunilor mai mult sau mai puţin conflictuale între personaje. Distribuirea unei actriţe atrăgătoare în acesr rol nodal e o justă alegere a regiei.

Dogma, Kevin Smith, 1999 are 3 personaje feminine. Cel episodic nu merită atenţie. Protagoonista e Linda Fiorentino, perfect adecvată personajului, deşi fusese soluţia regizorală oarecum de rezervă, numai deoarece cântăreaţa canadiană Alanis Morisette nu era disponibilă la vremea filmărilor. Aceasta din urmă apare totuşi în final, în rolul secundar al unui Dumnezeu feminin.

Articolul următor trece rapid în revistă câteva filme al căror erou shakespearianul dulce prinţ, pentru a se opri la originala producţie a lui Campbell Scott (2000) coregizor cu Eric simonson, al cărui scenariu adaptează piesa slui shakespeare. La acea dată corectitudinea politică ieşise, graţie mai ales primului preşedinte Hippy, al cărui dublu mandat comai se termina, din mediul universitar, pentru a invada deocamdată America. Dar încă departe de extinderea transatlantică ultraagresivă actuală. Încât distribuţia multirasială (premieră în câmpul cine-teatral le linie de Hamlet), interesantă în sine, apare ca un experiment original. Cu valenţe expresive. Titlul articolului e cel al unui poem al lui Carl Sandburg.

Blair Brown oferă o Getrude credibilă temperamental. Dar cloul filmului e distribuirea LiseiGay Hamilton în rolul unei Ophelii mulatră, concepută nuanţatc a sclavă. Originalitatea distribuţiei merge la consecinţa logică. Laertes (Roger Guenveur Smith), ca frate al Opheliei, e un tip oacheş mediteranean, iar părintele lor, Polonius, un negru 100% (Roscoe Lee Browne), conceput cu humor ca portret de butler de casă mare. Sigur că atracţia delicat-sensibilă a Opheliei e în rezonanţă cu concepţia scenarist-regizorală.

Tandemul Snow dogs, Brian Levant, 2002 & Eight below, Frank Marshall, 2006, sre câte un personaj femin de fiecare. Ca personaje secundare. Ce altcev în filme despre câinii polari? Afară de episodia apariţie a mamei eroului, în primul film, Joanna Bacalso, al cărei personaj aduce doza sentimentală care colorează farmaceutic naraţiunea. În al doilea, un rol cu pondere asemănătoare face Wendy Crewson, ca pilot de elicopter. Fără ele, filmele ar fi rămas cam aceleaş.

The Devil and Daniel Webster oferă o altă originalitate. Nu neapărat premieră. Un diavol feminin. Jennifer Love Hewitt. Ca diavol, nu poate fi lipsit de ispită, iar actriţa, foarte tânără la momentul filmărilor, corespunde cerinţelor. O spun obiectiv. Altfel deloc genul meu.

Dar dece spun că un diavol feminin nu e o premieră? În 1973, Roger Vadim face un film intitulat Dacă Don Juan ar fi fost femeie, cu soţia de atunci, sex simbolul Brigitte Bardot. Filmul are subtile nuanţe de horror. Unicat în cariera actriţei, a cărei carieră bate spre comedie uşoară.

Sub titlul Lecturi cinematografice, o trecere în revistă a unor filme şi seriale pornind de la romanul Mândrie şi prejudecată, de Jane Austen. Clasicul roman e plin de personaje feminine. În jurulcelor 5 fiice ale familiei Bennet, orbitează destule altele. Nu le voi comenta pe toate. S-ar dilua mesajul articolului.  

În ecranizarea canonică, din 1940, Greer Carson, în Elisabeth Bennet îi dă replica lui sir Laurence Olivier. Cum n-am văzut filmul nu am bază să sesizez echilbrul prestaţiilor. N-am văzut nici ecranizarea din 1980.  În paranteză, precizarea că nu fac deosebire, aici, între lung meetraj şi miniserial. Le iau la pachet. In continuarea parantezei, amintesc unul din marile gafuri ale cinematografiei. Când se discuta de ecranizarea clebrului roman al Dnei Margaret Mitchel (acum probabil la doi paşi de prohibiire, cu absurda acuză de incorectitudine politică), romanciera îl vedea în rolul Rhet Butler pe… Groucho Marx! Dece amintesc? Cred că din ecranizările mai mult sau mai puţin contemporane, dacă nu cumva din toate, Jane Austen ar fi optat, virtual, pentru ediţia din 1995. Americana Jennifer Ehle e, ca facies şi joc, mai britanică şi mai de epocă decât… dar să nu anticipăm. Şi beneficiază şi de un partener pe măsură de genialul actor Colin Firth. Un Mr Darcy izvorât direct din paginile romanului.

Am mai spus-o – şi, vorba de efect culeasă din armată (peste 5 zile vine jubileul începerii acesteia), dacă n-am spus-o o repet (sic), din momentul în care m-am trezit cinefil, văd filmele cu dublă privire. Frust-instictuală şi analitic-obiectivantă. Cu rare excepţii. Cele de mai sus sunt rezultatul privirii obiectivante.

Dar… e momentul să mărturisesc, rostl şi motivul alegereii acestui subiect e privirea cu care văd actriţa din cel mai recent film bazat pe romanul citat. Scriind, la vremea sa, în cartea din care culeg acum fişele filmelor, mă întrebam cum va fi reuşit incredibil de atragătoarea Keira Knightley să redea inteligenţa personajului considerat unanim ca deşteqapta familiei. Prea frumoasă ca şa poată fi bănuită de inteligenţă, risc să provoc contraziceri vehemente din zona feministă. Ei, bine, à mon avis reuşeşte. Cu rafinament. Şi-l atrage abil în joc şi pe partener. Matthew Macfayden, ca Mr Darcy poate nu e laurence Olivier, nici Colin Firth, dar devine electrizat în secvenţele alături de parteneră.

Dar, ca actriţă, Chira Chiralina noastră (sic), cum o numea un prieten şugubăţ, dă examenul de diplomă în dialogul de calibru cu Donald Sutherland, actor de anvrgură, capabil de exprimare într-un registru pe 2-3 octave. Acuma sigur că o secvenţă cu dialog emoţional tată-fiică, mai ales plasată în final, e o garanţie scenaristică.

Master I Margarita. Serialul monumental al lui Vladimir Bortko. Personajul iubitei Maestrului e epocal. De la scriitor cetire. Conceput regizoral cu asupra de măsură şi interpretat… pe măsură de Anna Kovalchuk. Personajele feminine episodice, subreta nostimă a Margaretei şi coechipiera lui Woland, Hella (pronunţia rusească de Gella).

Dacă subiectul artiicolului n-ar fi (fost) personajele feminine l-aş fi plasat în vânrf la mare distanţă de celelalte personaje – din sursa literară şi în serial – pe Woland.

The Lake House, Alejandro Agresti, 2006. Un cuplu de actori care au mai jucat împreună. Personajul feminin e jucat de Sandra Bullock. Care nu seamănă cu ea însăşi în oricare două imagini diferite. De la urâţică, la seducătoare. Aici personajul e e medic, iar ficţiunea filmului – cei doi protagnişti dialoghează, dar sunt separaţi de 2 ani în timp – metaforă a conflictului între atracţia mutuală descoperită spontan şi zidul incomunicabilităţii.

Vantage point, Peter Travis, 2008. Thriller cu o constructie originală. Spectatorului i se oferă, în segmente progresive, fiecare adăugând câteva cadre care continuă relatarea precedentei, fiecare iustrând viziunea altui personaj. Puţine personaje feminine, articulate în puncte focale ale intrigii.

Sigourney Weaver e realizatoarea unui post TV care acoperă evenimentul global, mereu egală cu ea însăşi, obişnuită cu redarea tensiunii momentelor acute ale acţiunilor. Humor paradoxal, actriţa israeliană Ayelet Zurer interpretează cu aplomb o teroristă probabil hispanică. În rol episodic retrâns (două secvenţe, a doua ilustrând moartea personajului) americanca de origine dominican-portoricană Zoe Saldana. În rol mai convenţional, să nu spun plat, oricum ultrascurt, mexicana Dolores Heredia. De fapt un singur rol principal, deţinut de Dennis Quaid.

Einstein and Eddington, Philip Martin 2008. Despre film am scris pe larg în cartee sursă, nu insist. Cele două personaje feminine, cu roluri secundare catalitice, sunt interpretate de Rebecca Hall – Winnie, sora lui Eddington şi Jodhy May – Elsa Einstein. Personaj episodic, Lucy Cohu – Mileva Einstein, prezentă conjuntural doar câteva cadre. Mai important personajul surorii astrofizicianului britanic. Rol ceva mai articulat în canavaua structurii logice a naraţiunii. De remarcat vaga asemănare somatică a celor două femei apropiate de cei doi savanţi. Rezultat probabil al abilităţii filmărilor. Jocul ambelor actriţe, remarcabil.

Le conceert, Radu Mihăileanu, 2009. Iarăşi nu reiau cronica extinsă din carte. Unul din motivele articolului, care e un soi de joacă, e invitaţia fără faasoane a lecturii. Melanie Laurent face un rol dublu. Principa, ca vilonistă ce interpreteză concertul de Ceakiovski şi rolul episodic al fostei violoniste moarte în Siberia, după distrugerea orchestrei Bolşoi în 1980. Cum violonista era fiica acesteia (ceea se dezvăluie abia în lunga secvenţă finală), distribuirea actriţei şi în acest minirol e logică.

Un personaj secundar deloc lipsit de importanţă e impresara protectoare a violonistei. Deducem că a crescut-o pe aceasta după exfiltrarea la limită din URSS. Interpreta, Miou Miou, valorifică foarte bine faciesul imobil şi expresiv al personajului. În rol secundar conjunctural, de mică întindere, Anna Kamenkova o interpreteză pe soţia dirijorului. Oricum rolurile majore sunt ale personajelor masculine.

Midnight in Paris, Woody Allen, 2011. Orice film de Woody Allen nu poate fi lippsit de personaj feminine. Rachel McAdams e logodnica eroului – de care se desparte în final. Kathy Bates e scritoarea consacrată ca critic din anii fantaşti 1920. Marion Cotilard e Adriana. Film cu o colecţie bogată în personaje, majoritatea episodice, prin forţa lucrurilor. Aş mai remaca-o pe Alison Pill, ca Zelda Fitzgerald, doar datorită personajului. Şi… n-o poţ ignora pe Carla Bruni, într-o scurtissimă apariţie, custode de muzeu parizian.

Noruvei no mori, Tran Anh Hung, 2010. Personajul principal e însăsi povestea. Cel secundar de maximă relevanţă e furtunoasa agitaţe a peisajului natural. O frază din cronică spune că pentru ochiul european, fetele japoneze de 20 de ani sunt interşanjabile. Exageram. Între Rinko Kikuchi – Naoko şi Kiko Mizuhara – Midori, nici vorbă de asemănare. Cum nu e loc de similitudine între personaje. Idem pentru toate personajele feminine şi actriţele care le construiesc. O altă eroare în cronică, titlul japonez e traducerea mot-à-mot a celor occidentale, francez sau anglo-american. Nu şiam la data cronicii pe blog, an inserat cronica în carte neglijent. Explicaţia îmi pare la îndemână. Citisem romanul în franceză cu mult înainte de vizionarea ecreanizării. Ambele mi-au declanşat fireasca reactie emoţională. Am acceptat rezenţa capitolului în carte tocmai pentru a admite ponderea emoţională. Care, în linii mari, n-a împietat, totuşi, asupra analizei.

Tematica articolului nu are nimic de-a face cu capitolul final al cărţii, un compendiu al filmelor despre WW II făcute după cărţi de gen traduse în română. Sunt, se va vedea la lectură ca sunt destule.

The Mad Adventures of Rabbi Jacob – Gerard Oury, 1973, cu Louis fe Funes

Frisco Kid – Robert Aldrich, 1979, cu Gene Wilder, Harrison Ford.

Filme total diferite. Orice film cu Louis de Funes e irezistibil în a provoca râsul. Chiar de-l vezi a treisprezecea oară.  râsul, deşi ieftin, e reflex condiţionat. Desigur, o subspecie de comic oferă Ni vu ni connu, alta, mai facilă, în seria Jandarmului, cu totuul alta în L’ailee ou la Cuisse. Unde comeicul e aproape rafinat. Filmul ales pentru discuţia în paralel e, evident, cel mai exploziv. Poate şi pentru că, deşi comedianul îşi taie o halcă babană din efecte, nu numai că nu monopolizează comicul, ci aproape toate personajele produc comedie explozivă, dar contribuţia lor amplifică efectul scălâmbăielilor marelui comic. Astfel evitând orice urmă de plictis.

Întâi de toate, Gérard Ouri e un regizor căruia îi ies comediile. Aventurile rabinului Jacob poartă pecetea regizorală. Să nu neglijăm contribuţia regizorului ca coscenarist. Apoi, există acel grup de personaje cu pondere majoră în jurul lui Victor Pivert, a căror contribuţie comică e importantă. În fine, să observăm că toate personajele de detaliu aduc fiecare contribuţii comice minore. Astfel întreg filmul devine o piramidă de efecte comice. Aproape nici un element nu e gratuit.

Să urmărim stratul secund de personaje. Nu neapărat într-o ordine anume. Revoluţionarul arab Mohamed Larbi Slimane (Claude Giraud), urmărit de serviciile tării sale şi obligat conjunctural să fie considerat evreu. Salomon, şoferul lui Pivot (Henri Guibet), care pune respectarea şabatului mai presus de comoditatea slujbei. Tzipé Schmoll (Janet Brandt), bunica, un soi de lider autonumit al grupului rabinului real (ea îl numeşte Rabbi Selingmann pe revoluţionarul arab). Şi, oarecum, Germaine Pivot (Suzy Delair) soţia ultrageloasă, stomatolog de profesie, a lui Pivert.

Să notăm prezenţa actriţei Miou Miou, atunci tânără, în rolul episodic al fiicei lui Pivert.  O vom revedea, peste 36 de ani, în Le concert, al lui Radu Miheanu, într-un accentuat rol secundar.are această comedie u mesaj? Nici nu-şi propune mai mult decât să stârnească râsul homeric. Au unele filme cu Loui de funes mesaje? Categoric, deşi nu accentuate. Mai deloc teziste. Pe acesta l-am ales ca subiect de discuţie tocmai prin contrast cu următorul. Un film nu mai puţin comic, dar dens.

Prima întrebare care ne-o punem e dacă filmul din 1979 al lui Aldrich e sau nu un remake al celui aproape eponim cu cel din 1935 al lui Lloyd Bacon (diferenţa în titlu e un simplu The). Nici pe departe. Cel vechi e un simplu film de acţiune. Ce e al doilea vom vedea.

Interesant, imdb.com îi conferă 4 etichete: aventură, comedie, dramă, western. Chitit să cotrazic cât mai mult din informaţii oficiale, măvăz silit să recunosc că acest fim complex are câte ceva din toate. Dar esenţa lui e cu totul altceva. Tema flmului e forţa înţelepciunii rabinice. Am fost tent să evit a spune talmudice. Ceea ce ar fi fost cu totul altceva. Oricum o torah joacă un rol imposibil de neglijat. Ea este bagajul cel mai preţios în călătoria de-a latul Americii, de pe coasta de est, unde ajunsese cu vaporul, din Polonia natală, spre coasta de vest. În satul (sic) San Francisco. De unde titlul Frisco (prescurtarea populară a viitorului mare oraş. Iar rabinul călător, Avram Belinski, e, în fond, un copil. Un puşti, la debarcarea în State, pentru a ajunge ce fusese trimis să fie, un rabin, adică un adevărat lider al congregaţiei care-l ceruse, pentru a îndeplini această esenţială funcţie.

Atunci filmul mai e ceva. Destule filme americane narează câte o călorie. Iar căloria-subiect este rareori lipsită de dimensiunea iniţiatică, mai mult sau mai puţi discretă, mai mult sau mai puti accentuată.

Are călătoria lui Avram Bielinski de-a latul Americii o asemena dimensiune, fie şi doar implicită? Ca spectatori, trebuie să evităm un răspuns pripit. Ce îmi pare evident e că principiul dramatic al părţii narative funcţionează. Eroul trece prin situaţii provocatoare. Care-l determină, îl obligă chiar să ia decizii. Ce decizii? Doar cea esenţială, preluată, nu luată, de la areopagul rabinic care-l trimisese, nu se schimbă nici un moment. El se află în misiune. Şi parvine, în final, s-o îndeplinească. Aşa e? există elemente care interferă în acest proces aparent liniar? Eu risc să consider că da. Pe parcursul întâmplilor prin care trece, gradul de conştientizare a naturii misiunii sale se accentuează. Aici avem de-a fce cu o subtilitate scenaristic-regizorală. Naraţiunea e ritmată de o serie de gros planuri ale eroului, plasate de decizia de a merge mai departe. Căci pasul următor mai departe face parte din obligaţiile unui rabin. Faciesul e, în linii mari, identic. Ceea ce ar trimite la o evoluţie liniară. Dar spectatorul e provocat să realizeze că de fiecare dată provocarea (în limbaj creştin s-ar spune încercarea, Dar nu folosim în context limbajul creştin) creşte în intensitate. Calitativ, nu cantitativ. Eroul e silit să ia contact cu alt aspect al Americii. Care Americă se dovedeşte mai complexă decât avea trimisul habar ab initio. Aşadar cere, pentru a trece mai departe (îi cere natura de rabin), efort interior mai mare decât precedenta. Effort exprimat prin aceeaşi mască intensă. Ar fi superficial să nu sesizăm dinamica parcursului.

Dacă susţin dinamica provocărilor, trebuie să precizez dece ultia e cea mai intensă. Ei, bine, ar fi trei. Dar nu în ordine! Cea finală, când sigur de intervenia protectivă a prietenului său, îl dă afară din comunitatea celor cărora le devenise rabin. Eu o consider facilă. Nici nu e subliniată de încă o mască. A doua e împuşcătura în pieptul unuia din cei doi baniţ, în ultimul moment. Aproape la fe, aşzice. Dar momentul major e altul. Confruntarea majoră cu propria conştiinţă, recuperarea Torei dintre bandiţi. Judecata de sine, climaxul filmului, prilejueşte replica filmului: am alergat după o bucată de hârtie şi mi-am părăsit prietenul. Tora sfântă, o bucată de hârtie? Nici p departe. E doar momentul în care omul iese la suprafaţă din pielea automatului ce se considera a fi. Prietenia între cei doi eroi se descoperă fulgurant şi reciproc. Iar Tora e predată senin cui trebuia. Nici o contradicţie între cele două cadre. Sau secvenţe? Ambii termeni sut egl adecvaţi.

După uluiala în faţa fiicei liderului congregaţiei solicitante, când devine Avram rabin cerut, sosit şi acceptat? Împins din spate de prietenul întâlnit, dă o lecţie gazdelor, cqre descosidraseră hainele rufoase. Care gazde, inteligente, primesc lecţia. Până la ceremonia tradiţională finală totul merge şnur. En passant reacţia fetei. La primul contact, în faţa uşii se petrecuse un coup de foudre reciproc şi egal. Micul ei rol, dincolo de atractivitate vizibilă fusese convenţional.

Care-I justificarea prezenţei perxonajului Tommy, jucat de Harrison Ford? E un spărgător de bănci lipsit de cruzime. Primul contact cu care se produce într-un tren, personajul extorcând mărunţişul pasagerilor. Pentru ca ulterior ând-se dessă cutreiere împreună până la San Francisco. Certându-se des. Şi iniţiind spre cimentare o prietenie. Un jefuitor de bănci bun samaritean? Asta-I cam dă o aură vagă de artificialitate. Dincolo de a fi ghidul rabinului, persnajul e contrstant cu 3 gangsteri care speculează naivitaea europeanului ş-l jefuiesc de la început. Ultimul e pur şi simplu dat afară din atul San Francisco. Prima decizie a rabinului instalat. Un facies bne pictat, pe care nu0l poţi privi decât cu antipatie.

Dar, dincolo de trecerea eroului de toate opreliştile, important e că Tora supravieţuieşte. Pentru a-l legitima în faţa congregaţiei, dincolo de lecţia morală primită la contactul cu areopagul acesteia.

Un aspect necesar, tratat cu atenţie, e diversitatea, la jumătatea secolului XIX, a Americii. Dincolo de bandiţi, cuplul de călători întâlneşte un grup de Hamish evident cumsecade, o poteră orăşenească (alcătuită, ironic, prin târguială, un trim amerndian şi o mânăstire de călugări cu jurământul tăcerii.

Cel ma interesant moent e contactul cu tribul amerindian. Al cărui şef e, evident, înţelept. Prilej de dialog spiritual între iudaism şi cultul unui nepronunţat dar subîţeles Manitu. Inevitabil, şeful ajunge să-şi respecte prizonierul, devenit oaspete.

Cloul episodului e o sevenţă  simetrică. Dacă rabinul fals îi pilejuieşte în cealaltă comedie lui Luis de Funes eclatatul dans, aici rabinul autentic dă un recital expresiv şi spectacular de dans la care antrenează bărbaţii din trib. Dans salutat, apreciat, savurat şi amuzat pe înţeleptul şef (Val Bisoglio)

Un detaliu subtil, ca un clin d’oeil/ Tommy, recunoscut ca prieten, invitat de Rabbi Avram, să-I fie cavaler de onoare la nuntă. Se îmbracă elegant, dar îşi respectă funcţia la o nuntă evreiască şi-şi pune o kippa neagră pe cap. Unde-i clipitul din ochi? Harrison ford, care a jucat nenumărate roluri, aici de cowboy, şi o ştiu toţi cinefilii, evreu.

Pe linia asta, autorul subtitrării face mai multe erori. În coloana sonoră se aude clar prenumele eroului, pronunţat evreieşte: Avrum. Dsa scrie în subtitrare Avram. Sigur că exită destui evreu cu prenumele avram. Dar subtitrarea e o artă ale căewi amănunte se cer respectate.

Una peste ata, ca cinefil, complementaritatea acestor două filme mă obligă să scriu desre ambele dintr-un singur suflu.

Un doctorat e o sărbătoare! Exclamaţia aparţine unei colege de secţie, cercetător ştiinţific, congeneră. Era pe vremea antedecembristă, în care nu totul era demn de înjurat. Ce puţin un doctorat însemna ceva. Mai ales că, din anumite motive, pe care nu le explicitez, susţinerile se răriseră.

Mi-am adus aminte de marea vorbă a colegei mele la exact atâţia ani după 89 când un doctorat ca  eveniment ştiinţific, însemna ce însemnase, deşi pe arii largi îşi pierduse din ceea ce am putea numi, metaforic, titlul aliajului. Id est procentul de aur.

Fusesem invitat la susţinerea tezei dnei Clementina Lucia Gheorghiu. Tot congeneră, colegă însă de institut. Reprezenta altă secţie, daar una înrudită. Baza comună fiind chimia şi tehnologia polimerilor.

Cres că eram singurul reprezentant al altui departament înrudit. Dar cunoşteam, prin forţa lucrurilor, pe toţi membrii comisiei de doctorat. Veniţi de la ceea ce avea să fie redenumită Universitatea Politehnică, centrul (viitorul institut) de chimie organică C.D. Neniţescu etc. nu chiar întâmplătot cu toţii congeneri. Colegi de promoţiei ai doctorandei. Ca outsider, imi pot permite să apreciez, o promoţie de elită.

Invitat, de către doctorandă, să adaug unul la zecile referate personale, valorificasem o snue informarea asupra conţinutului lucrărilor sintetizate în teză. Deoarece încă fin 90 colaborasem cu cercetători biologi din institute de profil. Ceea ce constituise un anume background comun.

Dar teza era cu totul altceva. Probabil referatul meu sr referea la conţinutul ştiinţific al tezei. Dar, la 26 de ani de atunci şi între zrci de alte referate de gen, en n-am pretenţia de la mine să rezum acum acel referat. Să rezum tabloul sintetizat acum de fosta colegă şi prietenă ar fi caraghios şi ar face inuti demersul de faţă;

Soluţia rezonabilă e să sugerez conţinutul ştiinţifi  zl z ele t4eze prin însăş lista colegilor ei de promoţie caare au onorat sărbătoarea acelui doctorat cu prezenţz lor în comisia prtocolară. Ei fiind cei care, de factto, îi acordaseră acolada titlului academic.

Cuvântul de departe cel mai meritori a fost rostit de un persnaj strălucit cu o istorie pe măsură. La absolvires promoţiei tutuor, magstrul (C. D. Neniţescu),  în ultimul său an de viaţă, îl alesese de pe lista absolvenţilor, urând caa restul lovurilor să fie completate ordinea mediilor.

Te aşteptai să-şi exprime personalitara.

A făcut-o.

Aici avem material pentr douăteze

Numele lui era Filip. Pierre Filip.

Şi, dincolo de pecetea ce înnobilă doctoratul Luciei Clementina Gheorghiu, era cel mai rafinat    pntributor la Cenaclul Joc Secund.  Prevăzut ş cutremurul din 77.

Am uitat la ce distanţă am participat, în aceeaşi toamnă a lui 1987, la doctoratul unei atunci asistente la politehnică. La artea de chimie anorganică se adăuga un capito; dens de ceea ce azi numim Inteligenţă artificială. M-am socotit indrituit să folosesc formularea lui Pierre. Cumva teza doctorandei era juxtapunerea a două discipline. Prfesoara, care, ca decan, conducea comisia de doctorat s-a enervat.m-a potopit cu o grindină de contraargumente. Cum de obicei în atari situaţii privesc, tâmp şi insolent, pe tavan, avui timp sa sesizez privirea aprobativă adoctorandei. Eram răsplătit.

Profesoara a ajus minstru. Unu din cei pe care i-m susţinut. Între timp, cât a fost decan, am avut nenumate meciuri pornind de la referatele mele. În care, c outsider în chimie, aveam spatiu larg de concluzii de ansamblu. Enervarea Dneaei începuse să ne amuze pe ambii.

Un an după participarea la cele două doctorate, am făcut pacee separată cu cei 28 de ani în acelaşi laborator. Peste încă juma de ani, la doctoratul noului meu manager general, am făcut un misto insesizBIL Şi acoperit de Dna profesoară. De susţinut o susţin şi-n ziua de azi.

Se dedică acest remember Dr. Clementini Lucia Gheorghiu, veche şi respetabil prieten

-după Emil Brumaru-

MODEL DE INVITAŢIE GALANTĂ

Eşti invitata noastră la banchet.

Ai grijă să te-mbraci cît mai cochet!

Pune-ţi pe umeri, goală, doar un flutur

Ca printre noi trupul prelung să-ţi scutur

De-arome, spume-n flăcări, îngeri răi.

Rujează-ţi în bleu buzele. Bea-ntăi

O cupă de furnici. Lasă un greier

Să-ţi ţîrîie-n buric, altul în creier.

Căci astăzi este aerul felin.

De-aceea îţi transmitem printr-un crin

S-ai grijă să te-mbraci doar c-un şiret.

Eşti invitata noastră la banchet!

(parodie)

Eşti invitata mea la vânătoare

Ca prin pădurea înfricoşătoare

Să fulgerăm mistreţul de argint

Căci temerile lui nu mint

(e trist diaconul Iachint…).

Să-mbraci doar raze reci de lună

Pe trupul tău fierbinte ca o spumă

De tainice fierturi vrăjitoreşti

Statuie de-abanos ce-mi eşti.

Ia masca din mărgele de Savoya

Dansează demn precum model lui Goya

Fii raţiune-unită cu simţirea

Şi-uitării jură-n veci pieirea.

Nu săgeta însă vreun Acteon

Căci nu ştii de n-ascunde un pion

Ce din prinţesă-n zeu te va preface

Când în sfârşit va fi-n pădure pace.

Păşeşte dign, cu magică lentoare

Eşti invitata mea la vânătoare.

PRETENŢII

Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ,

Să te răsuceşti în pielea goală

Pe mătăsuri pînă, scos din minţi,

Voi izbi în tine-o portocală

Poruncind să vină scribii sluţi

Ca să-nsemne-n acte cum te guduri,

Vreausă-mi ştergi de praf şi să-mi săruţi

Mîna pe inelul de cinci puduri.

Ţîţe de crăiţă să-mi arăţi

Şi buric într-însul cu căpşună,

Coapse năvălind din două părţi

Care, eu fiind trist, să mă dispună.

Să-mi şopteşti minciuni şarlatăneşti,

Să ai trupul proaspăt, gîndul putred

Şi-o să-ţi dau o mie de caleşti

Să-mi străbaţi regretele din suflet!

(parodie)

Să mă iubeşti, prinţesă, ca pe-un cal

Gol tot, făcut din lemn ciobit

Ce-l chemi să pască-n groapa cu mangal

Să-ţi poarte sufletul spre răsărit.

Poruncă dă să vină scribii beţi

Să deseneze coapse de vioară

În jurul tufei de-auriţi scaieţi

Ca frunza-ţi de arţar să doară.

Ci nu vreau să fiu trist, încât

Invoc o libelulă scânteină

Ce te va mângâia de la buric la gât

Arcuş pe-o alăută florentină.

Mă poţi atunci minţi şarlatăneşte

De vrei să-ti trag o mie de caleşti

Din scorbură în vis, cât zice-i peşte

Să-mi spui în schimb o mie de poveşti.

SCRISOARE

O, Leonid Dimov, e seară

Şi trec femei cu trupuri lungi

Ca nişte viespii uriaşe

Pe care nu poţi să le-alungi

Cu mîna leneşă din minte,

Femei cu sîni licenţioşi

Umflaţi de-un înger pneumatic

Pîn’ la absurd în pluşuri roş,

Femei ce ne-ar lăsa-n burice,

Plutind pe pîntec, să murim

Fără speranţe, fără apă,

Cum pe corăbii Gordon Pym

Halucinînd vechi etichete

Pe butoiaşele cu spirt.

O, Leonid Dimov, e seară

Şi eu beau singur într-un birt.

(parodie)

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi trec fantasme parfumate

Ca nişte-albine fermecate

Pe care nu poţi să le-alungi

Când mierea de arţar le-o sugi,

Femei cu sânii ca de ceară…

Umflaţi de-un înger skizofren

lucind ca şinele de tren

sub mângâierile de roată

rostogolită. Să murim

Fără speranţe, fără apă

Cum pe corăbii Cordon Pym?

Doar etichetele să moară

Pe butoiaşele cu rom.

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi eu beau singur într-un pom.

Luna gheboasă, Editura pentru Artă şi Literatură, 2023, ar putea fi considerată o ediţie a doua, cu adăugiri. Primul volum se intitulează Cuptorul cu microunde – romanul unui bloc in 10 secvenţe horror. Editura Dacia, Cluj, 1995. Subtitlul acestei a doua ediţii elimină cuvântul horror şi adaugă piesa care dă şi titlul ediţiei. Evident, numărul secvenţelor devine 11.

Mottoul acestei ediţ e provocator:

„Inima omului este aleasă pentru a fi

depozitara neliniştii lui Dumnezeu.“

Saint‑Martin

„Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei

mai în ciştig ar fi ticăloşii, moartea

i‑ar elibera şi de trup, şi de suflet, şi

de păcate.“

Platon

Ultima pagină. Confesiunea stranie a unui jurnalist ieftin. Despărţit de Carina.

Corp şi suflet. Un exerciţiu stilistic de dedublare a unui personaj. De fapt divizare. Dar, straniu, ambele versiuni au ceva comun. Un suflet ticălos. Un avocat presupus mafiot şi un avorton, o scursură de cartier, spaima lumii interlope. Autorul se întreabă, în final, cu humor negru, straniu de înspăimântat. Oare pe unde bântuia sufletul comun?

Cuptorul cu microunde. E titul ideal al priei ediţii. Rezonanţă cu anul apariţiei, 1995. O lume bezmetică, anesteziată, şocată. Rămâne de văzut cum rimează Luna gheboasă de peste 28 de ani. Dar să revenim.

Naraţiunea aparţine copilului de clase primare al unei familii necăjite. Cu ce repară prin vecini, tatăl cumpără un cuptor cu microunde. Care face familiei viaţa o sărbătoare. Copilul, un alienat straniu, revine la sentimente mai bune. Mama dă naştere unui frăţior. Care urlă, aducând familia la disperare. Într-o seară copilul rămâne singur cu frăţiorul urlător. Şi-i vine ideea să-l liniştească în… cuptorul cu microunde. E una din piesele horror cele mai reuşite ale scriitorului.

Visul. Oarecum la fel precum în piesa Corp şi suflet, unde divizarea naturii personajelor are loc prin dedublare, aici eroul, relativ normal ab initio, se îmbolnăveşte progresiv de ticăloşie galopantă, prin interpretarea pe dos a naturii angelice a tinerei soţii, pentru a sucomba sub atacul propriului alter ego, văzut ca strigoi. O altă mostră a scrisului grotesc pe care autorul l-a etalat încă din primele volume publicate la vremea lor. Un gest inteligent e eliminarea din subtitlul primei ediţii – 1995 – a cuvântului horror, care ar fi dat o inutil ă notă pleonastică acum, când publicul lui Radu Ţuculescu de demult format.

Răzbunarea. Absurdul grotesc e împins la maximun. Personajul Georgiana suferă de o ultrabulimie permanentă, maladivă, îşi varsă nervii pe frigider. Care se răzbună. O bucată de ficat de porc, pus pe o farfurie în frigider, creşte nemărginit, umple apartamentul şi eroina moare înecată dormind.

Episodul aduce aminte de un roman SciFi al scriitorului rus Alexander Belyaev, intitulat Pâinea veşnică. Foarte probabil, necunoscut de scriitor. Ficţiunea sinistră e, desigur, originală.

Noli-me-tangere. O poveste stranie, in care blocul însuşi pare a prelua mizeria existenţială a vieţii publice, reacţionând fantast. Fantasticul întâmplărilor, amintind de Spuma zilelor, a lui Boris Vian, metaforizează maladia publică. Simultan, cum spuneam, e însăşi comportamentul blocului. Interesant, cel mai anormal personaj, e medicul al cărui eşec în tratamentul straniei maladii a fetiţelor gemene e explicat aberant. Aparent, singurele personoaje normale ar fi mama fetiţelor şi învăţătoarea acestora. Dar pasivitatea lor nu e deloc sănătate. Piesa e un record de stranietate. Blocul însuşi pare a focaliza maladia mediului din jurul acestuia.

Trăim într-o fotografie. O piesă care nu are aceeaşi ecuaţie. E o proză independentă, un pas spre nuvelă. Un cocktail din experienţa scriitorului în ziua de Crăciun 1989, la studioul de Radio Cluj. O grupă de soldaţi anonimi şi un căpitan cu fire înşelătoare. Cu povestea lui, încă mai suprinzătoare. Un personaj probabil inventat. Căci în bruhahaul acelor zile pare improbabil ca un ofiţer să fie aşa de interesant.

Textul începe şi se termină cu alt personaj, fotograf de meserie, cu momentul oarecum lugubru de final. Ai zice o proză scrisă pentru a răspunde unui virtual antologator.

Osul de peşte. Revenim la blocul cu unsprezece scări. Dacă în episodul precedent, despre care am spus că pare o contribuţie personală la o antologie de proză, finalul lugubru amână o stranie, dar cumva aşteptată dramă, aceasta se produce in absentiam. Fotoreporterul Apostol Gregorian e găsit de colegul de redacţie care semna Gigi Apălină sugrumat, în propriul apartament – la altă scară a aceluiiaş bloc – cu firul de telefon. Redactorul miniaturilor ironic-sarcastice din ziarul la care ambii lucrează are, de la 8 ani, un os de peşte în gât. Care pare a dispărea dacă… omul savurează… murături. Rareori am citit în scrierile autorului personaj mai ridiculizat. Oare dece atâta risipă de mijloace? Radu Ţuculescu nu comite gratuităţi. Soarta îl aşteaptă pe Gigi Apălină la cotitură. El piere la biroul persoal, încercând în van să scrie un ferpar la adresa fotoreporterului. Sufocat de reţeaua firelor de păianjeni roşii, mereu prezenţi în acel spaţiu, mereu ignoraţi, dar în secret admiraţi de redactorul de rubrică.

Oare scriitorul voia să ne spună că Gigi Apălină fusese condamnat din ziua de vineri 13 august, când împlinise 8 ani şi se înecase cu osul de peşte? Dn partea unui scriitor care se distrează scriind, dece nu?

În lift. O farsă. Sinistră. Relatată pe un ton lejer. Păstrez convingerea că am mai citit-o. Habar n-am dacă în vreo ediţie anterioară sau altrove.

Luna gheboasă – in memoriam H. P. Lovecraft.

E principala piesă adăugată ediţiilor precedente. Face parte din naraţiunile a căror teorie o mai făcusem de câteva ori, prilejuită nu neapărat de scrierile autorului, teoria e universală. Dar de cele mai multe ori plecând de la texte ale lui. Schiţe, nuvele sau romane. Cititorul ipotetic din Noua Zeelandă (sau Tasmania), ia totate efectele mai mult sau mai puţin stranii ca pure invenţii literare. Dar există cititori care decodează puncte de plecare reale. Numele câte unui personaj public, o stradă cu numele unui scriitor celebru, într-un oraş european, alte efecte. Niciodată şi nici unde fără cârlig. Nu voi dezvălui exemple identificabile.

Cititorul cronicii va trage concluzia, corectă în principiu, că din anumite motive, fac parte din această categorie privilegiată de cititori. Şi că folosesc, în cronică, faptul ca atare fără să stric efectele.

Prima mea concluzie, a cărei explicitare nu-i aduce nici un prejuduciu autorului, e identificarea perioadei elaborării povestirii. Invenţia unui străvechi aparat foto cu burduf care face minuni e preluată – creator – dintr-o adorabilă carte pentru copii. Pisica Rauna dintr-un roman. Profesiunea personajului narator, de jurnalist oarecum ieftin, se reia chiar în acest volum. Dar în alt roman e detectiv, lucrător în poliţie. Meserii surori, nu?

Personajul vecinei cumsecade, cinefilă de 80 de ani, care-l răsfaţă pe jurnalistul narator cu dulciuri, pare introdus ca reper de efect. Semnificaţia reală se dezvăluie, ca în orice poveste poliţistă de calitate, în ultima pagină.

Însăşi coloratura poliţistă a povestirii pare un demers subtil autoironic. Deşi e un experiment literar. După excelentul roman Crima de pe podul Garibaldi tehnica poliţistă merita reşapată.

Titlul, derutant şi chiar beneficiind de rezonanţa de scandal public (la care autorul n-avea cum să se fi gândit) are o semnificaţie de mare efect. Luna gheboasă e purtătoarea de simbol identitar a unui personaj despre care am comentat en passant, dar cititorului volumului trebuie să-I fie lăsată posibilitatea de a descopri – şi savura – singur ce e de descoperit. Şi de savurat.

În fine, colega de redacţie a lui Vic, redactorul implicat ca spectator al dramei enigmistice, Adelina, e, cum ar spune cronicarii americani de cinema, far fetched. Ea vine de departe. O Adelină mai apare în mai vechiul roman Stalin cu sapa-nainte. Dar aceea e o falsă Adelină. Cea reală, neidentificată de citiorul neozeelandez (sau Tasmanian) e exact cum e descrisă aici. Prezentată subtil. Afinitatea mutuală cu jurnalistul narator, subliniată cu deamănuntul, rămâne în aer. La ce bun amănuntele? Eu am o ipoteză. Pe care o voi schiţa discret. Pisica Rauna, pe care am mai întâlnit-o, sugerează aici… da, singurătatea funciară a naratorului participant. Cititorul atent găseşte (sau pare a găsi) aici raţinea amănuntelor date despre afinitatea cu colega fotoreporteră. E o exagerare cronicărească? O fac pe riscul meu.

Semnificativ, imaginea lunii gheboase (ce idee!) dispare de pe cer. Care rămâne încărunţit (alt cuvânt de mare efect) de stele…

Pivniţa. Piesa finală, finis coronat opus, la prima edidţie, a mai fost subiectul analizei cronicarului. Cum eu respect diagnosticul unor critici, că scriu pentru cititorii avizaţi, aş strica prezentul text dacă m-aş repeta. Tot ce găsesc cu cale să adaug e că piesa finală joacă cu brio acelaşi rol sintetic.

Bine, şi ce legătură are Luna gheboasă cu blocul cu unsprezece scări? Jurnalistul narator precizează, en passant, că se mutase de curând în acel bloc. Amănuntul e lipit cu scoci.

Debutul numărului prezentat ca de vară – de Directoarea revistei, debutează cu tandemul standard. Editorialul semnat Andrea H. Hedeş se intitulează Dascăli şi scriitori, iar cursivul lui Horia Gârbea – Demnitate şi vanitate.

Apariţii Neuma: 12 coperţi.

Tot ca de obicei, rubrica Invitat special începe cu Gheorghe Grigurcu: Orgia unor relicve. Aceleaşi aforisme şi miniaturi; Angela Baciu: Scrisoare către Anne Sexton; Kocsis Francisko; Nicolae Avram; ULTIMELE 24 DE POEME ALE LUI KONSTANTINOS P. KAVAFIS ÎN TĂLMĂCIRE IMAGINATĂ DE Liviu Franga; Mihaela Codruţa Megan.

Eveniment Neuma: Lansare Neuma la Uniunea Scriitorilor; Volum Neuma lansat la Librăria Academiei din Bucureşti; Lansare cu succes la Callatis.

Eveniment: Un nou regal poetic la Sinaia.

Poezie: Mihaela Roxana Boboc; Maria Calciu

Proză: The quest. Power hour de Răzvan Nicula

Poezie: Ella Leynard; Constanţa Popescu; Gabriela Chiran

Proză: Adevăruri de sticlă – Balzac 2023 de Alexandru Jurcan

Avanpremieră: FRAGMENT DIN CARTEA PENTRU COPII, ÎN LUCRU: însemnarea uimitoarei călătorii a Ianei, fetiţa licurici de Andrea H. Hedeş

Tineri poeţi: Tudor Ştefan Goţia

Eseu: SPAŢIUL ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE de Carmen Duvalma

Teatru: Ȋndoiala de Cosmin Andrei Tudor

Interviu: ,,Fără cultură, nu suntem nimic în această lume mare” Elena Abrudan în dialog cu Menuţ Maximinian

Puncte de vedere: Pretexte de Liviu Capşa

Răzleţe: Magia titlului de Gelu Negrea

Centenar: Ion Caraion de Ioan Holban

Studii critice: Mario şi vrăjitorul de Gheorghe Glodeanu

In memoriam: lui Virgil Stanciu (1941 – 2023) de George Volceanov

Eveniment editorial: Poezia. Introducere şi unitatede măsură de Horia Gârbea. Pe margnea volumului Introducere în poezie, de Ion Mureşan; Caracterul viu al ideilor, de Gheorghe Lăzărescu; Rigoare şi consecvenţă, de Sonia Elvireanu; O reverie continuă, de Lucian Gruia

Volume Neuma: Interiorizare, de Nicoleta Milea. Pe marginea volumului Silabe contrarii, de Maria Calciu; Un trubadur al burgului uitat de Flavia adam. Pe marginea volumului Zece luni tereziene de Radu Liviu Dan; Pe drumuri line şi cunoscute de Gela Enea pe marginea volumului Răvaş pe o foare, de Georgeta Minodora Resteman; Fotograme ale prezentului de Ana dobre pe marginea volumului Trandafiri şi gerbera de Gabriel Burlacu; de aceeaşi autoare Identitatea eului în cronotop mitic pe marginea volumului Sunt o callatiană de Luiza Cala; sub scara lui Plank de Codruţ Radi despre volumul Jurnal poetic de Cosmin Andrei Tudor; acelaşi volum Silabe contrarii, de Maria Calciu e recenzat acum de Evelyne Croitoru, sub titlul identic cu al volumului; Imaginând hotarulde dincolo de hotar de Mirela-Ioana Dorcescu, despre volumul soţul meu de dincolo, de Eisabeta Bogăţan.

Cartea de proză: Inelul cu smarald de Nicoleta Milea, despre romanul Oliviei Mândruţiu-Rusu.

Cartea de poezie: Furia purificatoare despre volumul Ce este poezia, de emil Lungeanu şi Pasiune şi cuvânt, despre Alchimia memoriei, volumul Ralucăi Faraon. Ambele recenzii aparţin Simonei-Grazia Dima.

Antologii: Povestea lumii din cuvinte, de Menuţ Maximinian

Volume Neuma: Gabriel Dragnea, regizorale de Evelyne Croitoru.

Literatura lumii: Nguyen Hung – Vietnam; Adil Başoğul, Furkan Čirkin – Turcia

Cartea de poezie: Poetul aplecat peste singurătatea lumii de Monica Grosu; Codul restituirilor de Adrian Ţion; Tăcerea lui Dumnezeu de Christian Tămaş; Poezia – ninsoare de texte de Gabriela ana Balan; Despre juc[rii cu gheare§ivinov[\iile unei lame tocite de Raluca Faraon

Etnologie: Tărâmul cu apă vie şi zeiţa Transilvania de Menuţ Maximinian

Colţul lui Yorik: Istorie şi Ficţiune

Prezenţe în lume: Scurt jurnal budapestan de George Volceanov

Viaţa cărţilor: Descifrând istoria – piatra din Rosetta de Miruna Drăghici

Ţara răsăritului de soare … impresii de Delia Bodea Iacob

Artă: Porţi de lumină de Codruţ Radi; de acelaşi autor – Şcoala de pictură de la Târgovişte

Plastică: Misterul frumuseţii transilvane – Elena Abrudan, despre Flavius Lucăcel;

Anotimpuri – Emil Lungeanu

Film: TIFF 22 fulguraţii cinefile de Alexandru Jurcan

Cinemateca: Kafka (1991) de Raluca Faraon

Ecran literar: Manipulare şi violenţă de Alexandru Jurcan

Jurnal teatral de Ion Cocora

Rock: Ceapă verde şi albastră de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Pupila hipnotică albaneză de Ramona Müller

Contre-pied: Ce ne facem fetelor? De Gelu Negrea

Culinar: rubrica standard a Floricăi Bud

Vitrina cu cărţi.

Final: Dece Neuma?

Un set de cărti semnate de exploziva scriitoare Florica Bud (dece m-ar mira temperamentul ei, o fi ea de pe Someş, dar conduce Filiala Maramureş; iar moroşenii sunt iabraşi şi iuţi), adăsta de mai bine de juma’ de an. Prietenia scriitoarei făcea să dau mereu întâietate altor autori.

Acum am ales o carte nu foarte nouă (2009), produsă de Editura Limes, cu titlu nu doar chisnovatic, ci simultam giumbuşlukar şi perifrastic: Reparăm onoare…şi clondire.

Te aştepţi să ai nevoie de un chimir că nu-ţi explodeze burta de râs. Stimate cititor, doamne feri să n-o cunoşti pe coana Florica pohticioasa. O piruetă cu frână pe patina şi te linişteşte cu dedicaţia adresată părinţilor ei. Şi imediat contrapirueta şi n-o mai vezi pe patine. Textul dedicaţiei e hazliu. Dar scris adânc

Să purcedem darăcu acel cuvânt către cititor nu doar am câştigat un pariu. Am recunoscut-o pe autoarea pohtelor copilăreşti extrăgând jocurile de regionalisme, jocurile de cuvinte, jocurile de situaţii. Să rămână doar JOCUL. Jocul ei. De-aş încerca săscriu o cronică analitică, sobră chiar, aş ucide textul la care pohticioasa autoare mă momeşte pagină de pagină, rând după rând, în propor tie de masă. Nu mă las nici dus de val, plutesc între două ape. Dar o aştept la cotitură. Stimată autoare, te înşeli. Cartea asta e exact ce cred a fi. E pentru mine. După ce va fi fost 14 ani a altor sensibili la haz (nu humor!), pe care nu i-ai păcălit cu fraza finală.

Ministreasa şi Pegasul. Introducerea telegrafica a premierului dandy presupune datarea mandatului ministresei. Ironia succedaneului de Pegas e maximum ce se poate decanta dintr-o schiţă sub nivelul eclatant al cuvântului către cititor.

Coana Chiriţa pleacă la Monaco. Autoarea îşi regăseşte verva tumultoasă, climaxul stilului propriu. Sunt pagini dintre cele mai dezlănţuite. Ca procedeu titpic floricobudicesc, pe parcursul textului nu apare numele de coanăchiriţoaie. Personajul e numit multidivă. Care-I semnificaţia procedeului? Personajul clasic e ţinta ofensivei satirice. Dar ridicola preţioasă clasică nu e, la poetul unirii, decât un focar radiant. Cea satirizată corosiv e însăşi societatea. În mod complementar faţă de mecanismul satirizant al lui Caragiale.

Ei, bine, tocmai aici găsim semnificaţia botezării, doar în titlul piesei, cu masca eroinei lui Alecsandri. Autoarea noastră face, sub pretextul ironizării corosive a mutidivei abutisante spre lumea cazinourilor monegaste, un portret grotesc al societăţii naţionale în eternă tranziţie.

Stilul multicomic al Floricăi Bud n-a fost şi nu este defel gratuir. E pus în slujba a ceea ce, în trecuta limbă de lemn s-ar fi numit sec critică socială.

Virginia Slims ucide din nou. Mie unuia piesa asta cu titlul pe care numai poporul fumătorilor asociativi îl ştie decoda îmi aminteşte de regretatul clujan Leonida Neamţu, posesorul unui humor la fel de original, dar exalând un temperament complementar şi molcum. Într-un roman autoparodic, Leonidas inventează un personaj haios numit… Filip Moraru. Deloc misterios. Cu diferenţa că ţinta ironiei sale se restrânge la literatura poliţistă.

Când Blonde Dolly se doreşte preşedinte. Satira în vervă, de necomentat.

Şi eu am fost cătană. De departe cea mai consistentă piesă. Scrisă cu o mânie ascunsă, ce-i conferă densitatea.

Gropi evropene pentru un… primar. Vine rândul acestor medalii stradale, din pecingine, defilând în frunte cu romanul lui Eugen Barbu.

Alb Ca Neaua şi cei şapte piticoţi. Alt wtz pe tema magicului şi anticului număr şapte.

Dacă iubire nu am, nimic nu sunt. Ei, acum scriitoarea critic sancţionează şi criticii literari. Sau critica literară. De fapt ţinta ei sunt… veleitarii.

Fecioarele din Parlament. Despre Cicciolinate, cu dragoste şi abjecţie.

C’est la vie. Suferinţele băttrânului Leonard. Goethe n-are nici o vină.

Când Luca nu iubeşte. Incă un erou al tutror timpurilor, cocota masculină încântată de sine fără motiv. Luca, pictor peisagist de nuduri plictisitoare.

Romeo, Julieta si Axa Igrecilor. In concluzie, Tot cu o linie frântă care nu duce nicăieri ne vom alege, noi, culegătorii de vânt…

Din iubirile unui impotent politic. Analiză hipodermică…

Ţăranul român şi Preaînalta Poartă. Ironizare dură a europenizării.

Sexiporcuşorul românesc. La fel de dură şi lucidă diatribă

Dictatura facturilor. Uneori cdl mai bun comentariu e un citat nud: Piei Drace! Dacă s-au priceput la ceva, guvernele care s-au succedat la putere, apoi la… a scoate nevoiaşi pe bandă rulantă au excelat! Oameni care până nu de mult aveau un trai decent, s-au trezit peste noapte depăşiţi de situaţie şi au capitulat.

E textul care acoperă în cea mai mare măsurăsubtitlul volumului. E pamfletul perfect. Fără rabar, dar sine ira et studio. Rezumatul impecabil al cărţii.

Jos florile, Domnule Primar! Tot pamflet e şi acest capitol, dar are alt aer. Pare o notă de ziar local, scrisă cu mânie păunesciană fără versificaţie. Voce mare, subiect local.

Diva de carton şi Casa de Cultură. Despre casiţa de culturică a sindicăţeilor.

Someşul, un râu ce moare. Spre finele volumului, texte din ce în ce mai puţin stilizate, pând a lehămeti autoarea de propria- vervă.

Vreau şi eu un cărtăresc în anul 2050!

Ultimul articol comunist, întâia scriere capitalistă

Autoarea revine la ironia corosivă. Un cărtăresc, două cărtărese.

Partidul Încăpăţânarea Copitelor Tinere – articol care n-are nevoie de nici un comentariu.

Elod. Avocatul Elod Demetrescu Dindeal sună precum invenţiile onomastic-satirice ale lui Păstorel, cu aproape un secol în urmă. Dorimedont Găluşcă. Sau folcloricul Napoleon Tănase. Mai e nevoie de ceva?

Motanul şi literatura. Iată, în sfârşit, un titl care sună à la manière de Florica Bud. O promisiune. Care, har cerului, se îndeplineşte. Ironizată fu doar ziua de 1 ianuarie postaderare.

De ce nu iubeşte Penelope Acruda bărbaţii. O lunguiaţă telenovelită eroi-comico-satirică numa’ bună să alunge plictiseala.

La final, o listă bibliografică şi o notă biografică.

Pe copertaa patra, cartuşul girant e semnat de Gheorghe Grigurcu.

Şi acum despre carte în general.

Apreciez că articolele critice se situează cu ceva sub nivelul excelent al textului auctorial. E adevărat că acesta din urmă exală fantezie, dar departe de doar atât.

Peisajul sociouman al ţării e privit cu neîngăduinţă patentă, realist, cu asupră de măsură a invenţiilor lexicale specifice (prezente şi în alte volume de pamflete), dar fără mânie. Chirurgical.

Titlul mai degrabă perifrastic decât parodic pune scriitoarea într-un raport cu însuşi Caragiale. Păstrând bsolut toate proporţiile. Nenea Iancu e un geniu al sarcasmului rafinat, pe când Florica Bud e spectaculară, fără a pierde focalizarea. Depăşind la distanţă epigonii lui Caragiale (maiorul Brăescu, Damian Stănoiu, pe ici pe colo Păstorel, care, cu tot farmecul, nu ies din siajul maestrului lor), scriitoarea someşancă e casantă cu voioşie.

Cum sper că va veni rândul şi altor pamflete (dece nu o antologie de gen?), dau cititorilor cronicii întâlnire sine die in spe.

Poeta Carmen Secere este membră a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România. Publicat poeme în mai multe reviste şi a fost selectată în mai multe antologii.

A debutat în volum (premiat) cu Aproape fericiţi, Editura clujană Grinta, 2018.

Au urmat, în următorul an, trei volume produse de Editura Vinea: MON AMOUR MA TRISTESSE / întâmplări de viață în est /, Cu o prefață de Angela Furtună, BABILON / MACII LUI MONET /, Cuvânt înante de Șerban Foarță, VIAȚA CA O MOARTE UȘOARĂ / ultima rotație completă a pământului / (reprezintă retipărirea volumului de debut, aceasta fiind  forma definitivă a cărții), prefață de Nicolae Tzone, postfață de Angela Nache-Mamier;

La aceeaşi editură, pe care pare să se fi concentrat, apare în 2020 o versiune frannceză, aparţinând lui Sorn Barbul.

În acelaşi an, un volum cu subtitlu interesant: VIAȚA PE GHEAȚĂ / carmen contra carmen.

Subiectul articolului de faţă e o lectură analitică a volumului Jucării cu gheare / oficial sunt frumoasă / Editura Vinea, 2022. Nu pot numi raportul de lectură Cronică, deoarece Andrea H. Hedeş a semnat, în nr 9 per 2023 al României literare o cronică a volumului în discuţie. Exerciţiul meu de lectură nu intenţionează a intra într-un neavenit raport concurenţial cu o cronică semnată de un critic literar consacrat. Ca modest gest autonom, reflectând impresiile de lectură, articolul meu îşi poate găsi loc, în rândul ediţiilor blogului personal.

Să evităm orice confuzie. Nimic nu interzice de plano existenţa mai multor cronici ale aceluiaş volum. Dimpotrivă, cu atât mai bine. Exemplele ar fi inutile. Citind, însă, cronica Dnei Director al Tandemului Editură/revistă Neuma, apărută într-o revistă prestigioasă, rămân cu certitudinea aşteptată a unui act profesionist. Tot ce are de făcut exerciţiul meu de lectură e să excludă improbabilele împrumuturi. Deşi, e momentul s-o spun pe şleau, nu puţine fraze mi-ar fi plăcut să le scriu eu.

Aşadar, allonsanfan. Înainte de a deschide primul capitol al volumului, nu pot ignora o primă realitate. Poeta are un simţ special, personal, original simţ al subtitlurilor. Ba aceste epitete acoperă şi titlurile. Dovezi ale unei coştiinţe acute a propriei identităţi artistice şi a nevoii resimţite de a-I găsi o formă aparent periferică de a o exprima.

Dar… sentimentul schiţat devine vizibil încă de la tilul, apoi primele piese ale primului capitol. Bucureşti, ora exactă / nebună cu bască. E limpede, subtitlurile au nota lor de humor. Ba chiar un amestec idelebil de ironie tout azimut cu autoironie jucăuşă. chiar evitând împrumuturile, dar evitând şi stupida exagerare a evitării, evidenţele sunt la îndemâna oricărui cititor, profesionist sau singuratec. Scrisul Dnei Carmen Secere nu e doar juăuş. Deşi este. E şi sprinţar. E ceea ceo fixează, ca poetă, în insectarul lecturilor de gen.

Valoarea poetică a apei a fost evocată de nu puţini poeţi. Autoarea merge mai departe şi pronunţă sec. şi mai ales cumva izolat de restul versurilor. Subliniind valoarea de sentinţă: apa este femeie.

O întreagă strofă sună ca un gong de bronz:

la sala de forță simplific idei

după calculul algebric

al lui descartes.

Aici adăst o clipă. Umaniştii iau strofa fără să clipească. Au auzit de Descartes, apreciază en passant presupusele nţiuni matematice. Dar publicul poeziei, ca gen literar, nu e şi nu trebuie să fie unilateral. Ce gândeşte un cititor cât de cât matematician? Eroul noii filosofii a introdus silogismul în gândire şi a corespondat cu Pierre de Fermat pe tema teoriei probabilităţilor. E adevărat, ca o consecinţă oarecum periferică a ideilor sale majore, a inventat geometria analitică, poarta de intrare a algebrei în geometria plană. Pentru cititorul care mă aflu, poeta cunoaşte şi înţelege rolul şi rostul acestei populare invenţii a lui Descartes şi o exprimă ca atare. Nu trec peste momentul strofei în pas gimnastic.

Traumele produc amnezii… oare de unde ştie poeta?

Femeia câută de pământ

Nu are păcat

Limbajul de cult/biblic nu-I e tocmai propriu poetei. E alt univers decât, de pildă, o plachetă populată cu îngeri. Chiar dacă poeţi care-şi populează câte un volum cu îngeri, pe care-I foloseşte cu abilitate, nu sunt deloc religioşi. Dar nu-s, cum nu e poeta noastră, nici atei.

Şi iată că întâlnim nebuna cu bască. Care nu pare neapărat ochiul furtunii.

Aşa cum se întâmplă în multe volume de poezie, câte un capitol preia titlul şi subtitlul volumului. Jucării cu gheare e o invenţie ideatică de-a dreptul chisnovatică. Primul gând mi-e la maxima lui Oscar Wilde: viaţa imită arta. Încă un motiv pentru care exerciţiul meu de lectură nu este şi nu poate fi o cronică. Nu poţi insera într-o cronică tout-à-l’égout ştiri ca cea care imită invenţia electrocutantă a poetei. Băieţii răi (nu spui care, est modus in rebus) au pus pe piaţă arme de jucărie convertite ilegal in arme funcţionale. Brrrrr! Nu descriu efectul.

Încă un distih provocator. Nu spun violent, e conceput ludic. Ironic chiar:

o furtună solară

e hipnoza perfectă

şi se îndesesc sintagmele ludic-provocatoare:

margarete şi mitraliere

deasupra capului.

Şi iată chiar un poem al cărui titlu e subtitlul capitolului şi al volumului:neoficial sunt frumoasă. Dar poemul e inrudit cu toate.

Plătesc suprataxă

Pentru nevinovăţie

Suntem deja dincolo de joc.

Trebuia să întâlim şi simbolicele forme identitare:

Jucării cu gheare. Ceea ce cere stop joc, adăstare, reflecţie.

Aproape de capcane

Orice pare adevărat

…………….

Cumpăr jucării

Cu gheare.

Obişnuitul avertisment. Pare un fulger într-un ocean de nori.

Al treilea capitol: Şalupa cu lipitori / tenişi cu gărgăriţe contiuă jocul auctorial.alăturările de cuvinte pe care n-am dece  să mă jenez a le numi şocante tind să definească marca identitară a vocii auctoriale. Cu un spor progresiv de humor ludic.

Subtitlul /fiecare vede altceva/ fără a trimite deliberat, aminteşte de efectul narativ al unui film abil de acţiune cu acest titlu romînesc, pentru odată bine ales. Dar ideea nu se regăseşte pe teritoriul poemului. Ci, oarecum şi cu discreţia autoarei, fin distribuită, mai departe.

Întâlnesc poeţi care cultivă iubirea, filtrată de erotism, sunt poeţi care folosesc universul noţional al cultului, dezbrăcat de sentimentul gregar al credinţei. Ca moduri poetice. Carmen Secere n-are nevoie de aceste elemente uzitate de confraţi. Dar intâlniri atari motive în doze homeopatice:

Suntem doi îndrăgostiţi

Zdrobiţi unul într-altul

Dar şi atunci în stil propriu.

spargem vitrinele

numărăm până la 21

parisul suntem noi

iată că ajungem la versul inubliabil al lui Louis Aragon: Pars qui n’est aris qu’arrachant ses paves. Deşi sunetul strigătului duce vag la mai 68. Indiferent de orientare, Carmen Secere se dezvăluie ca luptătoare. Cititorul are o primă cheie de lectură.

Şi iată confirmarea imediată:

Ieşi din corzi, carmen

Ieşi din corzi.

Iar ultimul capitol sună copilăresc: rampampan //desculță printre portocali/

Dar nu e onomatopeea prin care liderul curţii de copii anunţă victoria la şotron. Am parcurs 3 capitole fabricate de o poetă. Atentă la originalitatea – poetă  spre singularitatea -a a vocii ei. Sintagma de ultima cheie, cheia majoră de lectură a volumului. Dacă nu chiar o promisiune pentru următoarele volume.

In doar 4 ani o nouă poetă (n-am citit nici un volum anterior) a ajuns, parampampan (vorba excelentei cronici din România /literară l stadiul imediat superior crisalidei. E un poet constituit.

Ilustraţiile Norei Blaj, concentrate în bloc, la capătul textului, ar trebui comentate de un privitor cât de cât instruit. Ca semianalfabet plastic, mă limitez la a le privi încântat.

Referinţele critice, cu care se încheie volumul, completează propriile observaţii, lăsate în stadiu rezumativ. Sugerez lectrua lor alăturat cronicii D-nei Andrea H. Hedeş. Ansamblul realizează un contur precis al portretului poetei.

Adrian alui Gheorghe, Octavian Soviani, Adi G. Secară, Florin-Corneliu Popovici, Robert Şerban, Nicolae Tzone (implicat în editari),

Volumul se închide canonic cu un CV

N-ar fi prima oară când încarc pe blog un material editat repetitiv, altă dată. Pur şi simplu acum se potriveşte reeditarea. Oricum procedeul reluării unui vechi material îl practic rar spre foarte rar.

Discutam cu un vechi prieten. Via e-mail. Conversaţia a ajuns la cinefilie. Schiţasem propriul itinerar către acestă nobilă condiţie. Şi cum ezitam între 2 poeţi, despre ale căror volume urma să scriu, i-am amânat pe ambii. Pentru a dezvolta subiectul.

Înainte de a o lua de la origini, trebuie să precizez că am înregistrat unele fluctuaţii ale condiţiei de cinefil. O vreme, pierzând contactul cu filmele perioadelor recente, mă consideram om de cinematecă. Aşa am lansat la apă goeleta Finalul cel mai dificil, supravieţurea (Vremea, 2011), girat ingenios de Radu Cosaşu.

Dar s-o luăm da capo. Orice copil e atras natural de filme. În urmă cu 2 generaţii mai mult decât azi. Dar am văzut foarte puţine filme. Mai multe mi s-au povestit. Şi le-am recuperat peste zeci de ani. E.g.: Salariul groazei. În primul film de care-mi aduc aminte, de fapt doar de două secvenţe din el, eroul murea iradiat. Era aşa de bine făcut că un copil de 6-7 ani înţelegea ideea de radiaţie ucigătoare.

Apoi nu mai vedeam subtitrarea. Aşa că nu mă duceam decât la filme româneşti. Care erau puţine, în anii 50. Iar pe cele de propagandă le ocoleam la distanţă. Mai rămâneau unele comedii. Filme străine – prea puţine. Mi-a rămas un film biografic despre Enrico Caruso. Vorbit, posibil, în italiană, din care rupeam binişor ascultând radio Roma. Marele cântăreţ era jucat de alt mare cântăreţ, Mario Lanza. Cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani, la primul curs de mecanică fizică şi acustică.

Dar mai ales ma duceam la film pentru jurnalul de actualităţi. De fapt pentru ultimele zeci de secunde ale acestuia. Terminatecu câte un scurt rezumat al unei partide de divizia A. Fotbalul devenind, între timp, noul pol magnetic al universului personal.

Dar în ultimii 4 ani în orăşelul natal, miopia mi-a crescut rapid cu 4 dioptrii. Cum nu purtam ochelari, problemele s-au bulucit. Combinaţia necesară de lentile nu se fabrica în ţară. I-am primit în timpul mutării din orăşelul natal în alt orăşel. Unde nu exista decât tot un singur cinematograf. Cu 2 filme / săptămână. N-am scăpat mai mult de 2-3%. Deşi aveam interdicţie de la liceu. De n-aş fi acumulat o foame de filme, oricum interdictia ar fi fost stimulentul optim s-o calc. Gustul era, inevitabil, primitiv. Dar hazul e că abia destule zeci e ani mai târziu am dedus că văzusem, odată, în acei 2 ani, un… Bergman. Cu ambele sale actriţe preferate: Ingrid Thulin şi Bibi Anderson.

Ca student, m-am aflat precum personajul lui Sergio Leone, în faţa vitrinei cu prăjituri. Peste 50 de cinematgrafe. Gustul era, în primii ani, tot primitiv-provincial, dar deja eram semiconştient de primitivitatea lui. I-am replicat derutant unui coleg mult mai deştept decât mine, care-mi reproşa că nu-i luasem din proprie iniţiativă bilet la… Scaramouche. I-am replicat că el, ca băiat de elită, n-ar trebui să piardă vremea la filme de capră şi sfadă. Fără să recunosc că la ora aia nici eu nu puteam cita batăr un titlu de capodoperă cinematigrafică. Doar începusem să simt că nu va trece un secol până ce le voi întâlni şi recunoaşte.

Dar pentru a-mi crea patul germinativ, ca să zic aşa, adică un pospai de cultură de gen, n-am pierdut în anii de studenţie decât prea puţine prilejuri de a audia toţ criticii de film care mai vorbeau în mediul studenţesc. La casa Grigore Preoteasa, la Aula Universităţii, la Litere (cu care eram, nu-i aşa vecini, oriunde. Ba în anul IV am prins locuri la o săptămână a filmului britanic, unde credeţi, fix în spatele lui D. I. Suchianu. Sacerdotul criticilor de cinema din vremea aia. Pe care cum credeţi că-l vânasem? În primul an II, pusesem mână de la mână, câte 2 lei de căciulă şi cumpărasem un număr din secolul XX. Patrimoniu comun al camerei de cămin. Număr rezervat filmului. Ne aprinsese mintea o frază chisnovatică a criticului: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist. Iar, în urma analizei logice a acestui gen, în versiunea sa nobilă (Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle) obişnuiam să pariem, între cei 5 colegi de cameră, la a câta pagină puteam deduce univoc asasinul.

De fapt primele filme de anvergură, fără a fi chiar capodopere, le văzusem încă din sesiunea de vară a anului I: Colina lui Sidney Lumet şi Noaptea iguanei, a lui John Huston. E adevărat, în acei ultimi 2 ani de liceu trecusem, precum câinele prin apă, pe lângă Avventura lui Antonioni, văzut la televizorul unui prieten. Fără să înţeleg nimic. Pentru ca prin anul IV, când Bucureştii au văzut toată seria Antonionii, să acuz un puseu de snobism. De care acum mă amuz.

Începând serviciul, deşi s-ar presupune că aveam mai mult timp liber, frecventarea cinematografelor a scăzut. În favoarea teatrelor. Făcusem scândura din copilărie, am fost în bune relaţii cu teatrul, dar filmul a avut mereu un ceva în plus. O scânteie. Prefer să evit cuvântul magie. Am scris, uneori, rareori, câte o aşa zisă cronică, pentru 2-3 prieteni. Dar nu s-a declanşat nici o reacţie în lanţ. Provocat de câte o cronică din ziar, la câte un spectacol pe care-l văzusem. În copilărie şi prima adolescenţă mai frunzăream Scena şi ecranul, o revistă subţire, format caiet, la care maică-mea era abonată. Dar când, în inubliabila vară a lui 68 aceasta s-a divizat în Cinema şi Teatrul, am trecut cu totul în tabăra primeia. Care devenise document de partid (cinefil, la nivelul de atunci al noţiunii) şi de stat (la coadă matinală, pentru bilete studenţeşti). Contactul a fost exploziv. Căci mi-a confirmat, prin vocea unui cronicar singular, gustul în formare. Cum am descris cu oarece lux de amănunte momentul şi contextul acestuia, într-o carte, n-o să mă repet într-un mic remember pe blog. La Cinema am fost abonat destui ani. Dar nu eram încă cinefil în sensul pe care-l dau acum cuvântului.

 Prima cronică de film o scrisesem demult. Aveam 20 de ani şi un caiet din care nimeni nu citea. Însemnări naive, potrivit mai degrabă jumătăţii acestei vârste. La Steaua fără nume, cu Marina Vlady. Şitam piesa, ştiam cine era actriţa, celebră la vremea aceea. Aveam, care va să zică, repere. Har cerului că nimeni n-a citit acel text. Probabil mi-ar fi regăsit naivităţile în cronicile scrise mai târziu.

Târziu, când toată lumea fu molipsită de febra video. Se adunau oamenii la casa câte unuia dotat cu echipamentul la modă, piaţa neagră să trăiască, precum se adunau cu 20 de ani înainte la câte un televizor alb negru. Devenise o modă. Şi, ca orice modă, înşiră oamenii, precum mediul cromatografic, de-a lungul unui spectru larg de reacţii.

Aşa am devenit, treptat dar neîntrerupt, cinefil.

Menuţ Maximinian e o personalitate culturală cu mai multe dimensiuni. Deţine o rubrică curentă la bimestrialul Neuma, de etnologie, uneori, de cronici literare (mai ales ale unor cărţi de poezie), alteori.

A publicat cărţi despre ambele domenii. Calculând numărul de pagini per unitatea de timp, de intrbi nu doar cum are tip de munca redacţtională (Răsunetul), ci, mai ales participarea, în ţinută folclorică bistriţeană.

Volumul care ocazionează acest text, produs de Editura Neuma, în 2023, poartă un titlu semnificant: Ultimul înger. Adjectivul poartă o anume ambiguitate. Subtilă, aproape ascunsă. E, aşa văd eu, ultimul subiect şi ultimul demers impersonal. Nu ultimul volum e versuri.

Dar ce-i interesant la această plachetă (nu e altceva) lipsa lustrului. Sigur, criticul Menuţ Maximinian e obligat la un limbaj mai formal. Mai profesional. Dar… nu de tot. orice ar produce autorul, aici poetul, păstrează cel puţin o umbă, o urmă de limbaj personal. Comvivial. Aici, ca petul se exprimă nu în limbaj popular. Dece? Doad dovedeşte într-o bibliografie destul de bogată. Dar nu vrea să se despartă de acest limbaj parţial frust. Pe care l-a constrit cu migală şi a ajuns la concluzia că-l exprimă pe el. Firea lui discret telurică.

Horia Gâbea oferă un diagnostic aproape opus a ceea ce am încercată să conturez: că atunci când e critic, autrul e liric. Mă întreb dacă nu cumva această latură a demersului critic ar putea fi un pas către invenţia singulară a lui Emil Lungeanu: critica în ipostaza literaturii de gradul trei.

E, însă timpul să trecem la cestiune. Un serviciu rezonant textului îl aduce ilustratorul Marcel Lupşe. Acesta a decodat textul şi lă accentuat, k-a pus în valoare chiar, prin echivalare. Îngerul de pe copertă n-are nimic din standardul uzual şi repetitiv cu care se exprimă grafic îngerii. Dimpotrivă, ultimul înger al autorului e un copil bucălat, cât se poate de viu. Pe dos decât îngerii convenţionali

Excelentă, rafinată şi foarte exacta prefaţa lui Horia Bădescu. E un privilegiu să te prefaţeze o semnătură de calibrul dsale

Un dialog secret al poetului cu mama din cer (o cruce creşte din pământ)

Următorul poem (îngerul meu e bibelou)poetul aplică independent şi fără a şti, un tablou dintr-o proză a mea. Dece să n-o spun. Numai ca personajele care dialoghează pe rafturi de bibliotecă sunt năsăudenii lui, Coşbuc şi Rebreanu. Mai mult de atât, e singurul poetdin zona năsăudeană care pomeneşte, fie şi doar en passant, de grănicerii negri care era cât pe ce să-l ucudă pe Napoleon, la podul de la Arcole.

Poetul dezvăluie natura ingerilor din florilegiul său. Ilustrată în portretul atipic de pe copertă. Îngeri fraţi cu oamenii.

Ideea confraternităţii între oameni şi îngeri de dezvoltată, poetic. Îngerii au şi ei mame.

Dar nu doar.  Ingerii sunt integraţi în peisajul campestru. Vezi poemul în valea cu flututi îngeri.

Îngerul poetului citează, într-un vers, rugul aprins. O coincidenţă? Nu cred. Cu efect subtil? Poemul următor e făra echivoc. Îngerul poartă biserica. Batâr ecleziaştii bisericii, care au făcut parte din strctura bisericească numită astfel au a se bucura. Discret.

Altă coincidenţă. Poemul imediat urăto poartă titlul volumului. O tranzie peste pagini. Oameni şi îngeri, acum oameni şi duhuri. În emoţionalul poem cu titlul semnificant.

O perifrază. La răscruce de gânduri. Atrage atenţia asupra poeziei codate a titlurlor. Dincolo de cărţile e critică literară, proprietatea devine o marcă a autorului.

Lumea zugrăvită de poet e aşa de rezonantă şi emoţională că cititorul condamnat a referi despre ea devine o perturbare. Segmentrul la care ne referim (e inevitabil să schimb persoana adresării) e silit să întrerupă analiza, pentru a lăsa singuri textul şi cititorul generic.

Şi vine şocul. Un titlu exploziv: Raiul e plin de case pustii.

Rostul lumii s-a perdut / îmi spune îngerul cu chip de om.

Clopotul a sunat de trei ori – trimitere la pescarul Simon Petru,

Îngerul m-a purtat –  altă perifrază subtila la îngerul a strigat

Până la sfârşit, textul ne interzice iar analizele. Îl urmăm în tăcere pioasă.

Trec peste Despre autor, cititorul e liber să cunoască prezenţa publică bogată a scriitorului, pentru a-mi etala propria concluzie: marca identitară a volumului, una de valoare, e faptul că lectura nu are nevoie să citeşti mai întâi Despre îngeri. Cititorii cronicii n-au nevoie de identitifarea autorului acestei ultime cărţi citate

Mulţumesc Ellei pentru a-mi fi reconstruit blogul distrus nu din vina ei. Cum teorema 3 a lui rim spune că totul e valorificabil, această a doua ediţie va fi şi nu va fi aceeaşi. Tehnic e, prin definiţie, alta. Identitar, este şi nu este aceeaşi. Este în măsura în care autorul e acelaşi, ceea ce, fie şi la câteva luni distanţă, este adevărat la modul relativ şi în măsura unei anume similitudini de design şi nu este, în măsura în care autorul îşi popune să valorifice hiatusul funcţional conferindu-i cel putin o nuanţă diferită, mai ales ca ritm, dar, poate, şi ca structură comunicaţională. Socot momentul ales de Ella pentru lansarea la apă a acestei noi versiuni a Speranţei ca inspirat, webdesigneriţa neavând de unde şti că 2 februarie e aniversarea prietenului meu Horia Bălăşoiu, cel căruia i se spunea în epoca cenaclului Joc Secund Fratele Nostru mai Mare (FNM), iar azi, 3 februarie e aniversarea mezinei mele, căreia îi spun Laruca, prieteni (neart.!) ştiu de ce. Cum teorema conservării impulsului nu permite navei blogului să avanseze dacă doar căpitanul suflă, oricăt de puternic, în pânze, e nevoie de sufletul vostru, domnilor preşedinţi, domnilor, doamnelor, domnişoarelor vizitatori şi vizitatoare şi eventual stimaţi chinezi. Afară de căpitan, care-şi asumă răspunderea, din echipaj fac parte fiinţele încorporate prin definiţie în cea a căpitanului: Laruca mai sus pomenită, Ramiro, Miriam, Matei, Răzvan, Vlad, Felicia, musul Ariel, statuia de abanos însufleţit de la prova, cu masca dorului-dor şi cu o frunză de arţar în locul celei de viţă, iar mărul din vârful catargului e încălecat de o Scânteină, care cumulează funcţiile celor trei lumini: verde la babord, roşu la tribord, aurie înainte. Lumini ce aruncă pe punte umbra uriaşă a arborelui trinchet. Şi nu în ultimul rând maimuţul Matei, care ţine, împreună cu musul, jurnalul de bord, îndeplinind şi funcţia de găgăuţ. Iată o primă deosebire faţă de mai timida ediţie princeps: lista explicită a echipajului. Depusă la Amiralitate, unde amiralul conte de Salamanca, scos la pensie de bătrânul Leonidas 47 ani în urmă şi reactivat prin ordin de noapte de mine, rim, primeşte rapoarte în timp real şi dă ordinele de misiune. Sora mea de Steaua lui David are funcţia de navigator. Dacă printre pasageri o fi câte unul under cover, căpitanul se presupune că ştie sau nu. O a doua deosebire e că la bord sunt valabile legile bunului simţ şi codul bunelor maniere. Corectitudinea politică e abolită.

Primul cap-compas: spre Misterioasa insulă Avalon. Unde se presupune că nu vom ajunge mai devreme decât Ulise. Allons, enfants! As time goes by…

Uneori programul meu ia o pauză. O folosesc oferindu-mi spaţiul câte unui prieten. Alteori propun un text care, deşi tematica blogului are diversitatea ei, iese din serie cumva, chiar indefinit. Momentul e ocazionat de un moment de oboseală, sau de dificultatea de a inventa un text care să facă parte – din perspectiva mea – din seria multisubiect.

Ultima oară am pladat, în decursul iultimului an, un poem propriu. Eu, ca prozator, ma socotesc lipsit de talent poetic. In sensul nu că n-aş fi capabil să fabric texte poetice. Că doar, nu e om snu fi scris o poezie, spune un cântec străvechi. Ci că o fac rarissim.

Acum, într-un moment de fading, mai mult decât o oboseală, e rândul unul alt poem străvechi. Ce spune acesta descrie surprinzător – pentru mine – starea momentului.

ISOMNIA E UN CAL ALB

insomnia e un cal alb.

stă la pândă,

un singur pas dincolo de poartă

te-ai rostogoli în liniştea unei noi înfruntări,

tropoteşte,

bate un step complicat,

cohorta de baterişti,

pe hymenul încordat

ca un timpan.

dincolo,

liniştea amăruie începe cu o durere mărunţită,

voluptuoasă.

dincoace, căluţul tropoteală bate stepul şi râde,

cu gingiile dezgolite, batjocoritor,

făcând vânt cu aripile

de fals pegas

puzderiei de lilieci ce ţipă ascuţit:

gândurile.

gândurile tropotesc şi ele

dar cum sunt cu miriadele,

tot pieptul iţi e o rană vie.

încerci să te fereşti din calea lor,

lăsându-te pe spate,

făcând viclean pluta pe apa neagră a pielii de tobă ce te separă de somn,

ca să te scufunzi într-un moment de neatenţie.

membrana e, totuşi, înţelegătoare,

nu te jupoaie,

nu-ţi cere drept taxă decât gândul cel mai adânc,

cel mai preţios,

cel care se confundă cu tine.

te lasă dar sa-l iei dincolo,

strâns la piept.

dar nu, căluţul tropotely veghează vigilent:

o pereche de copite din spate direct în inimă,

alta-n suflet,

şi atunci la ce bun glasul marelui regizor:

sus, rio jim, în scena asta nu se moare.

căluţul tropotely se divide în mii de căluţi,

fiecare de mărimea unui liliac-gând,

a unei rândunici-gând

a unei ciocârlii-gând,

şi dăi,

câte o pereche de copite din spate

în pieptul fiecărei zburătoare-gând,

până ce cad toate pe membrana încordată

tresar ca porumbii de floricele

se aud

mai rău decât copitele

de ajungi

sa te rogi

sa te copiteze ei,

direct,

să-ţi lase măcar gândurile în pace.