Editorial: Voyajez, voyajez, dans tout le royaumes de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Une belle chose, de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: Adian Popescu, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraş, Mihai Măniuţiu, Laura Poantă, Simona Antonesci, Liviu Ioan Stoiciu, Vlad Moldovan.

Interviu: Ion Bogdan Ştefanescu, în dialog cu Maia Ciobanu, Laura Manolache

Studii literare: Gheorghe Glodeanu – Mitul lui Fraankestein, în viziunea lui H. P. Lovecraft

Poezie: Simona-Grazia Dima

Proză: Elina Adam, Rodica Bretin

Poezie: Carmen Tania Grigore, Elisabeta Bogăţan

Proză: Luiza Cala

Avanpremieră: Caliopia Tocală, Daniela Oatu

Poezie: Constanţa Popescu

Răzleţe: Gelu Negrea: totuşi de la RÂM ne tragem

Poezie: Gabriela Botici, Carmen Secere

Eseu: Iulian Băicuş – Nicolae Manolescu, Teme

Sinteze: Iulian Bitoleanu – Limba română şi şcoala

Eseu: Sezen Kurtseit – Literatură şi ideologie, în modernitatea românească

Literatura lumii: Tranh Nhuan Minh (Vietnam)

Volume Neuma: Elina Adam – Prinşi sub roata istoriei

Cartea de poezie: Flavia Adam – Lumea, un targ nesfârşit

Cartea de critică: Ana Dobre – în oglinda vremii, semnele literaturii

Istorie literară: Ana dobre – Despre eugen simion la prezent

Cartea de poezie: Elisabeta Bogăţan – Motivul aere perennius

Sinteze lirice: Evelyne Croitoru – Claviatura metaforelor

Cartea de poezie: Ioana Diaconescu – O biată creatură…

Volume Neuma: Mihaela Aionesei – Pe urmele harului

Cartea de poezie: Raluca Faraon – Poetul, străin printre barbari

 Literatura lumii: Giuliano Landolfi – Jurnalul didonei

Traduceri: Karácsonyi Zsolt – Nu sunt aici

Poezie: Codruţ Radi, Victoria Milescu

Proză; Nicolae Manolache – La arest

Viaţa cărţilor: Miruna drăghici – Parfumul clipei

Etnografie: Teodor Sărăcuţ-Comănescu – Aspecte ale comunicării orale şi scrise în folclorul copiilor

Teatru: Alexandru Jurcan – Trei teatre, trei premiere

Film: Alexandru Jurcan – Eroi marginalizaţi la TIFF 2024

Cinemateca: Raluca Faraon – Double indemnity şi garanţia uei capodopere

Călătorii: Ramona Müller – fiecare lume piere în sine şi pe limba ei

Jurnal teatral: Ion Cocora

Rock: Dumitru Ungureanu – Motoare extravagante

Culinar: Obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Contre-pied: Gelu Negrea – Nciodată vara nu fu mai frumoasă

Pentru final: vitrina cu cărţi; Dece Neuma?

Azi 12 august 2024 se adună 123 de ani de la naşterea bunicii mele materne. Despre care spun, in puvlic, jumătate în flumă, că mă crescuse 75%, maica-mea ne pra având timp.

A fost al 12-lea copil, ultimul, al unei familii de mocani. Adică oameni de la munte. Satul lor, pe valea superioară a Oituzului, esa situat la 2 km de graniţa imperială. Satul vecin, dincolo de graniţă, era unguresc.

Părinţii buniii mele materne erau persoane cu oarece vizibilitate în sat. tatăl, venetic din Soveja, era notar. Soţia lui, mama celor 12 copii, era cunoscută ca ţaţa notărăşiţa. De unde, de neunde, îşi cumpărare un război de ţesut. Pe care-l ascundea în podul casei. Îi fura, cu dexteritate, bărbatului, cheile de la slijba lui, fura pecetea, pe care o punea pe 3 basmale ţesute în secret, care ajungeau peste graniţă. Unde se vindeau binişor.

Care va să zică ţaţa notărăşiţa era contrabandistă. În curăţenia firii sale, notarul habar n-a avut o viaţă de om.

Nu cred ca cititorii de azi mai ştiu ceva de Alexandru Constantinescu. Ministru de-al lui Ionel Brătianu. Purta cu mândrie şi nonşalanţă porecla Porcul. Călătorind, uneori, spre moldova, trăgea la notar. N-ar fi îndrănit notarul să-I ceară batăr o călimară de cerneală. Contrabandista, femeie iabraşă, la un moment dat l-a luat scurt: coane Alecule, am o fătucă. Să mi-o dai la şcoală. I-a dat-o. la Indtititul Oteteleşanu. Coală de menaj. Au dispărut de aproape un secol. Deh, degalitate de gen. bref, şcoală de neveste. Fătuca era copilul cu numărul 11. Sora cea mai apropiată a mezinei. Viitoarea mea bunică.

Trecu anul. Contrabandista nu s-a lăsat, la altă vizită, scurt: Coane Alecule eu mai am o fătucă. Mai avea încă 1 copii, cele mari erau maritate, cu copii, erau rezolvate.

Aşa a făcut bunica mea institutul Oteteleşanu. Păstrată, după absolvire, ca maestră. Cum ar veni ca asistenţii promovaţi la vreo catedră.

Trec peste faptele mărunte care au adus-o în funcţie de bunică a mea. Destul că soţul, inginer si, na, cum să omit, redactor voluntar la ziarul Avântul, din Petroşani, se trăgea de la sud de Dunăre. O linie de machidoni. Poate al’dată o să-l încastrez şi pe el într-o schemă. Acum subiectul e altcineva. Mă rog, doar o informaţie. Numele actorului mircea Şeptilici vine ce la expresia cei şăpte fraţ Tilici. De unde adresa actuală a blogului meu. După destule altele.

Dar străbunicii mei, oricum nu chiar fitecine, au în spate o generaţie mai importantă. Tatăl contrabandistei, bunicul matern al bunicii mele (pe care ea nu l-a apucat, decât din poveşti dn casă) fusese cioban. I se zicea în sat Taica Moşu. Unde nu prea-l găseai. Transhumanţa e meserie foarte mobilă.

Ce merită amintit e că ierna cu oile la Krâm. Crimeea, adică. Nu am date ca să ştiu dacă pe vremea când ierna, cu alţi ciobani, Crimeea era deja luată cu japca de Ekaterina cea Mare. Să nu uităm: născută prinţesă Sophie de Anhalt. Protestantă. Sau peninsula mai ţinea de Otomani. Cel mai probabil e că era deja posesiune imperială rusă.

Dar, odată luată această stare ca probailă ipoteză de lucru, ceea ce e de spus e că fiecare neam al ciobanilor care iernau acolo avea biserica proprie! Taica Moşu una creştin ortodoxă. Alte neamur aveau alte biserici. Şi impărăţiile nu se băgau. Fie muscăleşti, fie otomane. Er aun soi de drept cutumier.

Am scris astă prescurtată poveste de ziua aniverară a bunicii mele materne, dedicată următoarelor 2 generaţii care au apărut. În speranţa că batăr unul din e va repovesti povestea batăr următoarei generaţii.

Să ştie că la capătul generaţiilor, toţi se trag dintr-un cioban.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

Editorial: Dolce far niente, de Andrea H. hedeş

Cursiv: Foşnetul de file al vacanţei, de Horia Gârbea

Volume Neuma: 9 coperţi

Consiliul USR din 26 iunie

Invitat special: Gheorghe Gricurcu

Premiul Naţional Mihai Eminescu, decernat poetului Lucian Vasiliu

Invitat special: Hanna Bota, Ion Cristofor, Răzvan Voncu

Evenimente: Gala premiilor Uniunii Scriitorilor; Festivalul Naţional de Literaatură FestLit; Festivalul Naţional de Literatură Tudor Arghezi; Gala Poeziei Române Contemporane; Turnirul de Poezie Cununa de Lauri de la Dion

Premiul Naţional Lucian Blaga in memoriam, Ioan Es Pop

Eseu: Ramiro Sofronie, Lecţia gravitaţiei

Poezie: Elena Liliana Popescu

Proză: Rodica Bretin, Ariel şi poneii

Poezie: Florentina Chifu

Comentarii critice: Gheorghe Glodeanu, Lumina se stinge

Poezie: Mihaela Oancea

Eseu: Elena Abrudan, De la fantasticul mitologic la antimit

Tineri Poeţi: Alexandru Madian

Meridiane: Mihai Barbu, America unui ogar în lesă

Ecou la anchetă: Simona-Grazia Dima

Poezia lumii: Ramona Paraiala (Italia)

Puncte de vedere: Liviu Capşa, seniorii tristeţii

Eseu: Iulian Băicuş, Nicolae Manolescu – Teme

Răzleţe: Gelu Negrea, Nu tot ce zboară este comestibil

Literatura Lumii: Lucia Verona, Să râdem în pentametru iambic cu Ben Johnson

Eveniment: Regalul poetic de la Sinaia

Volume Neuma: Elina Adam, Călătorie pentru privilegiaţi sau ieşirea din limb; Nicoleta Milea, Poezia gândului; Flavia Adam, cuvântul rămâne zne întotdeauna treaz; Elina Adam, cu sabia la purtător, hoinar prin lume; Sonia Elvireanu, O poezie reflexivă şi ludică; Simona-Grazia Dima, Un plus în contul poeziei. Antologia inovenţei; Ana Dobre, Plutire şi zbor în gândul poeziei; Elina Adam, Ochi în ochi, privindu-se; Nicole Sere, Iubirea ca un vis infinit dăruit unei clipe; Evelyne Croitoru, Urme şi blues. Nelinişti metafizice;

In Memoriam: Alexandru dobrescu, Ion Vianu

Roman: Ana Dobre, Permanenţa iluziei; Adrian Ţion, La o cafea cu fantoma Verei Renczi

Studii şi articole: Monica Grosu, Maria Vaida şi lecturile ei elective

Cartea de filosofie: Ion Cordoneanu, Călatorii ale sinelui. Către autenticitate

Studii critice: Sunduz Curtseit, N. Manolescu şi G. Călinescu – viziuni asupra poeziei lui Arghezi

Eseu: Carmen Duvalma, Imaginarul temporal în proza lui I. L. Caragiale

Cartea de poezie: Ioana Diaconescu, Un vrtical rebel: Andrei Ţurcanu “L’amor che move il Sole”

Biografii: Nicoleta Milea

Memorii: Sandu Frunză, Viaţa ca literatură, literatura ca mod de viaţă

Traduceri: George Volceanov, O carte slabă într-o traducere mizerabilă

In Memoriam: Constantin Stoiciu  

Cartea de Poezie: Raluca Faraon, Poezia, un cer adolescent

Colţul lui Yorik: Radu-Ilarion Munteanu, Blogger vechi

Viaţa cărţilor: Miruna Drăghici, MAGNA CARTA, Embrionul libertăţilor

Jurnal Teatral: Ion Cocora, efectele strângerii şurubului

Teatru: Codruţ Radi, Arta, forma viselor; Alexandru Jurcan, caleidoscop teatral actual

Ecran literar: Alexandru Jurcan, Marguerite Duras şi fascinaţia cinematografului

Cinemateca: Raluca Faraon, Mullholand Drive

Călătorii: Ramona Müller, Cutezanţa albă

Rock: Dumitru Ungureanu, Axa timpului şi a spaţiului

Contre-Pied: Gelu Negrea, Gaudeamus igitur, dar cu măsură

Culinaria: Florica Bud şi serialul ei

Vitrina cu cărţi, Dece Neuma?

DESPRE LOGICA DENUNŢULUI

          Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

          Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

          Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

                              Luni 27 august 2001, pe muzică de Gershwin, Bernstein şi, iacă, de la ultimul aliniat, Grieg.   

Lui Liviu Antonesei

Văzusem filmul o singură data, la începutul nilor 90, la tv, mă impresionase profund, apoi îl căutasem în reţeaua ofertelor pirat de casete VCR. La un centimetru de succes. Aproape îl uitasem. Oricum volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, Editura Vremea, Bucureşti, 2011, nu acoperea complet colecţia de filme adunată până pe la mijlocul anilor 90, din care filmul nostru lipsea. Am dat de el întâmplător, graţie generozităţii lui Liviu Antonesei, pe care nu-l voi ofensa înşirându-i titlurile, cititorii mei îl cunosc, ca personalitate culturală. Nu voi preciza nici amănuntele contactului cu filmul. Important e că, la a doua vedere, după ceva mai mult de 20 de ani, analiza filmului se dovedeşte mai dificultoasă decât după prima. De ce?

La prima vedere diagnosticul îmi fusese: Alain Delon joacă propria lui metaforă. Abia acum observ că era bazat aproape exclusiv pe profilul cu care personajul lui intră în poveste. Pentru a eşua, spectacular, undeva între telenovelă şi propria lui parodie. Ca personaj. Răcnetul final, încremenit în stop cadru, după strigătul personajului feminin iubit, care calchiază finalurile primei etape a carierei actorului, exact asta semnifică. Nu fără un strop de fină ironie. Sau, poate, chiar autoironie, dacă citim just genericul, care începe prin a ne spune că Alain Delon prezintă… Căci în acea perioadă, înainte de a slaloma în jurul liniei dintre lege şi fără-de-lege prin câteva roluri de poliţist, personajul lui murea lacrimogen în final(uri). Nu poţi să nu încadrezi orice film în care joacă în categoria filme cu Alain Delon, chiar adorabila comedie parodică în care el şi contemporanul Bébél joacă rolurile de… taţi ai Vanessei Paradis.

Şi totuşi…

Şi totuşi ceva din diagnosticul primei veder subzistă. S-o luăm cătinel şi să încercăm a decanta ce. Întâi de toate, am zice că Le toubib s-ar situa într-un spaţiu schiţat de filme anterioare de popularitate. Ce poţi spune despre o fată pe care ai iubit-o şi care a murit? E fraza cu care începe best sellerul profesorului de latină şi greacă Erich Segal, ecranizat de Arthur Hiller, în 1970, cu Ali MacGraw şi Ryan O’Neal. Atât opul literar, cât şi filmul aferent, reuşiseră să evite de justesse căderea în melodrama, necum în telenovelă. Le toubib este şi un love story, dar diferenţa, în favoarea lui, este, din perspectiva noastră, cea de la drama, oarecum standardizată, a lui Ollie şi Jennifer la finalul brutal de aici, care frizează trragicul. Căci dezumanizata maşinărie robotică ucide o muribundă. Furându-i un final de viaţă compatibil cu natura ei delicată.

Tot în 70 apare alt reper: MASH, al lui Robert Altman, acronim de la Mobile Army Surgical Hospital. Locul acţiunii e acelaşi: o unitate chirugicală mobil în război. Cel din Korea, în 1950-53, unul fictiv, acum. Deferenţe determinate între o realitate istorică, reconstituită pe platou şi una fictivă. La nivel scenografic. Dar mai ales ca atmosferă. Asemănări: nici unul din cele două filme nu e, de fapt, “antirăzboinic”. Decât în viziune primară (să nu spunem primitive), spontană sau indusă. Problematica e umană, în ambele: răspunsul de sănătate mentală, prin humor, pe alocuri negru, la stressul situaţiilor limită, în filmul referitor la războiul real, meditaţia asupra războiului mai degrabă ca pretext şi reper al adversităţii ce confruntă condiţia umană, dincolo de război, în filmul nostru. Să recunoaştem, substanţa depăşeşte în consistenţă filmele de acţiune, în care personajul lui Delon murea spectacular şi chiar pe cele, tot de acţiunre, în care eşua, amar, în perioada maturităţii, fie ca poliţist, fie ca răufăcător.

Atunci de ce am început reflecţiile pe marginea filmului cam persiflant? Pentru a ne schiţa o bază de luciditate şi detaşare, pentru a exclude ipostazierea ca suporteri ai actorului ca personaj public. Deşi, cititorului atent nu-i scapă că suntem, de fapt.

Interesanta simetria filmelor alese ca reper localizant: 2 din 70, ultimul din chiar anul celui in discuţie. Cel mai puţin legat, sau altfel spus cu legatura cea mai vagă: Apocalypse now (Francis Ford Coppola, 1979). Dincolo de similitudinea mediului imediat al tramei, o unitate chirurgicală într-un război, un element de comparaţie, repetitiv dar cu intensitate şi pondere diferită, sunt elicopterele. Aici cu o uşoară ambiguitate. Mai mult în serialul aferent filmului lui Altman decât în filmul propriuzis, elicopterele aduc mai ales răniţi din linia întâi. Ba chiar genericele episoadelor tocmai pe apariţia şi aterizarea elicopterelor se bazează. Aici elicopterele sunt împinse mai în fundal, ţin de fondul scenografic. Dece, totuşi, îţi atrag atenţia? Din 2 motive: pe de o parte deoarece trimit la M*A*S*H*, cu care există legătură, fie ea şi în complementaritate, dar există; pe de alta deoarece crucea roşie e mai vizibilă pe elicoptere decât pe celelalte elemente de recuzită. Şi ce? Păi în 1979 nu se inventase, har cerului, corectitudinea politică şi o ficţiune anticipativă se putea exprima natural în simbolurile încă valabile. La prima vedere, cu peste 20 de ani în urmă, amănuntul nu sărea în ochi. Crucea roşie nu fusese, încă, înlocuită aiurea cu stupidul simbol care seamănă, în bleu, cu sparanghelii lui Rommel în 2D. Acum, însă, crucea roşie sare în ochi. Sigur că există o Mişcare internatională pentru Crucea Roşie şi Semiluna Roşie (cooperante natural şi nonconflictual, adică omenneşte în războiul din Korea), dar, dincolo de a o aminti, ea rămâne în afara dezbaterii despre film.

Dar ce legătură ar putea fi cu filmul lui Coppola? Nu banalitatea că războiul nu e mai mult decât un fundal. Zeci de filme sunt construite pe acelaşi fundal şi sunt foarte diferite din multe puncte de vedere. Doza de meditaţie? Poate. Vag, dar meditaţie pe planuri diferite. Am vedea una singură. Un detaliu. Unicil motiv pentru care am citat filmul lui Coppola. Nu ne trimite la el decât un cadru, repetat de 2-3 ori, tocmai cât să atragă atenţia fără a îngroşa: cel în care elicopterele kaki cu cruce roşie plutesc în formaţie de 3. Pare un citat din celebra secvenţă cu elicopterele de asalt care revarsă din megadifuzoare dansul walkiriilor, mai terifiant decât napalmul, asupra unui sat vietnamez. Şarjă de cavalerie la zi, comandată de un colonel lejer dement, cu sabia sub pălăria de yankeu. Secvenţă cu personalitate prea accentuate pentru a fi citată, dacă şi când e citată, altfel decât discret. Aproape subliminal. Dar, oare, e chiar un citat? Între premierele celor două filme diferenţa e de mai puţin de 2 luni. Emblematică e aici tocmai ambiguitatea. A fost sau n-a fost un citat? Mai ales că americanii sunt cei care au marota citatelor cinematografice, iar la francezi, fară ca procedeul să fie absent, e departe de a fi unul current. Ambiguitate care completează aerul consecvent inefabil, eteric am spune, al filmului. Un unicat în filmele cu Alain Delon.

Dar, la urma urmelor, despre ce-i vorba în fimul ăsta? Războiul e un fundal. Dar, chiar ca fundal, e un război ciudat. Dar nu drôle de guerre! Căci avem tabloul unui război eliptic de inamici. Inamicii, fără dee care nu există război, se manifestă doar indirect. Ca furnizori de materie primă umană pentru unitatea chirurgicală mobilă. Nu tu un bombardament care să nu respecte crucea roşie (eveniment, la urma urmei, existent într-un război real). Abstract, în felul lui, războiul ăsta. Şi abia observând detaliul ăsta ne întrebăm, logic, ai cui sunt roboţii ucigaşi, care detectează, probabil termic, oamenii care se apropie şi declanşează reflexul mecanic terifiant al împroşcării cu lame de ras. O perversă şi lugubră perfecţionare a minelor antipersonal. Cu un inamic quasiinxistent, sau oricum depărtat, sau cu o unitate chirirgicală mobilă suficient de departe de linia frontului. Aceşti roboţi ucigaşi ar putea fi ai noştri. Plasaţi ca protecţie a spatelui frontului împotriva infiltrării a commandourilor inamice. Iar dacă e aşa, şi nu vedem motive logice să fie imposibil să fie aşa, atunci nota tragică a finalului e chiar mai accentuată. Mai paralizantă. Acuma sigur că un procent însemnat dintre spectatori nu posedă minimul de cunoştinţe militare şi, poate, nici exerciţiul logic al cuiva care-şi ia răspunderea analizei publice, dar autorii părţii narative, de la nuvelist la scenarist, adresându-se unui spectru complet de consumatori, nu-şi puteau permite să nu ofere o construcţie logică riguroasă, fără a rata. Iar momentul etalării funcţionării capcanei mecanice, ce-i un astfeol de robot ucigaş decât o capcană, e precedat de altul, care ucide o ţintă anonimă. Iar toubibul cunoaşte mecanismul. Încât acele ultime câteva secunde sunt, pentru el, mai chinuitoare decât veşnicia focurilor iadului.  

Să revenim la întrebarea despre ce e vorba în film. E vorba de fragilitate. Ca vulnerabilitate. Toate personajele au vulnerabilitatea fragilităţii. De care se apără prin meditaţie, precum căpitanul partener al unui scurt dialog nocturn cu toubibul, ori a comandantului unităţii medicale, prin humor, ca prietenul medic mort pe masa de operaţie şi, mai discret, preotul militar, prin simularea detaşării a personajului comectiv al personalului unităţii. Prin cinism sănătos, dar solidar şi cald, precum barmaniţa. Prin efortul de aşi contrui o, până la urmă, fragilă armură quasirobotică, a toubibului. Ceea ce ne dusese la eroarea de a considera personajul ca metafora lui Delon însuşi, la prima lectură filmică. Armura lui se dovedeşte a fi de tinichea. Corodată (sperăm a fi iertaţi pentru cinismul comparaţiei) de emanaţia suavă, dar penetrantă, a seducţiei fragilităţii asistentei cu figură de handbalistă şi cu nume emblematic: Harmony. La această a doua vedere am realizat că taciturnul toubin în armură nici nu apare, ca atare, în primele secvenţe, cel mult 17% din volumul proiecţiei, decât ca bornă kilometrică. Pentru a preciza punctul de plecare a transofmrării sale graduale (jucată cu aplicaţie de actor). Sigur, transofrmările unui personaj, silit să opteze, nu-s decât alt standard narativ. Aici, insă, standardul are rostul de a lumina, de a ilustra, de a decanta, de a cristaliza tema filmului: capcana fragilităţii. Şi cum în poveste nu există brute, nesmiţiţi, adaptaţi, zgură inerentă condiţiei umane, tema secundă, reverberate: tragismul ineluctabil al condiţiei umane. Reducând umanitatea la componentele ei sensibile. Id est normale. 

Avematunci dee-a face cu un film tezist? Greu de contestat. Dar un film cu o teză aşa de diafan ascunsă sub cocktailul duritate – fragilitate e nu numai suportabil, e, poate paradoxal, de salutat.

Le toubib e foarte departe de a fi piesa cea mai penetrantă, cea mai apreciată şi cea mai populară din filmografia lui Alain Delon. Nici n-am văzut mai mult de 2-3 de filme ale lui. Dar îmi pare acum cel mai consistent. Dacă, prin absurd, l-as vedea a treia oara peste alţi 20, e destul de probabil ca perspectiva să se schimbe. Prin efect de paralaxă. Sunt puţine şanse reale ca perspectiva de acum să se schimbe semnificativ în această realitate.

Delon, un actor flamboyant, un personaj public cu personlitate accentuată, nu e nici Dustin Hoffman, care poate juca şi o tomată, nici Robert de Niro, care oferă o gamă extreme de largă de personaje valorificând o unică grimasă, nici Robert Powell, cel din Gesu di Nazaret, cu privirea magnetică. Dar nici inexresiv. Aici e utilizat de Pierre Grsnier-Deferre, regizorul (care nici el nu-i Carné, Truffaut, Verneuil ori Melville) mai aplicat decât alţii. Poate mai puţin decât l-a utilizat Jean Pierre Melville în Samuraiul. Şi iată că face faţă. Face faţă rezonant cu ceilalţi actori. A căror prestaţie are finite. Se armonizează (sic) cu Véronique Jannot, a cărei Harmony e coerentă şi autentică. O notă aparte pentru rutinatul Michel Auclair, discret dar elocvent în rolul secundar al comandantului unităţii medicale.

Poetul Vasi Cojocaru-Vulcan iese pe coverta cu un volum original de poezie. Specializat in toate versiunile de poezie in format japonez, acum vine cu un hibrid. Un poem aproape standard, urmat de o structura in format japonez. Voi scrie pe indelete cand imi voi relua – sper, cat de cat, suflul. Deocammdata doar anunt evenimentul.

Iata o mostra:

Un mugure apare pe un ram.

Un nod.

Mic, cenușiu.

Arată ca un accident floral!

În feeria ierni nici nu-i băgat în seamă…

Doar El îi știe taina ce-o ține între sepale!

Va fi o floare

ale cărei parfum, culoare

va încânta simțirile unui bătrân

privindu-și în tihnă livada de pe prispă?

O frunză ce va adăsta pe buza unui tânăr

în miez de vară,

ducându-i dorul mai departe, în văzduh,

făcându-l să vibreze în doină,

să nu piară?

Sau vreun neg urât ce strâmbă ramul, uscându-l,

cocârjindu-l.

O boalfă seacă,

făcând din mândrul lujer o gheară descărnată?

Tu lasă această grijă mâinelui și Lui

și bucură-te de taina ce încă o închide,

visând că, poate, vei așeza cu mâna ezitând,

născută din acel nod,

o floare

în pletele unei copile

care de abia învață să deslușească a inimii cântare.

2

MANEA

Sub pașii tăi m-am așternut

și m-am lăsat străpuns de tocurile tale.

Cu obrajii plânși am mângâiat asfaltul pe care ai călcat

și cu dușmanii tăi m-am hăcuit în vorbe și cuțite.

Cercei din pulbere de stele,

inele de mărgean și rochii

din cele mai strălucitoare raze

și multe alte bogății

din dragoste ți-am dăruit

Dar ai plecat…

Crezi tu că,

dacă aș fi avut capul încins cu nimb de aur,

cu un tac de biliard ‘ntr-o mână

și-n cealaltă cu un borcan de murături,

Eu, rege al nimicului galactic

și cel mai barosan Delfin al mahalalei,

aș sta la poarta ta cu-acordeonul

făcându-mi visuri cu zăvoare trase

și geamuri strălucind feeric

în care tu, ‘ntre dinți cu o garoafă,

s-apari șoptindu-mi

„ Hai!”?

3

***

Maci răsăriți

pe drum.

Lui Leonida Neamţu

Numele meu este Liciniu Sigheartău. Eu povestesc această poveste. Asta dacă

reuşesc să ajung undeva unde se poate povesti. Intre cărţile copilăriei, care m–au impresionat, era una, intitulată “povestire”, in spiritul acelui secol. Acţiunea se invartea in jurul poate celui mai discret colţ pitoresc al lumii: insulele normande. Nici n–avea cum să nu mă impresioneze, era scrisă de Victor Hugo. Fireşte că asta avea să–mi spună ceva mult mai tarziu. In acea povestire, marea săpase intr–un recif izolat, la oarecare distanţă de ţărm, un scaun comod. Fluxul il acoprea in intregime. In restul timpului, era tentant, pentru amestecul de curaj şi visare ce

caracterizează oamenii mării. Scaunul era orientat spre apus. Privirea nu ajungea pană la Atlantic, dar privitorul ştia ce era dincolo de orizont. In idiomul ciudat al localnicilor, numele recifului insemna “Cine–adoarme, moare”.

Piatra pe care stau acum atat de comod e orientată spre nord-vest, e de două

locuri (alături de mine stă Loara), e varful unei formaţiuni (aşa se zice, nu?) la fel de ascuţite ca reciful lui Victor Hugo şi imi dă, in schimbul confortului provizoriu, două nedumeriri: nu mi–e prea clar cum am urcat pe ea şi incă mai puţin am habar cum o să cobor. Pentru a face anume ce? Doar aici e bine, aerul e cristalin, priveliştea imbătătoare, liniştea suficientă pentru a discuta serios cu tine insuţi, ce discuţie e mai serioasă, poate nici un interviu pentru angajarea la NASA. Dar, din cele 360 de grade se poate cobori doar printr–un loc, de urcat voi fi urcat pe altul, ceilalţi vor fi ocolit popasul pe vre–o brană a recifului. Zoli a simţit că atat eu, cat şi Loara suntem in dificultate, ne–o fi şi ajutat să urcăm aici, asta am uitat, sigur e că mi–a spus că, după ce–mi voi domoli respiraţia o să mă bucur de privelişte, ceea ce mă va deconecta de la frica născandă, suficient să–mi găsesc apoi singur calea de coborare. După care, urcand mocăneşte pe grohotişul situat cam la 90 de grade de axa privirii mele din acest moment, voi ajunge exact acolo unde el, Zoli, e dispus să mă aştepte puţin, dincoace de creasta in dosul căreia deja au dispărut ceilalţi. Il inţeleg bine pe Zoli. Desfăşurarea asta de competenţă condescendentă are trei scopuri: reuşind să–l facă pe cel mai neisprăvit să se descurce singur, aura lui de mare campion altruist creşte şi se şi asigură că o voi scoate pe Loara de acolo fără să-şi dea recitalul direct in faţa ei, căci amestecul de frică şi de orgoliu (unde am mai citit, oare, asta?) ar fi, la ea, o mixtură riscantă.

Am pornit rău povestitul. Cine are timp de reflecţiile de mai sus cand e in situaţia

descrisă? Pe drakku, sigur că acum scriu liniştit in jurnalul de bord. Liniştit pe drakku. Şi tot acolo şi cu povestitul. Nu cred că are sens abordarea acestui episod decat simultan şibine amestecat din mai multe perspective temporale, ducă–se de–a dura regulile compoziţiei, dacă eu, Moko, nu reuşesc să–mi fac un mimim de ordine in mintea sufletului, acum cand trebuie să hotărăsc intr–o problemă de itinerar biografic.

Eu, Moko? Dar abia ce atrăsesem ritos atenţia asupra identităţii mele en tant que

narator. Nu–i nici o contradicţie, o să explic cand o să am timp, acum rămăsesem cocoţat pe fotoliul de calcar şi muşchi ce–mi amintea de scaunul acoperit de flux. Zoli avu dreptate, respirand adanc şi privind spre zare m–am deconectat pentru moment de frica năvalnică ce mă indepărta de contactul intim cu corpul muntelui, ca un resac aerian. Sau eteric, drakku ştie. Alături, Loara respiră sincron, inimile ni se zbat la unison, niciodată n–am fost, in acelaşi timp, atat de aproape şi atat de departe. Căci eu habar n–am cu ce amintiri işi exorcizează ea frica peronală. Zoli se vede spre est, la mai puţin de 130 de metri, intre tronul nostru şi silueta lui se cască abruptul ăsta ce–mi pare incă inabordabil.

Mă intorc spre Loara, schimb cu ea cateva cuvinte pe care nici nu le aud şi pe care nu mi le voi aminti niciodată. Tăcerea ei spune că, deşi se ştie mai tare ca mine, regula jocului cere ca eu să fiu cel care o scoate de aici. Incerc să mă desprind de tot de acel eu incă neeliberat de frică şi nu reuşesc. Mai e ceva de plătit. Mă retrag şi din dublura care a accepat “misiunea” de la Zoli, să mă pot privi, ca la cinema. Ii fac semne hotărate lui Zoli să dispară. Acum ştiu că voi putea privi in jos fără să mă apuce ameţeala şi voi găsi prizele de coborare de pe soclu, dar mă răsfăţ incă puţin, panoramand jumătatea de orizont, ca şi cum aş fi destul de liniştit ca să mă pot bucura de el. Realizez că Loara face

la fel. Abia peste multă vreme imi voi putea oferi luxul de a–mi pune intrebări asupra relaţiei dintre imaginea cu care plec eu de acolo şi cea cu care pleacă Loara, dacă va să existe una. Ne ridicăm simultan, intr–o complicitate a pudică.

Sigur că, pană seara, la corturi, au fost momente mai dificile tehnic, popasuri mai

imbătătoare, privelişti mai impresionante. Dar n–au fost decat momente de excursie. Chiar una deosebită. Pe valcelul cu fereastră (traseu codificat 1B in scara alpină, aveam să aflu in aceeaşi toamnă) nu m–am putut descurca fără sprijinul lui Zoli, deşi n–o să inţeleg niciodată cum a făcut să treacă, practic, peste mine, inapoi, s–o susţină pe Loara, şi să–mi arate, cu ea intre braţe, de sub tălpile mele, fiecare priză. Dar, deja mă simţeam la fel de sigur precum Tartarin in Alpi, cand credea că totul e amenajat şi aparenţa riscului face parte din spectacol. Şi asta nu-mai pentru că plătisem vama pe ţancul ce–mi amintise de “Cine–adoarme, moare”. Vamă grea. Am incercat să evit să spun că n–am scăpat din

ghearele fricii decat după ce mi–am şoptit in barbă – vorba vine – că scaunul, de unde nu ştiam că pot cobori, e limita mea spre nord vest şi, in consecinţă, nu mă va mai prinde nimeni, niciodată, pe acolo sau echivalent. Imi voi respecta, oare, angajamentul? Iar in măsura in care nu, va putea insemna asta, oare, că–mi voi fi depăşit o limită (spre nord vest!), sau că voi fi uitat, cu inconştienţă iresponsabilă, avertismentul? Dar cum Dumnezeu oi fi ajuns eu, Moko, fraierul pitoresc, roşcovan şi neindemanatec, in aşa o situaţie? Voi reuşi să explic asta destul de convingător?

* * *

Spăl vasele cinei cu nisipul paraului de sub tăpşanul pe care e tabăra şi pot reflecta in voie, imun la gălăgia din jurul focului. Ceilalţi işi descarcă tensiunea, cu ironia superioară a lui Zoli cu tot. Vocea Loarei, acută şi sonoră, bate campii. Cu graţie? N–am chef să analizez acum. Recuperaea luciului vaselor măsoară şarful tabloului. Costul rememorării acelui moment de varf se poate calcula in pumni de nisip.

Deci Moko sunt tot eu. Să evit a spune că–i personajul amintirilor lui Liciniu, ar fi infantil. Tot ce–mi amintesc, din primii ani de viaţă, despre numele meu, e că ambii părinţi evitau să–l foloseacă. Formulele de adresare erau aşa de numeroase, incat am inţeles relativ tarziu cine sunt. Dacă sunt aşa un neisprăvit, o fi şi din cauza asta. Intr–o seară, mami şi tati s–au intors de la mozi mai veseli ca de obicei. Mozi inseamnă, sau mai bine zis insemna pe atunci, in graiul locurilor, cinema. Din seara aia, tati incepu să–mi spună, nu ştiu de ce, Pepe, iar mami Moko. O vreme, noutatea impărţi lumea in două tabere. Se intamplă să invingă a doua. Porecla a traversat, din proprie voinţă, mai multe graniţe de mediu şi colectivitate, şcoli, armată, mai toate. De Pepe am inceput să uit şi eu. Cate un

interlocutor mai dus pe la bisericile cinematecilor, imi preciza, din an in paşte, la un pahar de apă sfinţită, că accentul corect ar fi căzut pe ultimele silabe, dar mediul il modificase, din motive de idiom local. Eu zambeam, neatent şi uitam prompt. Ce–mi păsa mie de subtilităţi culturale, cand eu nu mă ştiam decat de Moko şi nici nu vedeam cum aş putea ajunge altcineva. Cum o să se lipească un nume roman de moaca mea dodoloaţă, cu un suras tembel sub pistrui şi ochi porcini, albaştri verzui (tourqoise?), sub gene spelbe şi păr roşcovan şi creţ? Şi totuşi. O singură persoană, imi spunea pe numele oficial, cu o incăpăţanare cumva complementară publicului. Un bătran hirsut, ce trăia intr–o cabană din munte, muntele de la noi de acasă, nu ăsta. Nimeni nu ştia exact ce rubedenie e cu noi, şi mai puţini ştiau cum il chema, toată lumea nu–i spunea decat “al Procoteanului”.

Cu Zoli şi Loara eram, fireşte, prieteni din copilărie. Se presupune că ne ştiam colţurile unde ne căzuseră dinţii de lapte, bucată cu bucată. Zoli, invingătorul perpetuu, materializare ironică a lozincii “Primii in sport, primii la invăţătură (producţie, etc.)” Nu ştiu cum reuşea să impace postura de lider de grup şi opinie cu cea de secretar UTM, and so on. Neee, nu und so weiter, neee. Niciodată n–am găsit in capul meu pătrat altă expresie pentru a–l defini, decat etalon de virtute. Fireşte că nu–mi dădeam seama că nici asta nu era decat o etichetă, ce nu explica nimic.

Şi Loara. Ei bine, Loara era o sălbăticiune, un pic dodoloaţă şi lipsită de orice greţuri. N–o jena nimic să repete, chiar in prezenţa cuiva aşa de strălucitor ca Zoli, tot la trei fraze, că ea e soarele. Admiraţia pentru el nu era lipsită de subversivitate (asta o spun nu cu mintea de acum, cand frec tingirile cu nisipul raului, ci cu cea de peste alte vremuri), iar condescendenţa protectoare faţă de un bleg mare şi roşcovan ca mine ascundea un soi de preţuire niciodată afirmată public. Fireşte că numele ăsta, vag geografic, o expunea mereu bancurilor ieftine, de provincie, dar privirea ei sfredelitoare a făcut mereu ca bancurile să nu facă purici.

Acuma, desigur, eu eram mereu ultimul care invăţa să umble pe bicicletă, cat despre bătaie, cine şi–ar fi inchipuit aşa ceva, cu Zoli, campionul, alături? O singură dată, cand el era la un instructaj, la raion, m–am trezit cu doi gemeni in carcă. Unul mă ţinea de la spate, celălalt imi căra pumni in stomac, cei din jur ţipau, iar Loara tăcea, fulgerand negru. Eu, mai mult nu eram acolo, nici măcar nu reuşeam să mă privesc de dinafară. Abia intr–un tarziu, nici eu nu ştiu dacă din plictiseală sau uimire tembelă, oricum numai după ce Loara a ţipat Dă şi tu, nătărăule!, mi–am smuls braţele din cel din spate şi mi–am văzut pumnul, mare şi pistuiat, pătrunzand prin fermoarul bluzonului de piele al celui din faţă. S–a auzit mai intai “Hac!”, apoi toţi s–au răspandit in tăcere.

De ce–mi aduc aminte faza asta, cand nu mai am ce spăla? Poate pentru că n–am mai auzit, nici pană atunci, nici de atunci, din gura ei, un cuvant de ocară. Realizez că, azi, sus pe soclu, Loara nu mi–a adresat nici un cuvant. Printr–un recul, aud vocea ei, cu acute cu tot, in timp ce–mi randui vesela deja lucitoare, de la doi metri deasupra malului.

Spune că, pană atunci, niciodată in viaţa ei nu–i fusese frică. Oare i–am descifrat vocea, sau imi amintesc conversaţii viitoare, peste ani, cand va recunoaşte asta, cine ştie? Urc in tabără, aşez meticulos obiectele de aluminiu, imi fac de lucru cu rucksacul, gălăgia are un moment de nehotărare intre a continua şi a se opri. Surprins, dau in buzunarul rucksacului, pe care–l ştiam gol, de un ghemotoc de hartie. Il strecor in buzunarul propriu, pentru lumina răsăritului. In jurul focului pare a se desfăşura un soi de joc de cabană, de genul “Cine/ce ai vrea să fii acum?”. Mă aşez la foc. Scanteile se amestecă lejer cu stelele. Pe un ton ostentativ neutru, mă aud spunand că mi–aş dori să fiu aeroportul Otopeni. Zoli se uită la mine mai lung ca Loara. El ştie ce dată e azi.

* * *

Neisprăvitul de Moko s–a făcut pană la urmă ceasornicar. Refuză să schimbe baterii. Nu lucrează decat pe ceasuri mecanice, cu arc. Are o teorie, pe care–o rezumă in diferite versiuni, in funcţie de client, precum că ceasul cu arc n–o să dispară nici dacă nu vom mai avea cărţi şi filme decat pe CD–uri. Oricum, cine stă să–l asculte? Angajamentul de a nu mai călca pe creasta–cuţit a acelui masiv emblematic şi l–a călcat incepand cu anul următor, cand a scos din traseu un grup de coechipieri, dintre care pe majoritatea ii intalnise in dimineaţa respectivă. Fusese nevoit s–o facă, deşi simţea că-l depăşea situaţia, deoarece amicul competent care se oferise, de dimineaţă, să conducă grupul, odată trecut de lanţuri, hotărase să incheie pace separată, căutand pe cont propriu o ieşire spre braul de mijloc. A ales soluţia cea mai complicată, ducandu–i pe toată creasta, pentru simpul motiv că era singurul drum in care nu risca nimic, ştiind fiecare piatră din zilele de după cea tocmai povestită. Cele două gemene, apaţinand unei familii din grup, de cate zece ani fiecare, pe nume Carmen şi Loara (sic!) au zburdat inocente, impreună cu persoana ce–I devenise intre timp apropiată lui Moko, păstrand zilei o amintire fără pic de nor.

Noi credem că nu putem stabili dacă incălcarea repetată, de către Moko a angajamentului de–a nu–l mai prinde nimeni prin aşa locuri, angajament cu care el susţine că şi–ar fi cumpărat, in acea zi de august, capacitatea de a continua drumul, a reprezentat o depăşire a limitei măsurate atunci, pe loc, sau măsura inconştienţei de a ignora avertismentul.

10 august 1999

The Devil and Daniel Webster, Alec Baldwin, 2003, USA

Versiunea românească a titlului e aproape corectă: literal, Scurtătură către fericire. Titlul original, Diavolul şi Daniel Webster, sună şcolăresc. Nu e prima data, dar cazurile sunt, totuşi, rare. Interesantă e biografia filmului. Terminat în 2001, postproducţia a trenat 2 ani datorită blocării fondurilor. Anul oficial de naştere e 2003, participă la un festival în 2004, premiera e consemnată pe 13 iulie 2007 în USA, e difuzat în acelaşi an în Kazahstan, Rusia, Ukraina şi… Filipine, e difuzat în alte 8 ţări, în următorii 4 ani, dintre care 2 premiere pe DVD şi una TV. Ţări cu o mare diversitate de cult (India, Emiratele Arabe Unite, Korea (de sud), restul nominal creştine. Suferă o diversitate de titluri localizate, dintre care cele mai interesante sunt Diavolul se ascunde în detalii (Germania, DVD) şi Diavolul sexy (Franţa). Aceste elemente oarecum insolite justifică interesul pentru un film care nu rupe inima târgului prin valoare cinematografică intrinsecă.

Tot interesant, e singurul film regizat de Alec Baldwin, actor prolific ce posedă ştiinţa de a-şi valorifica inexresivitatea. El îşi rezervă rolul eroului, dar e cel puţin a doua oară când e surclasat de sir Anthony Hopkins, care-i dă, şi aici, replica.

Storyul e conceput ca un Faust pe dos. Ceea ce, ca idee, e de-a dreptul interesant. Şi fertil. Bază pe care se putea face un film de cu totul alt calibru. Cel făcut (şi jucat) de Alec Baldwin nu e ratat, dar e modest. Dar de unde până unde Daniel Webster? Mie numele îmi amintea de un dicţionar de pronunţie în engleză, găsit prin anii 60 târzii, într-o librărie. Coincidenţa putea însemna ceva sau nu. Aşa am aflat că au existat cel puţin 2 politicieni americani cu acest nume. Unul activând în prima jumătate a seclului XIX si urcând până la funcţia de secretar de stat, al doilea contemporan. Fişa imdb a filmului spune că Archibald Macleish a scris scenariul după o povestire omonimă a lui Stephen Vincent Benet. Autor, între altele, a altei povestiri, după care se făcuse, cu jumătate de veac în urmă, comedia Şapte mirese pentru şapte fraţi. Ei, bine, ideea unui proces intentat de un om diavolului, pentru denunţarea motivată a contractului faustic, şade la baza povestirii – sursă a filmului. Iar avocatul respectivului petent, ca personaj de ficţiune, e modelat după politicianul a cărui biografie Wikipedia o oferă. Povestirea a apărut în 1936. Poate fără reflexul mnemonic care mă ducea pe o pistă falsă n-aş fi ajuns să sap până aici. Cum şi dacă filmul ar fi fost făcut cu 20 de ani  în urmă – eventualitate perfect posibilă la scara cronologiei implicate -, n-aş fi avut la dispoziţie nici baza de date a filmelor (asta înseamnă imdb), nici enciclopedia liberă, nici acces facil la ele. Prima bază cinematografică de date a fost produsul gigantului Microsoft, a apărut în 1996, pe un CD, cu prilejul centenarului celei de-a şaptea arte din anul anterior. Atunci 4000 de filme cu acces la statistici pe orice parametru era imens şi competitiv faţă de toate enciclopediile de profil disponibile în România. Astfel, marele regizor, dacă metafora e acceptabilă într-o carte de cinema, a aranjat lucrurile ca la data difuzării filmului (2 octombrie 2015) de către un post TV să permită cinefilului român cunoaşterea destinului aproape secular al unei idei originale. Care idee e improbabil să fi apărut altundeva decât în America. Mitul faustic are rădăcini folclorice şi a devenit clasic graţie a doi mari scriitori germani. Tema a fost, inerent, un cal de bătaie literar pentru destule subgenuri şi nu puţini autori, numai în Europa. La nivel onorabil, cu mai mult de un deceniu în urmă s-a jucat la Naţional o piesă a unui dramaturg ceh, fost dizident, când acesta mai era încă preşedintele Cehiei. Acţiunea, de inspiraţie faustică (personajul central se numeşte chiar Forstka), se petrece într-un institut de cercetări. Dar nici unui european nu i-a trecut prin cap că ar fi de imaginat denunţarea prin acţiune judiciară a unui pact cu diavolul. Originalitatea ideii, tipic americană, dar de valoare universală, biografia ei aproape seculară de la povestire la film sunt argumente pentru plasarea filmului în focarul analizei. 

Sub diferite nume, personajul diavolului are, de obicei, aparenţă masculină. Ca partener al doctorului Faust îşi ia numele de Mefisto. Aici nu are nume, dar e încarnat e o femeiuşcă mignonă, subţirică, roşcată şi moderat de sexy. E jucată de Jennifer Love Hewitt, 22 de ani la filmări. O texană cu rădăcini anglo-scoţiene şi germane, pe platouri de la 11 ani, cu un mare număr de roluri mici, majoritatea în seriale TV (a jucat-o într-unul pe Audrey Hepburn). În limbajul din anii 60-70 ar fi fost categorisită starletă. Rolul din filmul nostru lasă impresia că are, totuşi, valenţe neexploatate. Dacă fotogenia se mai defineşte, ca odată, capacitatea de a apărea la fel în fotografii şi filmări, actriţa nu e deloc fotogenică. Ceea ce e un avantaj pentru paleta de roluri în care e specializată. Aici reuşeşte să arate destul de diferit, după momentele în care domină sau este contrată şi, în final, învinsă de avocatul subiectului contractului infernal.  

Dacă prestaţia actoricească a lui Alec Baldwin e, ca în destule din rolurile sale, fără relief, nici cea regziorală nu depăşeşte meşteşugul. Fişa imdb a filmuui nu oferă, din principiu, date de box office (care sunt, prin definiţie, variabile în timp), dar indexul mediu al navigatorilor pe website dă o idee despre popularitate. Ori, aproape 4000 de navigatori îl clasează la 5.6/10, deci în zona mediocrului. Totuşi interesul filmului nu stă în valoarea lui intrinsecă, nici în recepţia publicului. Nu vorbim despre aprecierea criticii, nu avem date. Interesul se află în problemtică, indiferent de nivelul artistic în care e aceasta tratată. Şi nu în primul rând pentru originalitatea temei, deşi şi pentru asta. Ci pentru evantaiul de reflecţii pe care tema le prilejuieşte. Mutatis mutandis, tentaţia contractului faustic ne trimite la o temă mult mai dură, abordată de un film vechi: Planeta interzisă (Fred McLeod Wilcox, 1956, USA). Unde apare un monstru atoatedistrugător, care nu-i decât proiecţia dorintelor subconştiente ale unui om cumsecade. Fenomenul e generat de acelaşi motiv care distrusese intantaneu întreaga populaţie a respectivei planete. Care ajunsese la un nivel de dezvoltare tehnologică ce permitea realizarea tuturor dorinţelor. Moment în care fiecare individ devenea ţinta sentimentelor negative ale celorlalţi, de la marile uri la măruntele ranchiune. Ce legătură e, însă, între realizarea nenaturală a dorinţelor de succes şi realizarea resentimentelor? Cumva ne-o lămureşte o replică a diavoliţei roşcate, care-i explică eroului că succesul lui nu se poate realiza, prin magia ei, decât în dauna pietenului care avusese deja success în viaţa reală. E implicată aici un soi de lege de conservare, nenumită ca atare, dar lesne de intuit, atât de personajele de ficţiune, cât şi de public. Mergând cu reflecţiile, pe linia poveştii bis, cum o numea D. I. Suchianu în superba lui teorie a unităţilor de frumuseţe, ajungem să identificăm geneza răului macrosocial în propagarea răului microsocial. E foarte departe de tema limitată şi cu forţă artistică tot limitata tratată, dar linia logică de la mărunt la major nu are hiatusuri. Iar un film comercial care ne poate face să ne gândim aşa de departe merită cel puţin a nu fi trecut cu vederea.

Să vedem acum ce se întâmplă. Trei prieteni scriitori, Jabez Stone (Alec Baldwin), Julius Jensen (Dan Ayckroyd) şi Mike Weiss (Barry Miller) se străduiesc să-şi vândă produsul scrisului. Primul e luat la vale de un editor, Daniel Webster. Între ciudăţeniile decorului insolit din biroul acestuia – o coadă, într-o cutie cu perete de sticlă, pe un perete. Seara, la un restaurant, Jabez poveteste oarecum încurcat că editorul l-a încurajat. Să scrie mai bine. Jensen toarnă gaz pe foc, lăudându-se cu un contract de 190,000 dolari. De unde până unde? Editoarea semnatară, apariţie flamboyantă, trece prin local şi-I face bezele norocosului. E prea mult. Înciudat, Jabez îşi aruncă maşina de scris pe geam. Se aude un strigăt. Vede, pe geam, o pereche în vârstă. Bărbatul se aleacă disperat către femeie, care e pe asfalt. Maşina de scris o ucisese. Seria de ghinioane e declanşată. Cine, în aceeaşi situaţie, n-ar încerca dorinţa intensă ca totul să nu se fi întâmplat? Tehnologia absolută din filmul lui Wilcox, pe lângă că n-ar putea functiona, având efectul inerent de finis mundi, oricum n-ar putea da timpul înapoi. Nu contează că eroul nu ştie, n-a auzit de un asemenea mod de îndeplinire a dorinţelor. El nici nu se gândeşte la ceva care să-i îneplinească dorinţa de a nu fi devenit ucigaş, e turmentat de şocul întâmplării. Deschide bezmetic uşa, răspunzând soneriei, crezând că poliţia a şi venit. În loc să se relaxeze la vederea tinerei oricum atrăgătoare, devine şi mai buimac. Cum nu e prima poveste de gen, ne şi gândim dacă diavolul nu cumva a manipulat întâmplarea pentru a-I fi livrat un subiect vulnerabil. Bărbatul rezistă, are, totuşi, o educaţie, până ce apariţia îl încalecă. Scoate un da şoptit, contractul e semnat. Dece oare, atunci, prelungeşte până dimineaţa tratamentul? Eliberat de teama poliţiei, deturnată senin de apariţie, care reparase din  poignet geamul spart, omul mărturiseşte că ceea ce vrea e succesul. Editorial, de public, deci bănesc, succesul la femei. Ceea ce se întâmplă. Asaltat de o editoare de… succes (Kim Catrall, care pare a-şi prelungi rolul din Sex and the City), individul intră pe turnanta unei vieţi goale. Succesul conventional, în cod social, nu numai că-l face prizonierul programului, dar îl frustrează de orice trăire autentică. Dacă filmul ar fi fost făcut cu jumătate de secol mai devreme, ar fi lunecat în critică socială şi aplaudat dincoace de cortina de fier. În anii 2000, conotaţia morală e simultan mai superficială şi mai adâncă. Şi, har cerului, deloc lozincardă.

În pragul laurilor Pulitzerului, victima se revoltă. Cere revocarea contractului. Deloc ciudat, deloc imprevizibil, motivarea esenţială, dincolo de conştiinţa vidului existential, e cea a ratării totale ca scriitor. Căci diavolul respectase scrupuos, cinic şi cu humor contractul. Succesul cerut e oferit strict exterior: popularitate, expunere publică, bani şi femei. Dar critica îi apreciază just maculatura. În fond nici el nu oferea unui public inconştient mercenar decât marfa meritată. Iar asta îl roade cel mai mult. Se consideră păcălit. Şi este. Dar autocompătimirea, mai intensă decât dinainte de contract, nu-i dă luciditatea totală de a-şi întreba net partenera infernală dece se mulţumea cu suflete moarte. Oare şi în Hades se lucrează la normă, nu la calitate? Poate ar fi fost un filon exploatabil, cu alt scenarist, cu alt regizor, iar ironia corosivă ar fi ridicat stacheta filmului.

Dar, dacă acceptarea contractului se făcuse sub presiunea primarităţii disperate, pentru a ieşi din labirint are nevoie de altfel de hotărâre. Una lucidă, cerebrală. În care să-şi angajeze acea fiinţă interioară rămasă imună la dinstrugere. Dacă nu cumva stimulat de conştiinţa eşecului. Repetă vizita la editor, cu care se mai întâlnise şi care-şi păstrase faţă de el atitudinea persiflantă. De data asta merge la sigur. Îi propune, cu discretă ostentaţie, alt op. Luîndu-l la sigur. Coada aia e a ei, nu-i aşa? Dar ei doi nu-s egali. Editorul are alt statut, mai dur, în relaţia contractuală cu diavolul. Dacă postulantul ţine neapărat la un proces de contestare a executării contractului, el are de ales. Dacă acceptă şi pierde, soarta sufletului lui e aceeaşi cu a clientului. Dacă câştigă, ambii sunt eliberaţi. Se vede că propriul său contract era mai vechi decât cel pe 10 ani ai scriitorului veleitar, deci pe mai multă vreme. Poate chiar până are de făcut o asemenea alegere.

Cinefili fiind, avem timp să observăm că aici fictiunea e o metaforă subtilă a condiţiei editorului, în relaţia sa cu autorii. Dar nu adăstăm dincolo de observaţie, se apropie finalul. Şi orice film american are cel puţin două poncife: urmărirea maşinilor pe străzi şi scenele din sala de judecată. Primele îşi au originea în cavalcadele seculare, celelalte în adunarea tribală saxonă.

Aşacă, după expedierea postulantului, aflat în proximitatea scurgerii celor 10 ani contractuali, se apucă, vag excedat, de lectură. Şi ia decizia de a risca să-l reprezinte ca avocat decoperind, la lectura ultimei fraze a noului manuscris, că omul chiar devenise scriitor. Sub tensiunea reprezentării literare a dramei personale. Finalul manuscrisului e finalul unui dialog cu sugestie simbolică între (un) tată şi fiul său. Frazele sunt redate complet în film, dar preferăm doar finalul replicii filiale: nu există scurtătură spre fericire. No short cut to happiness. Concluzia nu numai a unei experienţe individuale, ci a tuturor vânzătorilor păcăliţi ai sufletului lor nemuritor. E o concluzie existenţială, cu iradieri filosofice, cu sunet plin, cu substanţă literară. Citat de editorul-avocat, la procesul infernal nocturn, ca replică finală a pledoariei sale. Dece procesul era infernal? Păi din juriu făceau parte Truman Capote, Hemingway, Chalotte Bronte, iar judecătorul era Julius Jensen, debutantul de succes în viaţa reală, ucis în accident de maşină după intervenţia diabolică. Pentru că nu poţi câştiga dacă cineva nu pierde, cum îl avertizase femeiuşca fără coadă, înainte de a-şi executa contractul.

Evident, juriul dă reclamantului câştig de cauză, cu o clipă înainte ca soarele tocmai răsărit să inunde sala de judecată. Pe lângă simbol, cadrul e altă metaforă. Lumina soarelui e lumina care ne orbeşte la ieşirea din sala de cinema. Sală metaforizată, abia aşa ne dăm seama, de sala de judecată. Nu ne puten sustrage imaginii, tot metaforice, a aceluiaşi Suchianu. La filmele valabile, spectatorul vede, mental, o poveste bis. Care continuă până la sentinţă povestea spusă pe ecran. Atunci, care e povestea bis cu care întâmpinăm soarele tocmai răsărit, după ce scriitorul, ca metaforă şi el, a omului generic? E un sentiment de apăsătoare ambiguitate. Oare eliberatul de gheena eternă se află înapoi în purgatoriu, înapoi în viaţă, se află, oare, la capătul celor 10 ani de chin, devenit scriitor, cu preţul morţii prietenului de succes? Căci celălalt prieten, de a cărui boală şi moarte n-avusese timp, în goana succesului, era oricum pierdut. Suchianu are dreptate, dar poate nu cum credea el. Într-adevăr, un film valabil e acela care ne determină să-I fim coautori. Care să-l ducă mai departe, pe căile deschise de finalul şi logica lui. Şi, mutatis-mutandis, viaţa scriitorului e, într-adevăr, un purgatoriu.

Sigur că ar fi un bun final de text. Dar ar fi o eroare neglijarea remarcabilei prestaţii actoriceşti a lui sir Anthony Hopkins. Care domină seniorial filmul. Iar scena pledoariei finale e antologică.

În fine, titlul. Filmul e mai exact reprezentat de formula No Short cut to happiness. Dar nu se putea intitula aşa. Căci finalul, deşi previzibil, mai ales de la un moment încolo, ar fi fost oferit mură-n gură. Cel formal, deşi banal, respectă cel puţin povestirea aflată la originea scenariului. Dar filmul e cunoscut, chiar în lumea anglo-saxonă şi cu versiunea engleză a titlului dat de postul TV care l-a difuzat. Până la urmă, un titlu bun. Şi atunci, dacă de la un moment dat încolo, n-am făcut decât să-I evidenţiem calităţi, dece am insistat sa-l socotim mediocru? Doar pentru că pe tema data s-ar fi putut face unul mai bun?  

Noi putem jongla astfel, altfel cititorii s-ar plictisi. Dar, oare, i-ar fi plăcut lui Daniel Webster întâiul, ca să zic aşa, cel decedat în 1852, povestirea scrisă în 1936 şi filmul făcut în 2003, în care el însuşi juca rolul avocatului împotriva diavolului?

(Ȋn căutarea poveştii bis, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2016 – TIFF)

Se dedică acest eseu lui Emil Lungeanu

Scriitoarea americană Ayn Rand s-a născut ca Alisa Zinovievna Rosenbaum, în 1905, la Sankt Petersburg, Rusia, într-o familie burgeză. Farmacia tatălui său a fost confiscată de puterea bolşevică instalată din toamna lui 1917. A studiat istoria la Universitatea de Stat din oraşul natal (devenit Petrograd sub guvernul Kerenski, apoi Leningrad). Exmatriculată de autorităţile bolşevice, în preagul absolvirii, apoi reintegrată la protestul unor oameni de ştiinţă străini, absolvă cursurile în 1924. Următorul an studiază la Technicum, pentru artele ecranului. Absolvind cu un eseu despre actriţa poloneză Pola Negri, primul ei text publicat. Decide să-şi asume numele profesional Ayn Rand, cu care semnează, din acel moment, tot ce publică. Numele Rand e o prescurtare a numelui de familie primit la naştere.

Cătrefinele lui 1925 primeşte o viză pentru a-şi vizita nişte rude din Chicago. Ajunge la New York pe 19 februarie 1926. Decisă să rămână în SUA, petrece cânteva luni la rude, în care timp învaţă engleza. Apoi de mută la Hollywood. Îl întâlneşte pe Cecil B. De Mille şi lucrează în echipa de scenarişti la filmul acestuia, Regele regilor. În cunoaşte pe actorul Frank O’Connor, cu care se căsătoreşte pe 15 aprilie 1929, iar devine rezident permanent American în iulie, iar pe 3 martie 1931 primeşte cetăţenia. Încearcă să-şi aducă familia, dar aceasta nu primeşte permisia de emigrare.

Primul succes a fost vânzarea, în 1932, către Studiourile Universal, a unui scenariu intitula Păunul roşu, care n-a fost niciodată produs. Drama Noaptea de 16 ianuarie, jucată la Hollywood în 1934, fu un succes anul următor pe Broadway. În fiecare seară se alegea un juriu dintre spectatori şi se juca un final decis de acest juriu. Un experiment similar l-am întâlnit la casa Studenţilor, în primavara lui 1968, în regia lui Andrei Şerban. Pentru ţara noastră fusese o inovaţie. După plecarea regizorului, n-a ai fost niciodată reluat experimentul. Cum familia se mutase în decembrie 1934, la New York, scriitoarea a putut opera revizuri ale spectacolului pe Broadway.

Primul roman al scriitoarei este Noi, cei vii. Socotit semi-autobiografic. Acţiunea se petrece în URSS. Publicul îl priveşte cu rezerve, editorul îl scoate din producţie, dar… ediţiile europene continuă să se vândă. Adaptează naraţiunea pentru scenă, dar pe Broadway spectacolul se închide după mai puţin de o săptămână. După succesul celorlalte romane, autoarea lansează, în 1959, o ediţie revizuită. Care se vinde în peste 3 milioane de exemplare. Tema romanului e mai amplă, lupta individului cu statul. Mai târziu va explica lipsa de legătură dintre eroină şi persoana sa, mediul acţiunii fiind doar exemplificator pentru filosofia sa.

De fapt această dinamică e caracteristică întregii opere de ficţiune a sciitoarei  Ȋn 1942, compania italiană Scaalera Film, susţinută de regimul Mussolini, produce şi lansează filmul în două părţi, Noi, vivi şi Addio, Kira, bazat pe roman, fără acordul scriitoarei. Deşi numele acesteia apare pe generic, coscenaristă. Protagonişti, actori de prim plan ai perioadei, Alida Valli şi Rosano Brazzi. Ducele a salutat iniţial filmul, oprindu-se la aparenţa anticomunistă. Dar publicul a înţeles fondul general şi a umplut sălile. Circulau fraze precum Noi, morti, cu referire la prima parte şi Addio, Lira, cu privire la partea a doua. După 5 luni, Mussolini a ordonat interzicerea difuzării filmului (vezi https://cartier.md/gheorghe-erizanu/noi-cei-vii/). Concomitent cu vânzarea în Europa interbelică a romanului, episodul italian, deşi datorită lipsei acordului autoarei pentru ecranizare, a semnificat o victorie a filosofiei ce urma să fie dezvoltată în timp.

Lucrând la Izvorul, primulei best seller, se întrerupe, în 1937, pentru a scrie Imnul. Gândise ideea în adolescenţă, în URSS ca piesă de teatru. O abandonase după emigrare, dar o reconsideră după lectura unei povestiri cu acţiune în viitor, în The Saturday Evening Post. Scrise romanul în vara lui 1937, cu intenţia de a fi publicată într-o revistă (aşa a debutat si Asimov). La sugestia agentului său, propuse textul unei edituri. Fu respinsă. Miss Rand nu înţelege socialismul, fu sentinţa publică. Romanul fu publicat, în 1938, la Editura engleză Cassel. Se repeta istoria. În USA fu publicat abia după ce Izvorul devenise best seller.

Romanul e o ficţiune distopică, în care individul şi individualismul sunt suprimaţi. Titul iniţial era Ego. Leonard Peikoff, moştenitorul scriitoarei, explică schimbarea titului: Este o odă adusă egoului.

Izvorul, apărut în 1943, este primul succes literar al scriitoarei. Nu sunt publicate cifrele vânzărilor. Teza ei doctrinară începe să se clarifice. Eroul, un arhitect individualist, pe nume Howard Roarke, nu face nici un rabat convingerilor sale, este atacat de forţe conformiste şi învinge surprinzător într-un proces în care se apără singur. Romanul este ecranizat în 1949, sub compania Warner Bros, de de King Vidor, cu Cary Cooper în rolul principal. Regizorul se gândise la cuplul Humphrey Bogart-Lauren Bacall, dar autoarea, care a semnat şi scenariul, l-a preferat pe actorul al cărui profil interpretativ de erou s-a dovedit, până la urmă, o soluţie mai adecvată.

Ayn Rand a scris puţină literatură de ficţiune. Ultimul roman, Revolta lui Atlas (trauducerea literală a tilului original, Atlas shrugger, ar fi Atlas a dat din umeri) apare în 1957. Autoarea îşi duce aici şi acum la ultima consecinţă filosofia proprie – pe care a numit-o obiectivism. Structura deosebit de complexă poate fi considerată roman SciFi, ficţiune distopică. Ficţiune filosofică, naraţiune simbolistă, chiar mister. O grupare de elită, structurată în jurul uni geniu tehnic, poate bloca motorul economic al lumii. Trei personaje se disting: John Galt (geniul tehnic), Dagny Taggart (lideă a companiei care nu se lasă învinsă) si Henry Rearden (inventatoul unui material cu proprietăţi unice).

Vorbind despre roman, din perspectiva unei anume distanţe, autoarea apreciază că precedentul, Izvorul, cu întreg ecoul şi coerenţa sa, e, de fapt, o introducere la Atlas. În fond e un fel de-a spune public, indirect, că şi-a încheiat astfel cariera de scriitor de ficţiune.

Romanul a fost ecranizat târziu, în 3 părţi – 2011, 2012 şi 2014. Trei regizori – Paul Johansson (care joacă si rolul John Galt în prima parte), John Putch, James Manera. Personajul Dagny taggart e jucat de 3 actriţe diferite în cele 3 părţi.

N-am găsit date asupra timpului consumat de autoare pentru a scrie cele aproape 1200 pagini ale romanului. Cu tot cu documentare, probabil ani de zile.

Până în 1984 (la 2 ani după dispariţia autoarei) se vânduseră 5 milioane de exemplare, iar în 2022 nuărul vânzărilor atinsese 10 milioane în toată lumea. Nu cunosc numărul traducerilor în alte limbi. Oricum, în cei 25 de ani cât a mai trăit, a scris doar nonficţiune, dezvoltându-şi concepţia doctrinară şi a activat public intensiv. Oricum la producerea şi difuzarea primului din cele 3 filme trecuseră 29 de ani de la trecerea ei în nefiinţă. M-am întrebat dece aprecierea publică a filmelor (notificată de imdb.com) e mediocră: 50-60%. Văd două motive. Spectatorii de cinema s-au schimbat radical după 2000, ca să nu spun că au scăzut în calitate. Filmele sunt întrucâtva prea compexe pentru publicul la zi. Dar aflu cu nedisimulată surprindere că Roger Ebert, criticul meu preferat de cinema, scria despre primul film că a fost cel mai anticlimactic non-eveniment de când Geraldo Rivera a pătruns în seiful lui Al Capone. Ȋn ciuda unor critici negative, devenis un best seller internaţional. Semnificativ, el poartă dedicaţia Lui Frank O’Connor. De  altfel, titlul acestui roman i-a fost sugerat scriitoarei de soţul său. A murit la 3 ani după el şi a fost înmormântată în acelaşi cimitir newyorkez, aproape de mormântul lui.

Deloc de mirare, după încheierea romanului, Rand a suferit o depresie severă. Posibil motivul pentru care a pus capăt elaborării de ficţiune, concentrându-se asupra popularizării prin conferinte publice şi scrieri de gen a ceea ce a numit obiectivism.

A adoptat numeroase poziţii publice cu privire la probleme ale zilei. Unele formal contradictorii, dar la analiză logică dovedindu-se raţionale. Decurgând consecvent din primatul pe care l-a adptat şi concervat toată viaţa primatului raţiunii. Un singur exemplu din numeroase: s-a declarat împotriva războiului din Vietnam şi a serviciului militar obligatoriu, dar simultan a condamnat numeroşii evazionişti ai acestuia numindu-I fără echivoc vagabonzi. De reţinut, a susţinut Israelul în războiul de Yom Kipur, pe care l-a numit lupta oamenilor civilizaţi contra sălbaticilor. A susţinut candidaţi conservatori la preşedinţia USA, cu toţii perdanţi. Vezi https://www.scribd.com/document/474925000/Revolta-lui-Atlas.

E de presupus că l-ar fi susţinut şi pe Ronald Reagan. Dece n-a făcut-o? era epuizată fizic şi, cumva, mental? Nu, deoarece la momentul decesului lucra la o adaptare pentru televiziune a romanului major. O vor fi influenţat eşecurile susţinerii candidaţilor perdanţi? Nu găsesc argumente în bibliogafia la îndemână via internet. Dacă mi-am pus întrebarea, mă văd obligat să vin cel puţi cu o ipoteză. Afară de banalitatea că l-o fi susţinut fără să lase urme pe internet. Imi vine o idee creaţă, de humor forţat. Dar care duce la o idee fundamentală despre personajul Ayn Rand: poate Ronald Reagan (a cărui contribuţie la lansarea carierei literare a lui Tom Clancy e documentată) n-o fi fost, în mintea exclusivistă şi pretenţioasă a singularul nostru personaj… îndeanuns de conservator…

În 1985, la 3 ani dispariţia ei, Leonard Peikoff şi Ed Stinner

În 1964 e publicată o colecţie de eseuri pe marginea obiectivismului, sub titlul Virtutea egoismului.

Obiectivismul poate fi redus la o apoftegmă: Egoismul raţional e o virtute; altruismul(autosacrificiul) e un viciu.

Altă frază esenţială din catehismul (sic) Randian (Ayn Rand a fost atee): Omul care nu se prețuiește pe sine însuși, nu poate prețui nimic și pe nimeni.

Şi Pentru a spune „te iubesc” trebuie mai întâi să fii capabil să spui „eu”.

Dar, de departe, cea mai interesantă frază este definiţia: Libertate: A nu cere nimic. A nu aștepta nimic. A nu depinde de nimic.

DECE?

Nikos Kazantsakis a fost toată viaţa un om de stânga. Ca scriitor, modelul e cu ceva mai complicat. Dar nu discutam acum. Pe citadela capitalei cretane, Iraklio, mormântul său auster iese în evidenţă prin simplitate. O cruce lipsită de orice ormanente, cum ai vedea într-un fost câmp de bătălie, pe un piedestal paralelipiped dreptunghic. Pe care sunt scrise cele 3 versete simbolice: Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimmic, sunt liber.

Sigur că frazele nu sunt şi nu puteau fi identice. Dar au un ce comun. Ayn rand a fost un om de dreapta. Extreme care se ating într-un pol straniu? Ce e mai ciudat e că ambii au fost influenţaţi de numeroase surse. Dintre care una comună: Friederich Nietzsche.

Dacă Ayn Rand a avut contestatari în viaţă, nimic mai firesc. Orice personalitate accentuată (în sensul lui Karl Leonhard) n-are cum să nu aiba contestatari. Că a avut peste 37 milioane de cititori, cu numai 4 romane, nu-I de colo. Dar ce e lipsit de orice îndoială e ca a fost un personaj cum e greu, foarte greu de conceput mai opus globalismului neomarxist care cucereşte – şi otrăveşte – lumea.

de precizat c toate traducerile in romana apartin editurii Cartier, din Chisinau.

Şi, în încheiere, un gând paradoxal: Pentru a fi născut o personalitate de calibrul Ayn Rand, URSS trebuia inventată

Echipa de zgomote

Merge dând în bobote.

Pietricică de argint

Hai sa bem un peppermint.

Caci nu seamăan-a trăscău

Nici batăr a câine rău.

Să halim şi-o baklava

Dacă nu ş-o merdenea.

Foaie verde şi-un lemn tuns

Ce-am fost eu şi ce-m ajuns.

Boşorog ca brânza-n cui

Din judeţul covurlui

Nu există? Ei şi ce

        Eu exist chiar repede

        Repede în redege

        Mai des în uresese

        Foaie albă lemn ciobit

        Nu mă credeţi un hobbit.

        Că la marxism am chiulit.

        Foaie neagră balamuc

        Vă las şi p’aci mă duc

         ‘r’aş al drakkului de cuc  

Personajul se numeşte Harald Hardrada. De fapt al doilea nume e o poreclă. Cu care a fost cunoscut. Numele real a fost Harald Sigursson. Ca rege al Norvegiei s-a numit Harald al III-lea – 1046-1066. Născut în 1015 la Ringerike, decedat pe 25 septembrie 1066, în bătălia de la Stanford Bidge – actualmente în UK. Până în 1064 a fost şi regele Danemarcei.

În tinereţe Harald Sigursson a servit ca mercenar al lui Yaroslav I cel Ȋnţelept, cneazul Rusiei Kievene şi a participat chiar la Garda Varegă a Ȋmpăratului Bizantin (probabil Mihail al IV-lea)

În 1045 se înoarce din răsărit pentru a reclama titul de reg al Norvegiei, pe care-l obţine în urma interacţiunilor cu lideri suedezi. Împarte conducerea cu Magnus cel Bun, iar la moartea acestuia, in 1047 devine singurul rege al Norvegiei.

Poartă un război pentru moştenirea tronului Danemarcei, pe care-l câştigă.

În această perioadă primeşte porecla Hardada (în engleză Hard Ruller) cu care va rămâne cunoscut.

Anul 1066 e unul de cotitură în istoria nord-vestului european. Moare fără moştenitori Edward zis Confesorul, regele Angliei. Ducele Normandiei, cunoscut ca William Bastardul, pretinde că regele englez îi promisese tronul. Pretenţia n-avea nici o justificare, Regatul Angliei, de la Canut (rege al Angliei cucerite, al Norvegiei şi al Danemarce) încoace nu era ereditar. Regele era ales de Witan, adunarea marilor seniori saxoni. Liderul Witanului era în epocă Godwin duce de Wessex. Cei 4 fii ai săi sunt cu toţii implicaţi în evenimentele anului. Harold Godwinson e încoronat ca rege. O primă măsură e îndepărtarea de la curte a fratelui său Tostig, numit duce la Northumberland. Dar abilul William normandul pretinde şi că Harald, în timpul unei enigmatice călătorii în Normandia (1064), ar fi jurat să suţină pretinsa moştenire la tronul Angliei.

William obţinuse, cu aceeaşi abilitate, sprijinul Papei (Alexandru al II-lea), prin fratele său Odo, episcop de Bayeux. Construieşte o flotă tăind o întragă pădure, adună mercenari, cărora le proite fiefuri nobiliare în Anglia şi la 28 septembrie debarcă la Pevensey, pe coasta sudică a angliei şi cea nordică a cnalului Mânecii (English Channel pentru englezi). Construieşte o tabără fortificată, din lemn, la Hastings pe drumul spre Londra.

Harald Hadrada emisese, la rândul său, pretenţii la tronul Angliei. Mai mult cu gândul de a reface triplul regat al lui Canut. Debarcă, cu 300 de corăbii vikinge, în nordul Angliei, în zona York. Se aliază cu contele Tostig, care avea, ca frate al regelui Harol, pretenţii la tron.

Harold Godwinson îi surprinde, cu armata saxonă (soldaţi numiţi huscarls)cu un marş forţat şi pe 25 septembrie, la Sanford Bridge învinge armata aliată. Harald Hadrada şi Tostig pier în luptă. Abia 28 de corăbii se întorc spre nord-est. a fost ultimul asalt viking asupra coastelor engleze. Iar regele acestora a rămas în tradiţia orală ca ultimul viking.

Aflând de debarcarea, armatei invadatoare,regele Harold II se grăbeşte să-i iasă în întâmpinare, deşi propria armată suferise inerente pierderi în campania contra aliaţilor Harald al III-lea şi Tostig plus oboseala. Un alt marş forţat, de cca 400 km, în aduce pe câmpul de bătălie, la 10 km nord de Hastings. Bătălia s-a purtat la 14 octombrie. Datele istoriei militare sunt oarecum neconcordante. Dar în linii mari forţele beligerante ar fi fost comparabile, inclusiv ca echipament şi armament. Poziţia anglosaxonilor era superioară, pe o colină. Primele asalturi ale cavaleriei invadatoare (nu spun normande, căci cuprindea mai multe neamuri, inclusiv din sudul Italiei) n-au destabilizat armata în defensivă. William a utilizat, tipic pentru firea lui vicleană, o tactica preferată, mai târziu, de cavaleria mongolă: o retragere simulată. Anglosaxonii au înghiţit momeala, au ieşit din dispozitiv, urmărind cavalerii în retragere. Atacanţii au întors brusc frontul şi in noul asalt, au trecut printre apărătorii mai rarefiaţi.

Până seara armata aglo-saxonă a fost complet distrusă. Regele Harold a pierid, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai săi.

Legenda spune că aceşti doi fraţi, luînd în serios zvonurile despre jurământul regelui, l-ar fi sfătuit să nu participe la bătălie, sperjurul fiind condamnat atât de cutumă, cât şi de superstiţie. Temperamental, regele a refuzat.

Tot legenda spune că mama celr 3 fraţi, soţia ducelui Godwin, i-ar fi cerut lui William trupurile fiilor ei, pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Ducând ficţiunea (sau, poate, realitatea?) sperjurului comis de rege, la consecinţa logică, acesta i-ar fi înapoiat mamei lor trupurile celor doi fraţi ai regelui, refuzându-l pe cel al regelui sperjur.

William Bastardul, numit din momentul bătăliei de la Hastings, Wiliam (guilleme, în franceza vorbiă de normanzi) Cuceritorul a fost încoronat la Westminster Abbey în ziua de Crăciun a aceluaş an. Să amintim că celebra catedrală fusese construită de regele englez Edward Confesorul.

Pe locul bătăliei, în timp a fost construită o mică mânăstire (Battle Abbey şi un orăşel (Battle). Situsul face parte din comitatul actual East Sussex.

Bătălia de la Hastings e importalizată de o mare operă de artă medievală. Celebra tapiserie de la Bayeux. Cuprinzând scene de bătlie in broderie de lână colorată, pe pânză. Lungă de aproape 70 m. supravieţuirea ei (conservarea e un termen prea slab) timp de 9 secole e un miracol. În 2007 a fost înscrisă de UNESCO în Registrul Memorial al Lumii. Acum este expusă la un muzeu ad hoc la Bayeux. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tapiseria_de_la_Bayeux

dar excepţionala operă are şi ea legenda ei. În cartea Arde Parisul?, de dominique Lapierr şi Larry Collins (tradusă şi în româneşte) şi in filmul aferent, eponim (René Clement, 1966) apare o secvenţă: Feldmareşalul Hermann Goering, care, a şef al aviaţiei militare germane pierduse Bătălia Angliei, un maniac care adunase la castelul său Karinhall o grămadă de opere scumpe de artă, ar fi trimis la generalul Choltitz, comandantul regiunii parieizne, în timpul insurecţie Rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, doi militari SS cu ordinul să preia tapiseria din Muzeul Luvru. Care, după informaţiile Feldmareşalului, s-ar fi aflat acolo. Autorii cărţii, altfel extrem de minuţioasă şi ai filmului au luat de bună o informaţie greşită? Generalul german habar n-avea ce există în muzeul Luvru şi ce nu. Maniacul Feldmareşal putea fi informat greşit. Dar autorii celor două documente la îndemâna întregii lumi? Oricum, deşi în general veracitatea informaţiilor din Wikipedia are gradul ei de relativitate, versiunea despre locul celebrei tapiserii sună logic

De atunci Anglia n-a mai fost cucerită niciodată prin desant marin. Invincibla Armada s-a risipit, cu flota spaniolă, în 1588, Napoleon, pierzând bătălia navală de la Trafalgar, a fost nevoit să renunţe la debarcare, mărşăluind în 2005 de la boulogne su Mer pănâ la Ulm (preludiu timpuriu al bătăliei de la Austerlitz) iar Hitler şi-a retras şi el armata în 1940 (eşecul operaţiunii Leul de Mare), urmând ca Luftwaffe să piardă în următoarele luni bătălia aeriană a Angliei.

Cu bătălia de la hastings s-a sfârşit perioada anglo-saxonă a Angliei. Regele viking Canut nu crease o nobilime skandinavă). Au urmat aproape 2 secole în care nobilimea adusă de cuceritor a vorbit franceza, iar populaţia locală a continuat să vorbească saxona. În evoluţia ei, egleza su suferit unele influenţe.sigur că engleza elisabetană, a lui Shakespeare şi a Renaşterii, rămâne fermecătoare, dar chiar engleza contemporană, autoimpusă ca limbaj global, cu tot fondul lexical germanic, s-a distanţat mult faţă faţă de vechea saxonă.

Ca rege, William I, preocupat intens de interesele fiscale, a rămas în istorie prin Domesday Book, un recenământ al întregului avut individual, care a uluit populaţia. Opera, în fond, a unui negustor. La scara unei întregi ţări. Mică, e adevărat. Oarecum comparabilă operaţie consecutivă excomunicării lui Henry VIII Tudor şi întemeierea Bisericii Anglicane.

Dece l-am considerat pe ultimul rege viking drept personaj între două poveşti? În fond Normandul a fost mai important. Şi a lăsat urme mai adânci şi mai temeinice. Vikingul a avut o viaţă marcată de nenumărate victorii. Pe o arie foarte largă. Din Norvegia şi Danemarca până la Constantinopol. Singura sa înfrângere majoră i-a adus sfârşitul. Evit, pe cât posibil, să operez cu istoria contrafactuală. Dar sunt dator cu un episod quasilegendar. Regele saxon Harold II, în general dominat de firea-i vulcanică, a luat, spune legenda, o singură decizie înţeleaptă. La Stanford Bridge i-ar fi oferit lui Harald III o alternativă. Fie o ofertă materială bogată, pentru a se retrage cu cele 300 de corăbii, fie şapte coţi de teren, pentru mormânt. Iar vikingul ar fi ales prost.

În urmă cu 38 de ani, pe 7 mai, o echipă românească înregistra o performanţă irepetabilă în fotbalul european. O premieră absolută. Echipa venea din zona estică a cortinei de fier.

12 ani tandemul celor două echipe departamentale, specifice acestei zone geopolitice au fost singurele aflate permanent în eşalonul superior al fotbalului naţional. Deşi alte echipe erau mult mai vechi. Dar avuseseră fiecare sincope. Trecuseră, adică, prin purgatoriul eşalonului secund. Eşaloane care-şi schimbaseră denumirile: categorie, divizie… azi, greu de explicat dece, primul eşalon se cheamă Superligă.

Nu e singura schimbare de nume. Una din cele două echipe fanion facuse o timidă încercare, imediat după schimbarea de regim, în 1990, să abandoneze numele de import, a întâmpinat expllicabile rezistenţe, a rămas cu numele dar şi-a schimbat logo-ul. Adpoptând porecla cu care era alintată, vorba vine, de antisuporterii vechiului regim: doi câini roşii. Dar… şi-a pierdut permanenţa în primul eşalon. A retrogradat de curând şi… nici acum nu se simte mai bine. Dar eforturile sistemice de a evita o nouă retrogradare se văd cu ochiul liber.

În schimb, cealaltă echipă, cea care în 1986 cucerea Cupa Campionilor Europeni, trece încă prin zguduiri interne. Prin intermediul unor discutabile decizii judiciare, echipa care, de facto, continuă neîntrerupt prezenţa în primul eşaalon, fu silită să-şi schimbe numele. Ba la ani de zile după prima decizie judiciară se reînfiinţă, în 2017, o echipă artificială, cu străvechiul nume. Sub patronajul aceluiaşi minister precum odinioară câştigătoarea CCE.

Rostul cestui text nu este de a înşira nenumăratele procese dintre două echipe ce n-au nimic comun. Vom preciza doar cel mai absurd dintre cazuri. Procesul pentru atribuirea palmaresului. Administrat de o instanţă de grad înalt, ale cărei judecătoare nu posedă însăşi noţiunea de palmares.

Echipa continuităţii a câştigat acum titlul de campioană. După un interval de 9 ani. Sigur, mai e o singură etapă din play off şi finala cupei, dar prea puţine elemente de clasament mai trebuie stabiite.

Forurile diriguitoare au înmânat, în cadru festiv, trofeul oficial şi medaliile de campioni. Ocazie cu care pe Stadionul Naţional s-a stabilit un record. Numărul maxim de spectatori de la deschiderea, cu deja ani în urmă: 54673 spectatori. Asta e prima din cifrele la care se referă titlul textului.

Prin forţa lucrurilor, între cele două echipe atât de diferite, contenciosul nu se restrânge la sfera ofocială. A ieşti, firesc, în media, dar mai ales în public. Începând cu suporterii organizaţi.

Mai mult sau mai puţin surprinător, un jurnalist de meserie, consilier al Preşedintelui Federaţiei Române de Fotbal, a exprimat public, în nume propriu, o idee de bun simţ. În orice conflict, echipa autentică e aceea la care se duc suporterii. Şi sunt destule cazuri. Iar statisticile ultimilor destui ani sunt elocvente: numărul suporterilor echiei continuităţii sunt mai mulţi decât de pildă, suma suporterilor celorlalte echipe bucureştene din primul eşalon. Federaţia, deşi are relaţii prea puţin prietenoase, cu proprietarul echipei continuităţii, a avut tactul de a ignora opinia salariatului său, care ş-ia exprimat, repetat, opinia de bun simţ subliniind că o face în nume personal.

În toată lumea, dar cu precădere în prezent, indiferent de quasidispariţia versiunilor tipărite ale ziarelor în favoarea mai popularelor ediţii online, mass media trăieşte din scandal. Anticul ziar de sport, care şi-a readoptat, în ianuarie 1990, numele cu care se înfiinţase în interbelic, a dispărut de curând. Există doar moştenitorul gsp.ro. adică gazeta sporturilor. Cum între alte talente, proprietarul echipei continuităţii, îl are şi pe acela de a atrage dezafinităţi, gsp.ro are o atitudine de aşteptat mai degrabă negativă decât pozitivă faţă de el.

Dar iată ce publică azi, 13 mai, cest deja unic website:

https://www.gsp.ro/opinii/editorial-adrian-duta-asta-e-steaua-741643.html

desigur, nu toţi cei 54673 spectatori au fost suporterii echipei sărbătorite. Dar, mai ales dată fiind sărbatoririea, după ultimul meci acasă, face ca marea majoritate să fi fost suporteri. Iar media spectatorilor la cele 20 de meciuri acasă în anul competiţional 2023/24, a fost cu puţin peste 20,000. altă cifră.

Artificiala echipă a ministerului are, inerent şi ea suporteri. Dar… daca pe Stadionul Naţional pe 11 mai au asistat 54673 spectatori, a doua zi, pe 12, pe Stadionul Steaua, construit din bbugetul statului şi administrat de Ministerul Apărării, pe care joacă echipa ministerului, numită Steaua, au fost… peste 30,000 de locuri goale! Opinia personală a lui Andrei vochin, consilierul preşedintelui FRF, capătă o acoperire îîn cifre.

Cifrele astea se referă la momentul prezentului. Participarea echipei continuităţii, campioană en titre, după 9 ani de secetă, ţine de viitor. Nu discutăm cifrele fantasmagorice ale proprietarului echipei. Foarte probabil nu se va califica în grupele Champions League. Actualul nume al fostei cupe a Campionilor Europeni. Datoria mea de colportor de cifre e să rămân realist. Chiar prezenţa în a treia competiţie europeană, înfiinţată nu demult, Conference League, ar fi o performanţă. Nu discut nici previzibilele măsuri distructive pe care le va lua temperamentalul proprietar după o atare, totuşi, performanţă realistă.

Conform palmaresului stabilit de judecători care n-au noţiunea de palmares, titul de azi ar fi al şaselea. Conform şi mai temperamentalului jurist al ministerului, de departe cel mai pasional duşman al echipei campioane şi al proprietarului ei, ar fi primul. Iar conform nu doar suporterilor, ci practic al întregii lumni interne a echpei campioane este al 27-lea. Alte cifre.

Implicând organisme oficiale în formalitatea atribuirii elemetelor titlului – trofeu, medalii – şi, inerent, a mass mediei, decidenţii campioanei aveau o problemă. Invenţia unei motivaţii, fie şi cusută cu aţă albă, a numărului 27 înscris pe tricourile cu care au jucat ultimul meci acasă şi pe care au fost plasate medaliile. Ei, bine, precedentul mei acasă, acela care a stabilit punctajul suficient pentru ca echipa să nu mai poată fi ajunsă în clasament, deci care a valorat virtualmente titul de campioană, întâmplător şi simbolic în caompania precedentei campioane,, s-a desfăşurat pe 27 aprilie.

E ultima cifră a acestei treceri în revistă.

Până la 12 ani habar n-aveam de fotbal. Odată contaminat, aria de interes s-a extins brusc, precum Big Bangul. În câteva luni m-am procopsit cu 3 echipe favorite – la nivel de club şi cu o naţională.

Familia era abonată la un săptămânal, numit Magazin. Poate că există şi azi. Pe prima pagină era fotografia unui tânăr negru. Legenda preciza că tânărul avea 17 ani şi fusese desemnat cel mai bun jucător al Campionatului Mondial de Fotbal. De care, evident, nu auzisem. Avea un nume ciudat, Pele. Devenit instantaneu interesat, am aflat relativ repede că numele din buletin era Edson Arrandes do Nascimento. Au trebuit să treacă, apoi, multe zeci de ani ca să aflu ca prenumele îi fusese ales din admmiraţie pentru marele inventator, porecit Vrăjitorul din Menlo Park. Ciudată alegere pentru o familie săracă din mica localitate braziliană Tres Coracoes. Ceea ce înseamnă Trei inimioare. Undeva în zona Sao Paolo. L-am adoptat pe viaţă. A expiat de curând. Abia împlinise 82 de ani. Am refuzat, de-a lungul zecilor de ani, să-I admir pe Diego Armando Maradona şi pe Lionem Messi. Pe care chiar i-am  antipatizat. Cum să n-o fac dacă faima lor concura faima lui Pele? Ȋn schimb i-am admirat pe Alfredo Di Stefano şi pe Johann Cruijff.

Devenisem la fel de brusc suporterul naţionalei Braziliei. Sunt şi azi.

În câteva luni am devenit pe viaţă, în ordine, suporterul echipelor Inter(nazionale) Milano, Steaua Bucureşti Fostă CCA, la momentul alegeri, acum numită aiurea FCSB. Suporter de cursă lungă (66 de ani acum), o bagatelă absurdă de decizie judiciară n-are cum să mi se impună. Şi, în fine, Real Madrid. Cum firea m-a ajutat să fac ordine în corpul afinităţilor – şi dezafinităţilor – elective, sunt antisuporterul Juventrus Torino (La vecchia donna), Dinamo Bucureşti şi CF Barcelona. De curând pare să înlocuiesc echipa Câinilor Roşii cu Rapidul, ca antisuporter. Consider că afinităţile – şi dezafinităţilor – elective, ca expresii absolute ale subiectivităţii, n-am nevoie de argumente raţionale. Am ţinut, episodic, pe lângă şi simultan cu echipa de suflet, cu Rapidul, în 1966/67. Pe vremea lui Niki Dumitriu, când se lutase cu Dinamo.

Da-am luat-o cu amănuntele, mă simt dator să schiţez şi sum am ajuns la tripleta asta de echipe de club. Cu Inter m-am trezit din întâmplare, dar cu irepresibilă consecvenţă. Cu echippa roş-albastră fu mai complicat. Dar, cum altfel, cu totul consecvent. Deschideam, cum spusei, ochii în fotbal când grupul de adulţi acre orbitau (fă să ştie) în jurul buriculuui meu, ţineau abitir împotriva echipei care era a armatei. Din principiu. O familie din grup conţinea 3 ploieştenţce. Se întâmplă ca anul ăla Petrolul Ploieşti să câştige titlul naţional. Unica dată când primele e echipe fură despărţite doar de golaveraj. Antipatia lor quasiomogenă pentru echipa armatei atingea un vârf. Din momentul când fui marcat pe veci cu acea poză de ziar, ce era să fac? Fui proiectat de un fiat transcendent împotriva lor. Cum o să-mi pese de decizii judiciare, luate peste multe zeci de ani?

În fine, erau anii în care se înfiinţase o competiţie europeană: Cupa Campionilor Europeni. Acum Champions League.

Real Madrid  avea să câştige primele 5 ediţii. Dar eu alesesem deja încă din primele luni. Cercetând ziarul de sport alasem că înainte cu o lună sau două de acea poză de ziar să despartă apele, Real învinsese în finală pe A C Milan. Iar eu tocmai mă trezisem pe nepusă masă suporterul celeilalte echipe milaneze, Inter. Următoarele două finale le-am urmărit în ziarul de sport, anii următori. Deja mă cucerise vedeta Realului, Di Stefano, La Saeta Rubia, singurul fotbalist pe care-l aşezam în umbra lui Pele. Îii citisem biografia. Şi peste puţini aveam să-l văd, la televizor, învingând Dinamo. Faza colului 3 o văd şi acum, dacă închid ochii.

Peste zeci de ani, aflând că în spaniolă Real înseamnă Regal, aveam să-mi zic că alegerea-mi fusese inspirată şi-mi accentură simpatia.

Destule dintre alegerile mele au fost aparent întâmplătoare. Dar cele mai multe confirmate, accentuate, dezvoltate şi alăturate unei arhitecturi în genul catedralelor europene vizitate mult mai târziu.

Şi dece acest remember taman acum?

Nu am certitidinea absolută, urmărirea fenomenului fotbalistic, cu tată continuitatea dimp de 66 de ani, avu inerente hiatusuri. Nu ştiu dacă tripla victorie de anul ăsta va mai ifi fost au ba, dar… nu cred. Anul ăsta toate cele 3 echipe care, iată, de 66 de ani gravitează în atmosfera rarefiată a afinitătilor mele elective câştigă titlurile în ţările lor. Aşadar există, alături de alte 272, un motiv solid sîn plus ă mă bucur că ating, peste o lună şi un pic, 78 de ani. Azi, când primul meu urmaş, îşi aniversează ziua de naştere.  

Editorial: Pavilionul pentru privit luna, de Andrea H. Hedeş

In memoriam, Nicolae Manolescu

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Cursiv: Condiţia de nemuritor, de Horia Gârbea

Invitat special: Gheorghe Grigurcu, Mihail Gălăţanu, Kocsis Frantisko,

Eveniment: Triplă lansare Neuma la Braşov; Iulius Cezar lansat la Uniunea Scriitorilor; Poezie şi proză, lansare dublă; Antologia Filialei Bucureşti poezie, lansată la C. S. Arcul de Triumf; Poezie marca NEUMA, lansată la Bucureşti; O serată Elsrar, cu lansare NEUMA; Concursul Naţional de Literatură, Reţeaua Literară, Eviţia VII, 2024; Gala premiilor

Poezie: Carmen Secere; Ioana Greceanu; Camelia Ardelean; Ella Leynard; Soril Miavoe; Vasile Toma; Mirel Lazăr; Sandu Frunză

Proză: Ada Kaleh, de Dana Banu; Sorcova, Vesela, de Rodica Bretin; Azi, de Cosmin Andrei Tudor

Teatru elisabetan: Magie, eros şi politică, de Miruna Drăghici; Fratele Bacon şi Fratele Bungay, de Robert Greene

Eseu: Critica literară din România, ieri şi astăzi, de Iulian Băicuş

Istorie literară: Scriitorul de geniu şi creştinismul, de Iulian Bitoleanu

Corespondenţă: Farmecul scrisorilor de altă dată, de Ioan holban

Poezie persană: Inima fără hotare, Hafez, un oracol al iubirii, de Sara Esterabadeyan

Studii critice: Eugen Ionescu, portret al artistului la tinereţe

Anghetă Neuma

Literatura lumii: Vo Chi Nat. Scrum şi cenuşă. Traaducere din limba engleză şi prezentare de andrea H. Hedeş

Interviu: Nu îmi plsce fragmentarismul. Aproape toate cărţile mele sunt monografii sau sinteze. Elena Abrudan în dialog cu Gheorghe Glodeanu

Eseu: Introducere la visul lui Flaubert: O carte despre nimic, de Mihai Barbu

Aniversare: Tudor dumitru Savu – 70. Un prozator uitat, de Ioan Holban

Volume Neuma: Cugetând la rellativitatea unor adevăruri, de Sonia Elvireanu

Răzleţe: cum se repetă istoria, de Gelu Negrea

Cartea de proză: Rubla, locul fără umbră, de Monica Grosu

Volume Neuma: Iubirea are locul poeziei, de Flavia Adam; Poezia a exorcizat suferinţa, de Gheorghe Lăzărescu

Cartea de poezie: O tantră altfel, de codruţ Radi

Volume Neuma: Ȋntre pământ şi cer… iarba, de Petronela Apopei; Poezia, la ea acasă, de Nicoleta Milea; Rapsodiile soarelui, de aceeaşi autoare; din tăceri se intrupează aura poeziei… de Ana Dobre; Ȋnoarcerea lumii; Luminiţa Zaharia, ambele cronici de Evelyne Croitoru; Et Dieu créa le chat, de Ana Dobre; Vederea periferică, de Alexandru Cazacu; Lotusul înfloreşte în versuri de dragoste nesfârşite, de Ana Ardeleanu; Terapie cu ingeri, de aceeaşi autoare; Ziua care tocmai a trecut, de Evelyne Croitoru; Elemente provocatoare, de aceeaşi autoare; Singurătatea eului liric, de Iulian Cătălui; Sonia Elvireanu: O nouă cronică a romanului Marea e frumoasă ca tine, de Andrea H. Hedeş. Sub titlul Rescrierea unui mit; două drumuri, de Any Drăgoianu.

Cartea de proză: un bildungsroman captivant, de Gelu Negrea

Folclor: Folclorul copiilor, caracteristici generale, de Teodor Sărăcuţ- Comănescu

Aniversare: Radu Ţuculescu 75, de Radu-Ilarion Munteanu

Viaţa cărţilor: Fiorul basmului – poveştile Fraţilor Grimm, de Miruna Drăghici

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Muzică: Jim Morrisom şi ispita supraomului, de Codruţ Radi; Ȋn spiritul folkului, de acelaşi autor

Călătorii: Paşii dintre pasuri, de Ramona Müller

Film: Ȋn casa domnului Netflix, de Alexandru Jurcan

Cinemateca: Lumea profundă a lui Kusturica, de Raluca Faraon

Teatru: Călătorii imperfecte, de Alexandru Jurcan

Rock: recuperarea clasicilor, de Dumitru Ungureanu

Un nou episod din serialul Floricăi Bud

Contre pied: to be or not to be, de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi – 6 coperte

Finalul obisnuit: Dece Neuma?

Ȋn timp, prograul blogului găzduieşte majoritar cronici. Mai multe literare, mai puţine de film. În ultimii destui ani deloc de teatru. O coincidenţă puţin probabilă face ca azi subiectul să fie fotbalul.

Am povestit de mai multe ori, aât oral, cât şi pe singura reţea socială cu care am contact, că am descoperit fotbalul relativ târziu. La 12 ani. Până atunci habar n-aveam cu ce se mănâncă. Nici nu foloseam cuvântul. Oarecum ciudat, învăţasem, dintr-un roman SciFi de epocă, noţiunea de entropie.

Familia cultiva un săptămânal pe hârtie de ziar, care cred că există şi azi, Magazin. Cu de toate. Avea şi o rubrică gastronomică. Semnată Păstorel. Familia ştia de el, de dinainte de război.

Prin vara lui 1958 pe prima pagină se etala poza unui tânăr negru. Legenda pozei îl prezenta: tânărul de 18 ani Pele, din echipa Braziliei, a fost declarat cel mai ibun fotbalist din campionatul mondial.

Ce-mi păsa mie de Campionatul Mondial de Fotbal? Era ceva cu totul străin. Cu totul ciudat, efectul a fost al unui chibrit aprins aruncat într-un car cu fân uscat.

Bref, în 6 luni chiuleam zilnic de la geografie să-mi cumpăr ziarul de sport, jucam toată ziua între blocuri cu băieţii şi aveam deja 3 echipe favorite. În ordine crono;ogică, Internazionale Milano, CCA Bucureşti şi Real Madrid. Al căror suporter sunt şi azi. Pe Inter am achiziţionat-o prin hazard pur. Pe CCA, din spirit de contradicţie (care nu m-a părăsit nici azi), deoarece grupul de adulţi care gravitau în jurul buricului meu o antipatizau, iar Realul câştica consecutiv a treia finală a Cupei Camponilor Europei. Avea să câştige şi următoarele 2 ediţii, un record unic în istoria competiţiei.

Două concidenţe aveau să marcheze viitorul. În februarie 1962 CCA va deveni Steaua. Aproape simultan am dat peste un roman, Unsprezece, de Eugen Berbu (de care nu auzisem) care relata campania echipei de fotbal a unui oraş dunărean, numită… Steaua, pentru revenirea în divizia B. să citeşti, ca adolescent, un roman despre o echipă de fotbal, başca numele acesteia, era un motiv suficient de entuziasm că să nu mă lămuresc că era un model pur de ceea ce se numea realism socialist.

Să ai 3 echipe de suflet, la distanţe mari una de alta, exclude practic orice paralelism al performanţelor. Ei, bine, azi 22 aprilie 2024 e un soi de aliniere a planetelor. În premeiră absolută, toste cele 3 echipe conduc în clasamentele naţionale. două din ele la distanţe mari. Cu şanse foarte mari la titlurile naţionale. Real Madrid a învins marea rivală, Barcelona, în meci irect, în recentul week end. În jargonul spaniol, acest derby e numit El clasico. Steana (nimeni nu mă poate obliga să folosesc numele legal, sper că nu pe vecie, FCSB) a întrerupt seria de 4 victorii consecutive în Play off, cu un 2-2 în compania echipei care de câţiva ani o învinge mereu. Iar în seara asta în Italia se înfruntă primele 2 clasate – Inter şi AC Milan, în ceea ce se numeşte Il Derby della Madonina.

Poate cei mai celebri si mai fascinanti dintre familiile regale din istoria Angliei, Tudorii erau intotdeauna inconjurati de o multime de servitori si curteni. „O mie de ochi vad tot ce fac”, se plingea Elisabeta I. Chiar si in cele mai intime momente, aveau in preajma slujitori alesi special pentru anumite sarcini, care cunosteau adevarul din spatele stralucirii etalate a regilor si reginelor. Ei au vazut lacrimile varsate de Henric al VII-lea la moartea fiului sau Arthur, stiau secretul ce se ascundea in spatele sarcinilor-fantoma ale Mariei „Singeroasa” si cum arata Elisabeta I fara machiajul, tinutele si accesoriile atent alese. Pe baza marturiilor lasate de multi dintre acesti slujitori, precum si a altor izvoare – corespondenta, registre ale administratiei resedintelor, rapoarte ale ambasadorilor –, Tracy Borman dezvaluie adevarata fata a membrilor celebrei dinastii, fiind convinsa ca intelegindu-i pe ei pot fi intelese pe deplin tulburarile politice, religioase si sociale ale epocii lor. „Amuzanta si bine documentata… Un amestec interesant de istorie sociala secreta si detalii cunoscute din vietile private ale monarhilor dinastiei Tudorilor.” (Kirkus Reviews) „Tracy Borman reuseste sa ne faca sa-i vedem pe Tudori altfel decit eram obisnuiti. Povestea umana a unei familii extraordinare, plina de imagini de neuitat.” (Sunday Times)…

În altă ordine: iata megaaberaţiile ofensive ale lui Dughin, ideologul rus: https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/aleksandr-dughin-ideologul-lui-putin-2352956.html?utm_source=Site&utm_medium=GspArticol&utm_campaign=CrossExtern

…Bătrânul tace:

Jocul şi dreagostea mea e înţelepciunea

Lucian Blaga

Bătrânul motan von Weber cloceşte ceva ce pare un ou. Sau jumătare de ou. De când îşi face veacul în acelaşi spaţiu, de unde iese odată-de două ori pe an, într-un coş de plastic, a văzut mai multe asemenea animale. Pe semne ştie că-s şoareci. De şoarecii adevăraţi habar n-are. Nu i-a văzut niciodată. Când era tânăr vâna gândaci, sărea în urmărirea muştelor şi a fluturilor de lampă, într-un reflex atavic. Dar parcă în joacă, cumva demonstrativ. Dar atunci mirosea orice deschidere a uşii ce da spre lift şi ţâşnea pe trepte. În sus sau în jos. După o vreme nimerea poziţia uşii, dar greşea etajul. Animalele înalte, pe două picioare, care erau meniţi să-l servească, tropăiau pe trepte până-l găseau tupilat în faţa unei uşi cu aceeaşi poziţie ca cea de unde fugise. Deja de ani de zile rar mai păşeşte agale către uşă. Dar, de cele mai multe ori, n-o mai bagă în seamă. Gândaci nu mai sunt, dar nu i-ar mai băga nici pe ăia în seamă. Animalul mare strecoară o labă sub burta lui, o pune pe şoarece. Nu-i pasă. E împins binişor. Se ridică agale, se învârte şi revine în acelaşi loc. Închide ochii, filosofic. Deodată se ridică şi ţâşneşte. Ce face? Da, ţâşneşte. Trap săltat sub pat. Abia atunci se aud bocănituri în uşă. Până să se caute buni de chei, Luca trage câteva şuturi în uşă. Face mişcarea asta de aproape 5 ani. La început von Weber alerga spre uşă. Era smotocit prompt de mogâldeaţa nu mult mai mare ca el. Acum se ascunde sub pat.

Luca galopează în şarjă de-a lungul apartamentului, seamănă pe jos hăinuţa, şepcuţa şi se apleacă sub pat. Nu ajunge până la mijloc, unde von Weber a adoptat o poziţie strategică inexpugnabilă. Bărbuţă, vreau mătura! Pen’ce, întreabă cel apelat, ca şi cum n-ar înţelege. Să scot pisica asta mucegăită de sub pat. Nu e pisică, ţi-am mai spus. E pisoi. Bine, pisoi. Da’ vreau să-l scot de acolo (mereu vreau). Ia-ţi singur mătura.

Copiii se concentrează rareori mult timp pe o ţintă. Luca uită de pisoi, dă drumul la televizor, ştie canalul preferat cu desene animate, ca fond, nu se uită, mângâie tableta. Construieşte. Un hotel, un spital. Bărbuţă, ce să mai construiesc? O şcoală. A, nu aia e greu. Nu am model pentru bănci. Bine, atunci un teren de hockey. Nu, mai bine de baschet.

Dar von Weber n-are răbdare la întuneric. Iese pâş-pâş. Se propteşte în faţa ui Luca şi scârţâie. Nu miaună cu sunet plin. Parcă cerşeşte smotoceală. Luca lasă terenul de baschet neterminat, coboară şi-l călăreşte, Luca, îi rupi spatele! Buni se panichează, băieţelul câd nu vrea nu aude. Scoate chiote de luptă, târnuie pisoiul, ce pisoi, e ditamai măgăuaia, aproape 5 kile. Luca se apleacă pe spate, pisoiul stă ca blegu’. Poate i-o place. Pisicile nu fac decât ce vor. Suportă. Buni se miră. Bărbuţă se retrage la laptop. Luca, lasă-l! Nu vezi că a dat urechile pe spate? Deja s-a enervat! Acuş te zgârie. Luca n-aude, n-a vede n-a greul pământului. Von Weber scuipă. Luca-l lasă jos, se apleacă de-a buşilea şi mimează scuipatul. Von Weber priveşte nedumerit. Nu înţelege. Pleacă agale. Se tolăneşte la doi paşi, dispreţuitor, îşi linge labele. Face a ploaie.

Dar, de unde până unde von Weber? Ăsta-i humorul lui Bărbuţă. De când nici nu-i zicea nimeni aşa. Pisoiul era mic, la parter nu era cabinetul veterinar, cel mai apropiat era la 20-25 minute. Speriat de zgomotul străzii, era prima ieşire din universul de până atunci, îi înfipsese ghearele în pieptul şi-n braţele viitorului Bărbuţă. Măi, da-i trebuie un nume, veterinarul o să-i facă un carnet. Păi tu eşti cu numele. Ce-i drept. Biiine, hai să-I spunem Karl. Nu-mi place, e sec, nu vezi ce drăguţ e? Dacă-i aşa drăguţ nu vrei să-l ţii tu, să te zgârie şi pe tine? Nu, dece să-ti stric plăcerea? Asta crezi tu că-i plăcere? Păi de aia l-ai luat, că-ţi plăcea. Bine. Mă mai gândesc. Şi, pe la jumătatea drumului: dacă nu-ţi place Karl, să-i spunem Maria. Faci mişto? E băiat. Da-i nume fain. Nu, nu. Nu-ţi bate joc de pisoiul meu. Acuma-i al tău? Poftim, ia-l. Şi, în fine, la întrebarea veterinarului, un pensionar mucalit, cum îl cheamă, purtătorul de pisoi, aproape anesteziat de înţepături, dă drumul la caterincă: von Weber. Veterinarul surâde.

În drum spre casă: ai copt-o, nu? Păi pisoiul merita. Şi cine-i ăla, cum ai zis? Karl Maria von Weber? Fotbalist german. A trimis finala din 66, de pe Wembley, în prelungiri, în ultimul minut.

Pisoiul proaspăt botezat von Weber s-a obişnuit iute cu strada. N-a mai zgâriat până acasă. Dar puncţiile au usturat zile întregi.  

Toate astea se întâmplau când maică-sa trăia. Peste câţiva ani a dat semne de demenţă. Eram în nord. Buni nu era încă Buni şi era singură când Sarah a atacat-o. De atunci, Buni are un reflex de teamă, deşi e o femeie tare. În câteva zile pisica a însângerat vreo 5 persoane. M-a durut sufletul, dar singura metodă sigură era un şut cu bocancul, când se pregătea să sară. Ţintit să nu-I spargă botul, să nu-i turtească traheea. Cam în stern. Cu forţă câtărită farmaceutic. După 2-3 flituri n-a mai atacat pe nimeni. Abia atunci am dus-o la veterinar. Altul. Un tânăr. Simpatic şi vorbăreţ. Până s-a-nfinţat cabinetul veterinar la parterul blocului, l-am încurajat să scrie o carte. Pentru clienţii lui. Posesorii de animale mici din cartier. Care-o fi cartierul ăla într-o pădure de blocuri? Am avut cu el o conversaţie subţire. Buni-care-nu-era-încă-Buni era în spital. După zgârieturi. După ce-a tranchilizat-o pe Sarah, Doru-doctoru s-a hazardat: dac-aş avea eu o pisică aşa isterică aş lua-o de coadă şi aş proiecta-o cu capul de pereţi. Domnule doctor (era mai tânăr decât copiii mei), vă costă o vodka (n-aveam şi nu am voie) ca să nu vă torn soţiei mele. Căci dacă află ce-aţi zis de pisica ei, nu contează c-a băgat-o în spital. Dar vă ia de ciuf şi vă dă cu capul de aceiaşi pereţi. Nu zâmbeam. Îl testam. N-a avut de ales. A râs. Dar Sarah a murit peste alţi câţiva ani. Dar nu brusc şi deodată. Ci după doi ani de suferinţă. Căzând dintr-una-ntr-alta. Cititorii nu trebuie violentaţi cu amănunte. Căci asta e o povestire veselă. Dar nu poţi aprecia veselia mai bine decât dacă pui în shaker o picătură de bitter. Nu neapărat suedez. Alte ori, când vine Luca, de la fotbal sau de la grădi, von Weber doarme aşa de temeinic încât nu apucă s-o taie sub pat. Luca sprintează la fel. Ce faci, pisică mucegăită, dece nu fugi su’pat? Şi-l ia la scărmănat. Câteva clipe motanul doarme pe el, nu reacţionează, apoi se lasă ghigosit şi în sfârşit, o tunde şi, peventiv, e iar la întuneric. După ce bipedele îşi văd de treburile lor, motanul repetă faza cu provocarea. Nu miaună, scânceşte.

Ieri nici nu l-am văzut ieşind de sub pat. Eram concentrat pe laptop. Când îl aud pe Luca mieunând: Buni, Bărbuţă, ce pisică e asta? Mormăi fără a-mi întrerupe lectura unui e-mail: ţi-am spus că nu-i pisică. E pisoi. Pisică, pisoi, asta nu-i pisica noastră. Cum să nu fie a noastră, uşa nu s-a deschis, n-avea cum să iasă şi nici altă pisică să intre. Vino să vezi, Bărbuţă.

Mă ar’dic bombănind. Dincolo, ce văd? Lustra se bălăngăne. Pe scheletul ei şade un motan. Negru, cu ochii verzi, care, culmea, ţine în gheara labei stângi din faţă, un… primus. Zâmbesc cam strâmb. Suntem 4 persoane în apartament şi sunt singura care pricepe mesajul. Nu apuc să-mi pun întrebări, sunt tot singurul care trebuie să reacţionez. Cum a ajuns pisoiul ăla aclo sus, Luca? Băieţelul revine la limbajul gestic din primii 3 ani de viaţă şi-mi arată cu braţele cum a venit motanul ăla negru pe uşa de la mine, cum a sărit pe spătarul canapelei, de acolo pe frontonul bibliotecii şi apoi pe lustră. Nu te speria, Luca, vorbesc eu cu el. Domnule Behemoth, cărui fapt datorăm privilegiul vizitei dumneavoatră? Aveţi cumva un mesaj de la Messire? Vă rog aveţi grijă să nu vă scape primusul, doamne fereşte. Ai grijă cum vorbeşti, cetăţene! Luca nu spune nimic, e împietrit, dar ochii lui întreabă: cum vorbeşte pisica asta? Nu sunt mucegăit, piciule, articulează cel de sus, dar tonul vocii e binevoitor. Cetăţene, Messire îţi mulţumeşte pentru ce şi cum ai scris despre el, şi schiţează un gest spre cealaltă bibliotecă. Bine, domnule Behemoth, dar nu e meritul meu, e meritul regizorului, aşa l-a văzut el pe Messire şi al actorului care i-a dat viaţă pe ecran. Eu doar am… Vladimir Bortko şi Oleg Basilaşvilli au fost deja răsplătiţi, cetăţene, acum e rândul tău. Messire semnează chiar acum, ca să zic aşa, cele 3 decrete, dar creatorii şi-au primit răsplata în urmă cu… ei, ştii tu cu câţi ani. Ştii şi regula. Poţi dori un singur lucru. Aibi grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se-mplinească. Iar vocea motanului cocoţat avu o undă de ironie binvoitoare. Nu mi-a trebuit mai mult de un sfert de secundă, pe semne dorinţa-mi se plămădise în mine demult. Dacă nu din totdeauna. Mulţumeşte-i din partea mea pentru dar, domnule Behemoth. Aş fi fericit dacă aş şti, cumva, când n-oi mai fi, că băiatul ăsta ar avea darul meu de povestaş, când va fi mare.

Motanul cu ochii verzi se agăţă mai bine cu laba stângă, în ghearele căreia ţinea primusul, îşi eliberă pe cea dreaptă, scoase o brichetă în formă de pudel, o scăpără şi o apropie de primus. Care se aprinse. Trupuşorul lui Luca fu străbătut de o undă de tremor, de la vârtejul din partea stângă a vârfului capului până la adidaşi şi înapoi. Buni şedea în uşa dinspre bucătărie, la fel de împietrită. Flacăra primusului se lungi, se subţie, cu irizări verzi albăstrui, transparente. Îl urmări pe Luca. Acesta mi se cuibări în braţe. Avui timp să observ că era prima dată când n-o prefera pe Buni. Nu mă mirai că timpul mi se dilatase. Limba de foc rece, tourquoise, de grosimea unei andrele, îl atinse pe Luca în mijlocul vârtejului cu care se născuse, îl acoperi pe tot corpul cu o aură străvezie, de aceeaşi culoare. Ochii micuţului se luminară. Ştiui că lumina focului rece îl mângâia. O privii pe Buni, liniştitor. Flacăra rece se retrase, motanul răsuci cu laba rotiţa primusului, care se închise. Geamul vibră, apoi renunţă să se deschidă, ca să nu dărâme pădurea verde de ghivece. Mânerul uşii cu geam, spre balcon, se roti, uşa se deschise, motanul zbură pe un curent de aer, dispăru în zare. Se dizolvă în cerul incendiat de arama topită a apusului. Mereu triumfătoare. Porumbeii care-şi făcuseră sălaş într-un dulăpior exilat în balcon lansară discursuri agitate, pe limba lor. Din care ieşi… Herr von Weber. Imperturbabil. Intră în cameră tacticos, se propti în faţa mea. Înţelesei şi-l lăsai pe Luca jos, mângâindu-l vag pe freză. Băieţelul care părea să-si revină, lansă: Buuniii! Ce vrei, puiule? Sabia mea. Care sabie, ai tu sabie? Dă-i, mă fato, balonul ăla roz în formă de sabie. Da’ la ce-ţi trebuie sabia, Luca? Trebuie să distrug pisica asta mucegăită. Ţi-am spus de mii de ori, nu-i pisică, e pisoi. Şi dece s-o distrugi? Mâine pe cine mai chinui? Ei, zic şi eu aşa. Am glumit. Şi Luca ridică, nu fără efort, cele 6 kilograme de pisoi, îl aşeză lângă el. Spre uimirea lui Buni, şi a mea, herr von Weber nu fugi, ci începu să toarcă. Iar Luca… începu, lejer uimit, să-i spună o poveste.

Privirea mi se mută către un anume colţ al bibliotecii. Cea veche de aproape un secol. Prin geam se refracta o vagă rază tourquoise. Am înclinat, discret, capul. Lumina a diminuat, apoi s-a stins. Din bibliotecă, Messire Woland luă act de reverenţa mea. 

La umbra muntelui Tabor – Locuri şi oameni din Ţara Sfântă a apărut în 2023 la Editura Galaxia Gutenberg. Autorul, Radu Ţuculescu, a dunat în volum două fragmente de jurnal, ale unor călătorii cu substrat literar în Israel şi cinci portrete, în format interviu, ale unor personalităţi locale

Două dintre acestea sunt prietenii personali ai scriitorului, gazdele lui în aceste călătorii, traducători în ivrit a volumului său Trei în dormitor, care s-a lansat în câteva dintre locurile vizitate. Ambii au tradus în română scrieri ale unor scriitori israelieni şi din română în ivrit scrieri ale unor scriitori români. Între care poeta ana Blandiana, care a vizitat Dsa însăşi Israelul.

Cititorii obişnuiţi cu scrisul lui Radu Ţuculescu au savurat tonul colocvial al paginilor de jurnal, care amalgamează reflecţiile personale cu descrierea peisajului israelian parcurs în compania prietenilor gazdă. Farmecul oraşelor mici (profesorul de engleză Paul Farcaş locuieşte într-unul dintre ele) se completează, de pildă, cu panorama întregii Haife, văzută de pe Muntele Carmel.

Lectura celor două fragmente de jurnal mă face, ca cititor de zeci de ani al scriitorului, să regret că n-a publicat şi alte jurnale de călătorie, de-a lungul şi de-a latul meridianelor. Nu exemplific, acum rostul textului de faţă e impresia de lectură a acestei cărţi atrăgătoare.

Şi acum să trecem, succint, în revistă, portretele-interviu ale celor 5 personalităţi selectate de autor.

Prima interlocutoare e o persoană triplu insolită. Începând cu numele: Biţi Caragiale. Nici mai mult, nici mai puţin. Jurnalistă activă la peste 90 de ani (sic). O evreică cu un nume românesc celebru? Soţul dsale fusese urmaş, la mai multe generaţii, a unchiului dramaturgului român. Care-şi adusese contribuţia la edificarea teatrului în România. Dna Biţi Caragiale lucrase în România atât ca jurnalist cât, mai ales, ca redactor editorial. Relatează că propusese Editurii publicarea volumului Dumbrava minunată. Decidenţii cereau unele modificări. Pe care Dsa le-a obţinut cu bunăvoinţa lui Mihail Sadoveanu.

Un episod dramatic din biografia Dnei Biţi Caragiale a fost noaptea de 22/23 decembrie 1989, când apartamentul unde locuia a ars complet, ca urmare a incendiilor cunoscute. Din fericire prietenii o convinsesera să se deplaseze în altă parte. Din scrum, n-a salvat decât un volum de poeme ale lui Lucian Blaga. Decizia de a emigra a fost salutară.

Următorul portret este ale unei personalităţi emblematice, de mare complexitate. Moshe B. Itzhaki. Profesor universitar, conducător de doctoranzi, poet, autor a numeroase volume, traducător (în colaborare cu profesorul Paul Farcaş) în ambele sensuri, o punte culturală care leagă Israelul de România. Născut în Israel din părinţi imigraţi din România. A petrecut 20 de ani într-un kibuţ din zona apropiată de fâşia Gaza, unde, între multele activităţi a fost diriginte la un liceu local. Un ferment policultural, simbolic pentru lumea israeliană.

Noa Levin Harif. Autorul volumului precizează în subtitlu: femeie, mamă, artistă, poetă, profesoară, cercetătoare. Alt personaj emblematic al intelectualităţii israeliene. A ajuns la cele de mai sus după ce petrecuse primii 10 ani într-un kibuţ, din zona apropiată de graniţa cu Libanul. Ceea ce a determinat-o să-şi reorienteze de mai multe ori mentalul. Profesorul şi poetul Moshe B. Itzhaki i-a fost conducător de masterat. Care i-a sesizat natura artistică şi a îndrumat-o să completeze rata plastică, în care avea şi are un nume, cu poezia.

Mă pun în locul scriitorului. Prietenia veche şi consistentă cu poeţii şi traducătorii n-are sens fără a-I potrtiza pe ambii. Paul Farcaş nu doar s-a nşacut în România (în zona de nord-vest) ci a şi activat un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. A trecut prin destule ipostaze, inclusiv în funcţii de conducere şi a megrat (termenul standard în Israel e allyah) în plină maturitate, în 1986. A predat engleză şi s-a asociat, în ultimii 10 ani (depide de data interviului, poate mai mulţi) cu prietenul său, Profesorul şi poetul moshe B. Itzhaki, pentru a traduce, mai ales poezie dar nu numai, română <-> ivrit în ambele sensuri. O biografie plină. Interviul se încheie optimst, sperând că, dac-o vrea Domnul, vor urma şi alţi ani prolifici. Cititnd această frază finală m-am gândit că nu ştiu cum sună expresia în ivrit. Ştiu doar că în arabă, limbi verişoare, ambele semitice, sună inch’Allah.

Ultimul personaj care completează buchetul, este Sofia Gelman Kiss. Născută în România, absolventă a Conservatorului Gheorghe Dima din C luj, unde şi- dat şi doctoratul. A emigrat în Israel în 1986. A predat la Academia de muzică din Tel Aviv, la Colegiul de Artă Natania şi la şcolile de muzică din Givataim şi Natania. Colaborează cu publicaţii israeliene de limbă Română.

Dintre interlocutorii autorului cărţii, Dna SGK este singura care a făcut comentarii politice amănunţite, schiţând o adevărată istorie recentă a ţării de adopţie, pe parcursul a cel puţin o pagină. Oarecum, ca formă de concluzie, Dsa afirmă că se consideră cetăţean al lumii cu rădăcini evreieşti.

Personajul schiţei de mai jos e întregime fictiv. Desigur, mare parte din trăsăturile lui au surse reale. Construcţia lui are dublu scop. În linii mari sugerează un paradox al epocii, urmaşii căreia au botezat-o, nu se ştie dece obsedantul deceniu. Ca să evite păcatul tezismului, care ar fi dus la ratare, văduvind texul de justificare, am adăugat elemente culese selectiv tot din rezervorul faptelor reale. Nici acestea fără skepsis. Sugerând că fiecare epocă are procentul ei de ratări. Atâta timp cât societatea nu ajunge să definească şi să operaţionaizeze un program educativ dedicat inerentului mic procent de elite native. Nu cred că anii 50 au neapărat monopolul absenţei unui atare program.

…

O profesoară de gimnaziu, dintr-un orăşel urmărea cu atenţie un elev care se detaşa natural din clasele unde preda. La un moment dat, inventă un exemplu al cărui scop era să exemplifice clasei preemineţa micului preadolescent. Puse o întrebare frontal clasei: în câte feluri e isoscel un triunghi echilateral. Era primul an de geometrie. Reacţia clasei – ternă şi pasivă. Elevul cu pricina ridică mâna şi explică, ilustrând răspunsul cu un echer. Care, evident, era dreptunghic ca toate echerele: în trei feluri. Şi roti echerul mai mult spre clasă decât spre profesoară, cumva ca şi cum ar fi intuit că întrebarea era ţintită către clasă şi profesoara doar s-ar fi servit de el pentru a contura o idee.

Peste un timp îi dădu elevului probleme scrise pe nişte foi de aritmetică. Elevul nu întrebă ce şi cum, le înapoie cu rezolvările în restul spaţiului paginilor. Nu-I cereau mare efort şi oricum se gândea la fotbal în timpul rezolvărilor. Deh, vremea iphonelor nu şi-o imagina nimeni la vremea aia.

Într-o seară cineva sună la uşa apartamentului de bloc. Era profesoara cu soţul ei. Directorul şcolii. Cam tembel, băiatului nu-I trecu prin tărtăcuţă gestul elementar de politeţe de a-I invita să intre. Cineva din casă ieşi, după o vreme, să vadă cine-i. îl admonestră pe băiat, ceru scuze oaspeţilor şi întrebă dacă băiatul făcuse o boacănă. Profesoara arătă adultului o revistă subţire, de care nimeni din mediul respectiv nu auzise, care avea titlul Gazeta Matematică. Udeva într-un cotlon, într-un chenar, o listă de nume, sub titlul rezolvitori. Între nume, cel al băiatului. Adultul făcu ochii mari. Băiatul exclamă cu naivitate: a, de asta îmi tot dădeaţi foile alea cu probleme.

Pentru un orăsel de provincie era un mic eveniment.

Cam în acelaşi timp elevul încasă primul şi ultimul 4 din cariera de elev. Nu învăţase nimic despre Napoleon al III-lea. Profesorul de istorie îl vâna demult. Fusese ironizat în târguşor de intelectualitatea locală când se răspândise că un elev îl poreclise Ion Vodă cel Cumplit.

Când elevul termină clasa a şaptea, cu care ceea ce s-a numit odată şi se va mai numi peste vremuri gimnaziu încheia un titlu, se află că în acelaşi local se va înfiinţa în orăşel un liceu, începând cu toamna următoare. Mă rog, în termenii de atunci se numea Şcoală Medie Mixtă. Admiterea se baza pe 4 probe: Limba Română, Matematică, scris şi oral.

Elevul nostru era, fără a se sinchisi, una din speranţele şcolii. Ceea ce nu-l împiedică să ia 4 la… matematică scris. Cu alţi 3 de 10, încasaţi din mers, nu-şi făcu probleme. Când se văzu pe lista admişilor, făcu un gest ce imita vedeta echilei de fotbal locale. Cu pumnul în sus. Găsca lui îl auzi exclamând: A mea e vacanţa, mă înscriu la pitici. Pitici însemna echipa de copii sub 14 ani.

Direcorul noului liceu fu numit, firesc, cel ce îndeplinise funcţia Şcolii elementare, cum se numea atunci gimnaziul. Toată vara, soţia lui, profesoara de matematică (ce nu va mai preda la clasele VIII-XI), străină de fotbal rămase supărată, de fapt cătrănită, pe băiat.

Abia după zeci de ani află fostul elev, demult adult, adevărata istorie a admiterii sale în liceu. Chfla surprinzătoare de la teza de matematică (ceunoscută cu instinctiv fair play la vrmea cuvenită, rezultat al copierii greşite de pe tablă a subiectului, acoperită de restul notelor, nu influenţase cu nimic decizia. Cum nici media generală n-avusese nici o legătură cu aceasta.

Decizia de a înfiinţa un liceu în orăşel  fusese luată mai mult de organele locale decât de minister. Aşadar comisia de validare a admişilor fusese prezidată de unul din secretarii Comitetului de Partid nu la nivel orăşenesc, ci la nivelul Minei locale. N-are importanţă dacă era Primul secretar sau cel cu propaganda.

Iar când veni rândul numelui elevului nostru decizia fusese Ăsta nu. Politrucul decident avea în cap informaţia că tatăl lui ar fi fost ofiţer de jandarmi în trecutul regim. Directorul – pe care-l reîntâlnim – se înfurie. Batu cu pumnul în masăşi exclamă: Tovarăşe, daca elevul ăsta nu intră, eu nu fac liceu în oraş.

Comisia luă o pauză. A doua zi, directorul veni înarmat cu exemplarul ştiut din Gazeta matematică. Tovarăşe, nu numai în oraş, în tot raionul nu mai există un alt elev al cărui nume e scris aici. Tovarăşe director, fii atent cum vorbeşti. Partidul nu admite promovarea cadrelor cu origini nesănătoare!

Acum oricât ar fi cititorii de străini de comandamentele epocii, oricui îi e clar că Directorul n-avea nici o putere in faţa Partidului. Dar tovarăşii erau aşa de uluiţi întâlnind rezistenţa cuiva, încât politrucul îşi închipui că Directorul are spate, peste nivelul lui. Mai bodogăni, cedând strategic cu mare grijă să-şi păstreze faţa.

Directorul avea o revanşă de luat. Întreaga vară în care elevul admis la liceu îmbrăcă echipamentul echipei locale de pitici, isistă pe lângă părinţii acestuia să-Iidea o copie după brevetul decoraţiei primite de tatăl lui… pe frontul de vest. Cu alte cuvinte, fu ca-n bancul cu Radio Yerevan. Se non e vero…

Quelle mouch t’a piqué, povestaş nesăbuit să strângi amar de date care să-ţi susţină fabula? Simplu, dargi Doctori Watsoni. Ref;exul îmi fu declanşat de un amănunt care reclamă pătrarea tuturor proporţiilor. Personajul meu e neînsemnat, chiar de-I bazat pe sinteza unor date. Dar îl auzii, într-un interviu, pe Academicianul care-i Preşedintele Uniunii Scriitorilor, povestind că între altele nu puţine piedici întâlnite în aceeaşi epocă, fusese şi informaţia mincinoasă că tatăl său ar fi fost legionar. Mi-am amintit că în anii 90 minciuna asta a mai fost scoasă la suprafaţă.

Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

          Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

          Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

Către finele lui 1993, când se auzea că Sergiu Nicolaescu face un film despre momentul 23 August 1944, am privit informaţia cu neîncredere. Văzusem destule filme ale regizorului, manifestările lui în evenimentele decembriste şi postdecembriste era proaspătă în mintea tuturor. Întâmplător am văzut câteva secvenţe. Lipsa de aşteptări se confirmase, cel puţin într-un detaliu. Personajul tânărului, pe atunci, rege Mihai, era prezentat fără personalitate, singura trăsătură de carater vizibilă îl făcea un fumător înrăit. Exact ce avea să-I reproşeze, cu ani mai târziu, bătrânul rege.

Am văzut filmul de foarte curând. În condiţii ultrafavorabile. În sensul că în aceeaşi zi după ce văzusem Horea, al lui Mircea Mureşan, cu regretatul Ovidiu iuliu Moldovan în rolul eroului de la Albac. Prima impresie, la suprafaţa lucrurilor, a tins să confirme unele reproşuri publice aduse filmului lui Sergiu Nicolaescu la vremea difuzării (premiera a avut loc pe 12 februarie 1994): o reconsiderare întrucâtva apologetică a mareşalului Ion Antonescu. Subliniată şi de interpretarea remarcabilă a actorului Ion Siminie, care-l interpretează în film, recompensat cu Menţiune Specială de către UCIN pentru rol.

Dar perspectiva timpului a lucrat în favoarea recepţiei. Am citit (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputul_adev%C4%83rului) reacţiile unor critici de film pe care nu-I pot ignora, dincolo de simpatii sau nonsimpatii punctuale. Vezi Tudoe Caranfil, Alex Leo Şerban şi nu-I pot contrazice. Ba chiar îi socot datori să mărturisească public despre limitele filmului. Cel mai secant şi concentrat tuşeu îi aparţine lui Angelo Mitchevici, căruia-I sunt punctual dator pentru un diagnostic onorant plasat pe pagina a IV-a a unei cărţi de cinema.

Odată ce am citat sursa ce include reacţiile criticii de film e superfluu să-mi comunic propriile impresii de spectator. Fără falsă modestie, majoritatea respectivelor impresii se suprapun reproşurilor criticilor citaţi, la care se adaugă reproşuri în general rezonante ale nu puţinelor persoane publice.

Rostul major al reflecţiilor de faţă e o încercare de a răspunde întrebării dacă filmul îşi are rostul în istoria recentă. Şi dacă da, în ce măsură.

Cu păcatele şi faptele sale bune, Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit inventat, dacă n-ar fi existat. Întâi de toate recunoaşterea meseriei de cascador, în România, i se datorează. Apoi, amănunt pe care IMDB.com nu-l notifică, a lucrat iniţial la studioul Alexsndu Sahia, fiind inginer la bază. A şi realizat câteva filme de gen, documentare. Ca regizor de film a debutat în 1966, cu Dacii. Când şi-a manifestat în premieră talentrul de a coordona mase mari de figuranţi, în secvenţe militare. A făcut cu osârdie – şi nu fără talent – filme comuniste, programatice, dar şi serialul difuzat în anul centenarului războiului de independenţă. Din materia primă a căruia a montat o serie (sic) de filme de lung metraj, intitulaă Pentru Patrie.În care n-a scăpat ocazia de a-l juca pe carol I (imposibil de utilizat, ca personaj, în 1977). De notat că scriitorul Paul Anghel, coscenaristul primului serial, a realizat ulterior romanul fluviu, în 10 episoade, Zăpezile de-acum un veac. Reeditat după 1990.

Şi-a atras colaboratori literari de elită: Eugen Barbu, alături de valori de gen cu cariere spectaculos oscilante – Vintilă Corbul (coscenarist la 4 din filmele de popularitate ale lui S.N. Coscenaristul la Oglinda e iarăşi un scriitor de anvergură în materie istorică: Ioan Grigorescu. Dar şi de acţiune. Filmul ringul e realizat după o nuvelă quasipoliţistă a scriitorului. Evident, coscenarizarea unui Ioan Grigorescu la Oglinda (titlu alternativ Ȋnceputul adevărului) e o anume garanţie istorică, dar mai ales un alibi istoric. Pentru generaţiile mai senecte, numele lui Ioan Grigorescu nu e lipsit de rezonanţă. dincolo de activitatea reportericească (lesne de identificat apelând la Wikipedia, ceea ce mă scuteşte de amănunte), un amănunt trăit pe viu, de care cred ca nu-si mai aduce aminte aproape nimeni: in seara/noaptea de 23/24 decembrie 1989 a comentat in extenso (iar publicul TV şiia bine a cui era vocea) comunicatul oficial al Frontului Salvării Naţionale. Conferindu-i cu abilitate substanţă.

Să mai adăugăm, în palmaresul lui S.N., un serial cinemtografic, bazat pe romanul Doi ani de vacanţă, al lui Jules Verne.

Personal consider că cel mai consistent film al lui Sergiu Nicolaesu este Capcana Mercenarilor (1981), aproape un film de autor, în care personajul pe care-l joacă diferă, ca structură, de eroii mai mult sau mai puţin schematici din panoplia sa interpretativă, iar filmul e coscenarizat alături de Liviu Gheorghiu.

Penchantul lui S.N. pentru interpretarea, ca actor, a personajelor de prim plan, de dovedeşte în Oglinda o decizie abilă. Orice personaj din istoriografia română ar fi fost ratat. Una e sa-l interpretezi pe principele Carol, oricum cu relief discutabil, în Pentru Patrie, dar cu Mareşalul Ion antonescu şi regele Mihai ar fi fost strict incompatibil. Şi-a ales pentru sine rolul unui general german: Johanness Friessner, comandantul Grupului de Armate Ukraina-Sud, gradul cel mai înalt dintre ofiţerii germani de pe front la momentul istoric. Personaj episodic, surpinzător de raţional. De altfel în realitate ofiţerul a fost destituit de Hitler la 22 decembrie 1944 şi s-a retras din Wehrmacht. Am oferit aceste amănunte pentru a ilustra abilitatea autodistribuirii regizorului cu personalitate accentuată.

Regizorul a afirmat expres că întregul său material filmat se bazează pe documente originale, inclusiv stenograme. Nu vă dece nu l-am crede. Când îţi asumi o atare misiune, n-ai cum proceda altfel, iar actul de la 23 august 1944 a fost reflectat în lumea întreagă. Convorbiri între Antonescu şi Hiter bazate pe stenograme ale întâlnirilor au apărut publicate în româneşte la începutul anilor 90. Deci înainte de elaborarea filmului. Cum se face, atunci, că personajul Hitler, aşa cum rezultă din declaraţiile publice ale unora din personaje, apare calm, raţional, aproape detaşat, când se ştie că după Stalingrad, maladia sa psihică se accentuase ireversibil? Inclusiv mărturiile publicate ale lui Albert Speer, omului său forte în domeniul tehnic îl arată aşa cum deja îl ştie toată lumea? Conturarea absurdă a personajului de film e un tur de forţă regizoral. Hitler apare, în film, exclusiv din mărturisirile mareşalului. L-a pus, atunvci, regizorul pe personajul său, care e eroul princeps al filmului, să-şi manipuleze interlocutorii? Inclusiv la propriul proces, al cărui final implacail fusese anticipat, lucid, de mareşal? Cu ce motivaţie? Nimeni nu i-a luat regizorului un interviu de adâncime, tot ce se cunoaşte despre film se află într-o marturisire filmată în care relatează amănuntele care cumpun pagina citată mai sus.

Am mai subliniat doza de schematism a personajelor filmului. O constantă relativă în filmografia lui S.N. există, însă, în film, un personaj secundar, dar deloc neimportant, care e subtil nuanţat: Iuliu Maniu. Pentru construcţia acestuia, regizorul mărturiseşte că s-a consultat cu Seniorul. Corneliu Coposu îi fusese secretar lui Maniu şi trăise evenimentele. Iar în perioada muncii la film fusese coleg de Parlament cu regizorul. Seniorul însuşi, ca personaj episodic, e jucat de actorul Cătălin Păduraru. Iar distribuirea în rolul lui Maniu a regretatului Ştefan Radof, inspirată.

E momentul să relevăm detalii cel puţin interesante. Cadre telegrafice, ordinul secundelor. O să lei iau în ordine aleatoare. La procesul mareşalului, un acuzator comunist (nici n-au existat altfel de acuzatori) îl interpelează pe mareşal a fi executat ordinul führerului de a participa la holocaust. Să nu uităm că, împotriva realităţii documentate, acuza e susţinută şi azi. Replica mareşalului e seacă: n-am prigonit nici un singur evreu. Fără contraargumente. Ori, în anii regimului altfel odios, cel puţin 5 vase cu evrei la bord au plecat de la Constanţa, cu ştirea mareşalului, în teritoriul care se afla încă sub madat britanic. Iar relaţiile sale cu Fielderman, liderul Federaţulor Comunităţilor evreieşti şi cu Rabinul şef Alexndru Şafran eu fost cordiale, fără bătaie de tobă. Însă aceste două personaje au fost forţate de lideri coreligionari sosiţi cu Armata Roşie să emigreze. În Elveţia, unul dintre ei. Ne punem întrebarea dacă regizorul cunoştea faptele cu ocazia muncii la film. Tăietura de montaj a replicii acuzatului sugerează că da. Căci maşinăria procesului n-ar fi trecut peste replica acuzatului. Dar mai ales titlul primit de regina mamă (care apare în film în doar două cadre, spre final) Drept între popoare, în 1993, cu titlu postum. Yad Vashem e un martor de calibru.

Un amănunt straniu cu privire la distribuţie. Fişa IMDB.com a filmului e incompletă. Mulţi actori citaţi nu se precizează pe cine joacă. Aşa ceva n-am prea văzut în universala bază de date. Cum se face? Unica distribuţie quasicompletă e în pagina citată mai sus, din Wikipedia. Şi acolo există câteva nume de actori fără precizarea rolului. Dar personaje de detaliu minor. E.g. Dan Tufaru.

Unul din personajele din anturajul regelui, jucat de George Alexandru, cu rol nu tocmai anonim, văduvit de precizarea personajului în fişa IMDB.com, este baronul Mocsony-Styrcea, mareşalul palatului. Spectatorii care n-au altă informaţie decât websitul bazei de date pot urmări linia mare a filmului şi fără acest personaj. Dar… el figurează pe lista condamnaţilor în lotul Pătrăşcanu…

Dincolo de limitele reproşate pe merit filmului, atât de critici cât şi de peroane publice, iată că există mici detalii care e improbabil să fie rodul hazardului. Cu fiecare dintre ele, regizorul a dorit şi a reuşit să spună ceva, dincolo de linia istoriei cu I. detalii observabile de un procent, fără falsă modestie, minor.

Filmul are multe pagini de story. Dar are două coperţi. Care mărginesc un mesaj  de esenţă. Începe cu filmarea execuţiei lui antonescu şi se sfârşeşte cu uciderea lui Pătrăşcanu. Iar aici e încă un amănunt cutremurător. În film participantul important la evenimente, ca reprezentant cerut de Stalin al comuniştilor, e împuşcat în ceafă (metodă brevetată de NKVD la ordinele lui Stalin). Dar, cititnd (internetul e plin de date), despre procesul lui Pătrăscanu, victima de facto al lui Dej, acolo se relatează cu totul altceva. Execuţie cu pluton, în toată regula. I-am acordat regizorului creditul unei licenţe. La locui ei ca atare, în mesajul de fond al filmului. Când… iată ce apare: https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-murit-in-realitate-lucretiu-patrascanu-223211/

Acum, să reflectăm. Credibilitatea lui Pacepa de mai mult decât discutabilă. Dar faptul sinuciderii colonelului de securitate se poate cerceta. E foarte probabil ca ambii coscenarişti să fi cunoscut, această versiune din surse alternative ale secretului de partid. Că peste ani, în 2011, avea să apară un articol de presă bazat pe o  informaţie întâmplător non falsă a securistului transfug., e posibil. La urma urmei, cadrul final (în care împpuşcătura e atribuită NKVED-istului de import “Pantiuşa”) e un exemplu banal al proverbului latin Se non è vero  ebben trovatto.

Moartea, la Sighet, a lui Maniu şi gheorghe Brătianu e expediată. Char fără a aminti prezicerea mareşalului. Pe mine mă vor împuşca primul, al doilea pe Dumneavoastră. Trgizorul mizează pe memoria imediată a spectatorului. Dar Gheorghe bătianu are timp, înainte de a muri ca urmare a loviturilor gardianului torţionar, să murmure titlul operei sale majore: O enigmă şi un miracol Istoric –  poporul român. Sigur că nu putea apărea înainte de 1990, dar în 1988 apare Marea Nesară. Mă mirasem. Un semnal discret, de atenţie?

Un ultim amănunt. În scurta secvenţă În care lideii comunişti îl delegă pe preşedintele tribunalului cu misiunea de a pronunţa condamnarea la moarte a mareşalului, apar într-un cadru Ana Pauker. Cu o figură ştearsă, în totală opoziţie cu cunoscutul prtret al persoanei reale. O neglijenţă?

În ce context trebue plasat filmul? Pe de o parte în raport cu Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, care a cunoscut în scurt timp trei ediţii revăzute şi asăugite. 1979, 1984, 1989. Cu nu puţine amănunte inedite la vremea publicării, dar subtil trinutar epocii, de fapt un abil alibi. Pe de altă parte studiul istoricului Aurel Simion, Preliminaeii politico-diplomatice ale insurecţiei române (1979). Legenda lucrării spune că ar fi fost retrasă din librării la surt timp după publicare, dar acum e disponibilă în anticariate online. Despre conţinut, în lipsa lecturii, nu pot comenta. Dar termenul oficial, insurecţie sună consonant cu epoca.

Închei trecerea în revistă a contactului cu filmul cu un fragment din ceea ce s-a numit Tur personal în capitolul Memorialul victimelor comunismului şi al Rezistenţei din secţiunea destinaţii culturale a portalului cultural LiterNet.ro:

Am trecut de câteva ori prin faţa celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese şi pentru mine o enigmă. Am făcut în aşa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă aşez pe patul lui auster. N-am văzut nici o împietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu şi Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârşitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că aţi fi interceptat telegrama aşteptată cu înfrigurare de mareşalul Ion Antonescu, prin care Stalin îşi dădea acordul pentru armistiţiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay şi care ne oferea condiţii mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Şi că aţi păstrat-o în buzunar, insistând totuşi ca Antonescu să fie cel care face armistiţiul. Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e şi prezumpţioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minţi şi nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe ţara manu militari, în conformitate cu armistiţiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliaţii vor mişca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susţinem a crede?

Editorial: Crini sub aurore boreale de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Elementar de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: Pagină cu 9 coperţi

Invitat special: Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Ramiro Sofronie.

Evenimente: Recital poetic la sfârşit de an, Lansare Neuma şi lecturi publice la Chiajna, Volum Neuma premiat la Buzău, Lansare Neuma la Sinaia

Anivrsare: 75. Drumul cu ieroglife. Andrea H. hedeş în dialog cu Leo Butnaru.

Interviu: … Povestea ne defineşte ca oameni. Elena Abrudan în dialog cu Mariana Gorczyca. Rhea Cristina în dialog cu Felix Nicolau: Fără o identitate asumată şi înţeleasă, nimeni nu este român ori englez ori turc.

Poezie: Liviu Capşa

Eseu: Despre oameni şi şoareci, despre mâţe şi oameni, despre bărbaţi faimoşi şi femei dezinteresate – de Mihai Barbu

Pezie: Daniela Şotincă: Haiku-uri inspirate din picturile lui Grigore Poescu-Muscel

Studii critice: H. P. Lovecraft şi fascinaţia misterului – de Gheorghe Glodeanu

Poezie: Ana Ardeleanu, Maria Postu

Eseu: Aerul tare al revoluţiei – de Simona-Grazia Dima

Teatru: O divagaţie aproape lirică – de Cosmin Andrei Tudor

Poezie: Ultimele 24 de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis – de Liviu Franga

Proză: Vise confort doi; Puncte de vedere – de Marilena Dumitrescu

Semnalare: Eu, tu şi o carte – rubrică radiofonică

Eseu: Vinovăţii în napte – de Horia al. Căbuţi

Poezie: Lucia Bibarţi

Proză: Marea Doamnă – de Rodica Bretin

Poezie: Romulus Moldovan

Proză: Un apus de soare – de Carmen Duvalma

Poezie: Gabriela Ana Bălan, Radu Liviu Dan, Georgeta Resteman, Delia Bodea Iacob

Poezie tânără: Tudor Ştefan Goţia

Răzleţe: Pariul lui Pascal – de Gelu Negrea

Anchetă Neuma: Genuri şi specii literare

Puncte de vedere: Confesiuni pe timp de război, cu speranţe de pace – de Delia Bodea Iacob. Proteismul reflecţiei – de Savu Popa

Pornind de la o carte: un gând la Marea e frumoasă ca tine – de Elina Adam

Paranteză: Romanul astfel intitulat, al Dnei Andrea H. Hedeş se dovedeşte, prin simplă impresie, cel mai analizat produs literar din ultimii ani. Nu am la îndemână o statistică exactă. Cert, n-am parcurs absolut toate publicaţiile literare. Dar am întâlnit, în aria variabilă în care mă învârt, un număr foarte mare de cronici. Nu doar absolut toate apreciative, dar mai ales conturând perspective diferite. Imaginea care se impune e un briliant cu geometrie rafinată, cu nenumărate faţete, reflectând lumina în toate direcţiile. Dece plasez aceasta reflecţie în mijlocul prezentării Revistei Neuma? Deoarece astfel de prezentări  îşi au locul pe blogul propriu pentru fiecare număr de la aparţia revistei. Scriu, pe blog, multe cronici de întâmpinare. Avui regretul ca două, referitor la două romane, acesta fiind unul dintre ele, fost-au semiratate. În sensul că incomplete. Cu atât mai abitir avui satisfacţia de a le citit pe toate celelalte. Pentru cititorul care sunt, Marea e frumoasă ca tine e cartea anului trecut. Paranteză închisă.

Deasupra unui oraş poetic. Reflecţii legate de antologia Filialei Bucureşti- Poezie, 2023 –  de Any Drăgoianu

Eveniment editorial: Gabriel Chifu: Marea carte a uitării – de Evelyne Croitoru

Cartea de istorie: Ȋntre politică şi memorialistică – de Gheorghe Lăzărescu. Pe marginea volumului de memorii şi amintiri al lui Constantin Argetoianu.

Volume Neuma: Ţipătul pescăruşului Blank – de la scâncetul copilului care se naşte la geamătul inimii care încetează să bată – de Raluca Faraon, Romanul, modalitate de a medita asupra enigmelor vietii – de Ana Dobre. Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei – tot de Ana Dobre. O poezie de factură orfică – de Sonia Elvireanu. Nemărginiri lirice – de Nicoleta Milea. De aceeaşi autoare: Proza, o eternă provocare.

Eveniment editorial: când întreaga lume devine poezie de dragoste – de Elina adam. Pe marginea volumului Când înfloreşte loturui – 100 de poeme, de Kieu Bich Ham

Volume Neuma: Unsprezece proze scurte – de Mihaela Aionesei

Cartea de poezie: Văzut şi nevăzut este totul – de Ioana Diaconescu. Homo ludens cetăţean de onoare al Parnasului – de Elina Adam. Lumina din raza deschisă – de Flavia Adam. Gnomul şi hidrantul – de George Volceanov.

Policier: Pariul cu moartea – de Emil Lungeanu. Vieţi paralele – de Alexandru Jurcan.

Muzică: Muzica, avere din palme – de Codruţ Radi

Muzică/Ecran literar: SoNoRo, la Bucureşti şi Cluj. Câteva răscruci şi vânturi – de Alexandru Jurcan

Colţul lui Yorik: viaţa, ca efect al inteligenţei naturii – de Radu-Ilarion Munteanu

Viaţa cărţilor: Realitatea puterii – Principele de Miruna Drăghici

Călătorii: La glezna uriaşului – de Ramona Müller

Teatru: Spectacole la Teatrul maghiar din Cluj – de Alexandu Jurcan

Cinemateca: Youth/Tinereţe (2015) – de Raluca Faraon

Plastică: Lumina viselor – de Codruţ Radi

Rock: Miracol – de Dumitru Ungureanu

Culinar: srialul episodic al Floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti

Contre-pied: ce pierdem atunci când câşigăm – de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi: 8 coperţi

Dece Neuma – ca de obicei în finalul numărului

Prima carete primită în dar a fost Insula misterioasă. Aveam 7 ani şi abia în toamnă începeam şcoala. Învăţasem să citesc singur de la 5 ani, pe cărţ din casă şi o luam aiurea de la beţişoare pe caietele cu liniatura de învăţat scrisul de mână. Cumplit plictis.

Câţiva din aii urmori, am primit alte cărţ de Jues Verne, cu coperţi cartonate şi cu ilustraţii preluate din ediţiile Hetzel. Dar habar n-aveam că autorul ce devenise tutelar scrisese şi despre locurile mele natale. De primele traduceri româneşi – Vicor Onişor, 1897, Ion Pas, 1929 – n-aveam cum să aud. Când a apărut prima traducere postbelică – Vladimir Colin, 1967, epoca Jules Verne trecuse, pentru cititorul care devenisem. Impresia fusese amestecată şi mai degrabă negativă, determinată de stranietatea unor toponime şi patronime. Romanul, terminat în 1889 şi publicat în 1892 viza o Tramsilvanie cam primitivă. Şi mai ales romanul era lipsit de datele istorico-geografice din primele volume citite în copilărie.

Tansilvania, încă ami săracă în detalii, dar mai ales privită unilateral, avea să devină un spaţiu secundar, în Mathias Sandorf, 1885. Deci mai devreme decât Castelul din Carpaţi. Traducerile postbelice, în număr de 5, toate semnate de Ovidiu Drimba. Primele 3, produse de editura tineretului, în 1957, 1959 şi 1961. Nu mai ştiu pe care am avut-o, cu copertă de carton subţire. Oricum citită înainte de Castelul din Carpaţi. Oricum atenţia-mi fusese atrasă de similitudinea generală a intrigii, preluată din Contele de Monte Cristo, romanul lui Dumas Père, căruia-I fusese dedicat postum romanul.

Indiferent care va fi fost ediţia cumpărată şi citită, trebuie să fi fost înainte de părăsirea orăşelului natal. Mediul acestuia, depresiunea intramontană a Văii Jiurilor, avea să fie mai târziu, la data precizată mai sus, în Castelul din Carpaţi.

Eroul central al acestui cel de-al doilea roman discutat, era maghiar. Ceea ce era relativ important pentru adolescentul care copilărise în mediul precizat mai sus. Un grup de 4 români tăifăsuibd vorbeau româna. Desigur, cu accent ardelenesc. Dacă celor 4 li se adăuga un ungur, altfel şogor, limba de conversaţie devenea maghiara. Sigur că fenomenul nu atingea lumea generaţiei mele. Jocurile acesteia, în anii 50, adunau români, maghiari, saşi, şvabi, ba şi câte un italian şi un sârb. Vorbeam cu toţii româneşte, mai mult sau mai puţin corect, dar fluent. Nu la fel se întâmpla cu cele două generaţii de adulţi. O parte din maghiari vorbea româneşte (cu specificul vizibil, încurcând genurile), altă parterefuzau. Iată dece la apariţia in grup al celui de-al cincilea, cei 4 români treceau reflex la maghiară.

Bunica mea maternă – partenerul meu de conversaţii fanteziste cărora grupul meu de joacă le făcea greu faţă – a trăit 38 de ani din cei 80 în Valea Jiului şi n-a scos o vorbă ungureşte. N-o cumpăra nimeni, înţelegea tot. întrebată repetiv de prietenelei ei maghiare dece nu vorbeşte dacă tot înţelege, răspundea blând: o să vorbesc atunci când ultimul ungur n-o să mai refuze să vorbească româneşte.

Născută într-un sat de munte, la 2 Km de fosta graniţă imperială – dincolo de care primele sate erau maghiare – e înmormântată în acelaşi sat. de către urmaşi.

Jules Verne a descris obiectiv majoritatea personajelor de diferite neamuri. Ce-i drept, unele la modul oscilant. În special personajele sale anglosaxone s-au bucurat de atitudini schimbătoare de-a lungul zecilor de romane. De la plus la minus. Cu ochii de mult mai târziu, i-am decantat o admiraţie pentru maghiari în romanul citat. Pe care prima lectură nu-mi clarificase nuanţe dincolo de schema Monte Cristo.

Ba chiar nu mă surprinsese absenţa, logică în raport cu schema romanescă, a elementului românesc în Transilvania.

Din 1885 până în 1889 trecuseră doar 4 ani. Pobabil cunoştiinţele scriitorului despre români se bazaseră pe geografia lui Elisée Reclus (care-I fusese prieten) şi pe însemnările de călătorie ale lui auguste Gérando. La care s-ar fi putut adăuga o presupusă călătorie începând de la Homorod, în compania unei localnice (cunoscută anterrior la Amiens). În acel presupus periplu ar fi trecut şi prin Valea Jiului, unde se petrece mare parte din acţiunea romanului. Scriitorul a preluat o zicală atribuită folclorului romănesc, probabil de la Elisée Reclus: Românul nu piere!. În fragmentele descriptive asupra românilor, el citează cele 3 naţiuni care stăpâneau Transilvania: maghiari, saşi şi secui. În limbajul oficial, acestea au fost în vechime numite naţiuni recepte. Sigur, cunoştinţele istorice ale lui Jules Verne nu merg până la fi auzit de Unio trium Nationum (1437), poate nici geograful nu cunoştea documentul istoric, dar citarea acesto 3 naţiuni rămâne o umbră istorică.

Iată deci, două Transilvanii destul de diferite în două romane distanţate de 4 ani. Buna credinţă a scriitorului e în afară de orice dubiu. De altfel el vede într-un fel chinezii din imperiul celest în Claudius Bombarnac (1892) şi în altfel pe chinezii emigraţi în Statele Unite în secolul XIX, unde erau numiţi culi. Ambele imagini, distanţate social, fiind corecte fiecare in parte.

Dacă e loc pentru un mic regret punctual, e că Jules Verne n-a scris un roman al cărui erou să fi fost generalul american născut român, care a dirijat cumpărarea Alaskăi în favoarea Statelor Unite de la imperiul rus, în 167. Nu e vorba aici de sentimentul pentru un rommân, ci de o rezonanţă structurală. Biografia generalului dezvăluie un caracter asemănor cu nu puţini eroi ai scriitorului.

Chimistul francez Eugène Turpin, care inventase, în 1884, explozivul numit Melinită a pretins că se recunoştea în personajul Thomas Roch, eroul romanului Ȋn faţa steagului, de Jules Verne, apărut în 1896. Mai întâi în foileton, apoi în volum, în acelaşi an. I-a acuzat în justiţie pe editorul Hetzel şi pe scriitor însuşi pentru defăimare. Apărat de avocatul Raymond Poincaré, instanţa l-a exonerat pe Jules Verne de acuzaţie.

Acesta din urmă avea să facă o importantă carieră politică. De mai multe ori prim ministru, iar între 1913-1920 a fost preşedintele Franţei.

Am folosit acest episod juridic într-un capitol din volumul Chirurgie temporală – Editura neuma, 2023.

Cât despre acuza chimistului francez, scriitorul ar fi mărturisit, într-o scrisoare către fratele său Paul Verne că, într-adevăt, personajul Thomas Roch ar fi fost inspirat din chimistul francez. Totuşi, rămâne posibil, dată fiind invenţia personajului literar ca sursa acestuia să fi fost mai extinsă. Se poate merge până la suedezul Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi întemeietorul fundaţiei şi premiului care-I poartă numele. Eugène Turpin a fost acuzat de trădare, prin oferirea de informaţii militare secrete unei puteri străine. După un stagiu la închisoare a fost exonerat şi eliberat.

Raymond Poincaré avea să fie ulterior încă odată în problemele juridice ale operei verniene, dar de această dată acuzaţii aveau să fie Michael Verne, fiul scriitorului şi Louis-Jules Hetzel, fiul editorului Călătoriilor extraordinare. Acesta preluase editura.

Negustorul Jaquel Semo, din Rusciuc (acum Ruse, în Bulgaria) a acuzat editura şi pe Michael Verne că prin personajul eponim al romanului Pilotul de pe Dunăre, apărută postum (1909) şi revizuită de fiul scriitorului, i-ar fi produs un prejudiciu. A început prin a se adresa editorului, care i-a referit scrisoarea lui Michael Verne. Răspunsul acestuia, pe puncte, demonstra falsitatea acuzei.de fapt numele negustorului nu apare decât în primul tiraj al romanului. Ulterior el este schimbat cu un nume turcesc cu acelaşi numade litere, deea ce nu punea probleme de culegere, fiind necesară înlocuirea unui singur rând. Împricinatl a insistat şi în 1910 a deschis proces la Tribunal. Apărătorii au fost aceiaşi ca în procesul declanşat de Turpin, Droz şi Poincaré. Pledoaria acestuia di urmă s-a bazat pe scrisoarea lui Michael Verne. Sentinţa, în defavoarea reclamantului, a fost comunicată pe 9 ianuarie 1912, de avocatul Roger Giry, în numele instanţei. Să observăm că la acea dată Raymond Poincaré era deja implicat în probleme guvernamentale. În anul următor avea să devină Preşedinte al celei de-a treia Republici Franceze.

O primă versiune a romanului fusese scrisă de Jules Verne încă din 1880, sub titlul Frumoasa dunăre galbenă, perifrază a numelui celebrului vals al lui Johann Strauss fiul. Romanul, abandonat o vreme, a beneficiat de cel puţin încă 3 versiuni, fiind în final oferit editurii de Michael Verne, după o ultimă revizuire.

Istoria acestui roman, care avea să fie publicat postum şi a incidentului juridic aferent, a fost descrisă în amănunt de regretatul Ion Hobana în lucrarea Jules Verne în România, Editura Fudaţiei Culturale Române şi reluată în Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui jules Verne de acelaşi autor = 1979.

În 2005, cu prilejul centenarului decesului lui Jules Verne, am participat la un simpozion unde Ion Hobana a prezentat un referat pe marginea romanelor verniene legate de România, iar istoricul Lucian Boia a urmărit un punctaj definitoriu al portretului scriitorului. https://agenda.liternet.ro/articol/1630/Radu-Ilarion-Munteanu/Cu-Lucian-Boia-si-Ion-Hobana-in-lumea-lui-Jules-Verne.html

Un caz interesant de concretizare a celebrei maxime a lui Oscar Wilde.

11 septembrie 2001 a fst un eveniment de rezonanţă globală. În anul următor a fost produs un film original, compus din 11 segmente ale unor regizori din 11 ţări. Fiecare episod are 11 minute, 9 secunde şi un cadru. Filmul a fost premiat la festivalul de la Veneţia, în acelaşi an. https://en.wikipedia.org/wiki/11%E2%80%B209%E2%80%B301_September_11.

Astfel relaţia dintre faptul istoric şi reflectarea lui în artă merge în sensul firesc.

Dar iata cum în literatură apare apare un caz şi mai interesant, de relativă anticipare a faptului istoric în ficţiune. O catastrofă dramatică e descrisă în finalul unui roman şi dezvoltată pe larg la începutul celui următor.

Ambele romane fac parte din seria Saga Ryan a scriitorului american Tom Clancy, creatorul genului numit în mass media Techno thriller. În 1994 apare romanul Datorii de onoare, versiune românească l editura RAO, în 2000. Un război pe multiple planuri, militar şi economico-financiar, pe care Japonia îl declanşează asupra Statelor Unite. Coordonat de un miliardar japonez revanşard, care reuşeşte schimbarea guvernului. Dar Statele Unite au şi o problemă internă majoră. Vicepreşedintele, acuzat de culpe morale repetate, îşi dă demisia la cererea preşedintelui, pentru a evita scandalul public în condiţiile crizei externe pe parcurs de rezolvare. Preşedintele îl înlocuieşte în funcţie pe consilierul de securitate, Jack Ryan, personajul seriei de romane. Numirea e aprobată de Senat. Dar aprobarea de către Camera Reprezentanţilor nu mai apucă să se producă. Un avion al companiei KLM, condus e un pilot japonez, se prăbuşeşte voluntar pe Capitoliu, aflat în plină sesiune. Aproape întreaga putere constituţională americană e decapitată: ier preşedintele, guvernul, cu excepţia a doi miniştri, judecătorii Curţii Supreme, Senatul, directorul FBI. Pe baza aprobării de către senatul dispărut, proaspătul vicepreşedinte depune jurământul şi devine preşedinte.

Prima parte a romanului următor din serie, Ordine Prezidenţiale  (1996, versiune românească RAO 2005) relatează pe larg ceremonia funerară a perechii prezidenţiale decedate şi primii paşi ai noului preşedinte în reconstrucţia eşafodajului constituţional, în contextul adversităţii interne, dirijate de fostul vicepreşedinte, care nu-şi recunoaşte demisia şi a unui alt duşman extern. Cum subiectul articolului e tragedia decapitării puterii americane în urma folosirii ca armă a unui avion distrugător, nu voi dezvolta restul acţiunii romanului.

Similitudinea tragediei ca operă de ficţiune cu mecanismul celei care a determinat schimbarea radicală a politicii globale e tulburătoare. Dincolo de diferenţa de amănunt, paraelismul la nivel de linie generală, între ficţiune şi realitate cere un efort important de reflecţie.

Din capul locului mi se pare evident că nu există nici o legătură între ficţiune şi realiate. Cine urmăreşte întreaga serie Saga Ryan, chiar intreaga serie cu teme diferite antumă (până în 2013, când inventatorul genului Technothriller a decedat) şi postumă – romane scrise de alţi scriitori care au adoptat franciza, poate observa preemiienţa elementelor spectaculare în cele mai multe dintre romane. Alături de bogăţia informaţiilor tehnice şi dominata politică. De altfel, primele romane au devenit bibliografie obligatorie în Academiile cu substrat militar în Statele unite.

Poate că decapitarea simultană a aproape întregului eşalon al puterii e cel mai spectacular element de gen din întregul ansamblu. Dar nu singurul. Consider la fel de spectacular – şi spectaculos – plasarea unui spion CIA la nivelul politburoului URSS. Maxima ficţiune imaginabilă. Personajul liderului sovietic are întrucâtva ca sursă de inspiraţie pe Gorbaciov. Restul membrilor politburo sunt construcii adecvate intrigii. Că un şef al KGB – Yuri Andropov – a fost anterior lui Gorby, e o realiate fără conexiune în romanul respectiv, cardinalul de la Kremlin.

Dacă ideea de a folosi avioane de pasageri ca arme de distrugere a fost ideea lui Ossama Bin Laden sau a altui lider islamist, n-o să ştim niciodată. Că cineva din respectivii lideri o fi citit un roman apologetic american e extrem de puţin probabil, dar nu imposibil. Eventuala inspiraţie o putem exclude. Oricum scenariul terorist rămâne unicat până azi. Şi destul de probabil un unicat irepetabil.

Cu atât mai mult cu cât orice conexiune poate fi exclusă, similitudinea e mai înspăimâtoare.

Dar e, oare, unica similitudine scenaristică între romanele lui Tom Clancy & ceilalţi scriitori care au contribuit la ansamblu şi istoria reală?

Ar mai fi unul. Departe de gradul de similitudine exemplificat mai sus, dar unul logic. Cea mai mare eroare în materie de ficţiune politică din romanele Technothriller din seria Tom Clancy & alţii e, cu o singură excepţie, considerarea decăderii Rusiei de după desfiinţarea URSS, ca inamic definitiv ireversibil al Occidentului. Cum vedem că se întâmplă în noul secol şi mileniu. Tabloul politic global la nivel de ficţiune conţine elemente realiste. China şi Ianul rămân duşmani perpetui. Universul musulman de asemenea (a fri şi o prostie să scrii despre o prietenie a oricărui element islamist cu Statele Unite). India oscilează dar atrage atenţia. Dar Rusia cooperează mereu, de-a lungul romanelor de gen, cu personajele americane de vârf.

Şi iată unica excepţie. Al doilea roman din seria Op-center, Imaginea din oglindă (1995, versiune românească RAO, 1999). E singurul roman în care un lider politic îşi propune reinstaurarea Uniunii Sovietice. Mai mult, o armată condusă de un general cu acelaşi program, invadează… Ukraina. Mai mult, liderul campaniei de refacere a Uniunii sovietice se numeşte… Doghin. Iar colaborarea strânsă cu Mafi Rusească e una logică. Cum romanul a apărut la abia 4 ani după desfiinţarea URSS, iar liderul respectiv îl anticipează, caracterologic, pe Putin (la vremea aceea abia viceprimar la Sankt Petersburg) pare greu de înţeles lipsa de viziune pe termen lung a scriitorului. Sigur că tema romanului e alta, subliniată chiar de titlu, dar ideea fundamentală că Rusia are în AND (la figurat) dominaţia mondială i-a lipsit lui Tom Clancy. Tabloul său (respectat de ceilalţi scriitori conecşi) a ratat astfel o capodoperă sui generis a ficţiunii politice.  

Pe la începutul anilor 70 am descoperit, întâmplător, în premieră, genul political fiction. Romanele circulau exclusiv din mână- mână. Demult aveam obiceiul să ţin minte numele autorilor ale căror producţii atrăgeau prin ceva. Generaţie francofonă, atracţia era mărită de comoditatea lecturii. Comentând lecturile ocazionale, între amici, am diagnosticat genul ca basme moderne. Făceam deosebirea între aytactivitate şi nivelul literar mediocru. Autorul, Gerard de Viliers (a murit cu nu prea mulţi ani ani în urmă). Dece basme? Făt Frumos era colaborator extern la CIA, zmeul era agent KGB. Decorul se schimba cu fiecare episod. Mai ales în zone insolite. O acţiune de spionaj în Pago-Pago era mai atractivă decât una în Alaska. M-am dezumflat când, acţiunea petrecându-se în România, am fost aproape şocat văzând nivelul execrabil al documentării. Oare şi sierra Leone era la fel de aiurea cum era drescisă? Cu timpul am realizat că publicul ţintă al seriei era submediocru. Dar am continuat să consum marfa. Aşa ieftine, romanele erau o ferestruică spre lumea largă. Oricum eroul repetiviv era pitoresc. SAS. Son Altesse Serenisimme. În fond nici Dumas père, pe care-l savuram pe întrecute, nu era mai breaz. Ba chiar de la un moment dat mi-am dat seama că şi părintele lui SAS scria cu negri.

Ce-i drept, de la o vreme, de când aventurile prinţului austriac devenind la îndemână, le-am abandonat.

Obiceiul de-a respecta, mulţi ani inconştient, aforismul lui Blaga – literatura nu se citeşre, se reciteşre – a avut o ecepţie majoră. N-am recitit clasicii policierului. De fapt nici pe autorii moderni, de pildă pe John Le Carré. Dar pot reciti, când oboseala se poate trata cu destindere, ficţiunea politică modernă.

Sunt mai puţin de 20 de ani de când am descoperit un scriitor american care a scris numai political fiction: Tom Clancy. A debutat în 1984, cu Vânoarea lui Octombrie Roşu. Dincolo de intrigă, bazată pe suspense, tehnica narativă, păstrată ulterior în toate romanele, altfel deloc originală, folosită de mai toţi autorii romanelor de acţiune, împrumută montajul cinematografic. Acţiuni paralele, derulate în secvenţe/fragmente de câteva pagini, ceea ce conferă dinamism construcţiei. Dar marca de identitate e o neobişnuită cunoaştere a culturii militare. Dacă un astfel de scris e familiar unui public relativ restrâns, al profesioniştilor, scriitorul a scos de la început în afara mediului definit de complexul militaro-industrial, efectul major, care i-a asigurat succesul. Marele public se trezeşte mai informat asupra unui mediu care devenise oarecum impopular, mai ales în urma războiului din Vietnam.

Am folosit, pentru a plasa genul promovat de Tom Clancy în spaţiul literaturii americane populare termenul generic political fiction. Dar mass media americană foloseşte un termen mai precis şi, dece să nu recunoaştem, destul de exact: techno-thriller. Atribuind scriitorului invenţia acestei categorii de produse literare de consum. Păstrând proporţiile, formula creată de Tom Clancy ar fi înrudită, de departe, cu seria cinematografică Rambo. De altfel, 4 din primele romane au fost ecranizate cu destul succes. Un al cincilea, produs în anul următor decesului scriitorului, foloseşte schema deja tradiţională şi personajul generic Jack Ryan. Dar diferenţa esenţială, în favoarea seriei lansate de Tom Clancy, e tocmai densitatea de noţiuni miltare. Seria Rambo, oricum spectaculară, e de duzină.

E greu de apreciat care ar fi fost destinul genului lansat de Tom Clancy fără un amănunt care oriicum i-a netezit calea. Romanul de debut, apărut în perioada de vârf a războiului rece, ar fi avut oricum succes în USA şi, posibil, în lumea occidentală. Punctual, cea mai mare parte a romanelor, dacă nu toate, au fost traduse în franceză. Nu am date concrete, dar e de presupus că n-a fost singura limbă occidentală în care romanele s-au tradus.

Invenţia care justifică termenul techno-thriller i-ar fi accentuat succesul. Dar nu ştim care ar fi fost destinul pe termen lung al genului. S-a întâmplat ca Ronald Reagan, un preşedinte cowboy, să citească romanul. A fost impresionat. Se suprapunea, politic, pe mentalitatea lui. Densitatea de termeni miltari a adăugat la accentuarea impresiei. Legenda spune ca ar fi şi comentat în mediul intim. Ba chiar că ar fi afirmat, în respectivul mediu, că ar mai citi şi alte cărţi de gen. Se non e vero, ebben trovato. În statele unite, cererea pieţii are ponderea ei. Tot fără a poseda tate, exemplific cu cazul Isaac asimov. Editura Doubleday, cu care ajunsese să colaboreze, i-a cerut scriitorului, pe baza studiului de piaţă, să continue, în anii 80, saga Fundaţia, scrisă iniţial la începutul anilor 40. Nu trebuie să înţelegem legenda impresiei lui Ragan mot-à-mot. Pur şi simplu scriitorul a nimerit un context favorabil în epoca Reagan. Fapt e că următoarele 2 romane l-au mai prins pe acesta preşedinte: Jocuri patriotice – 1987 (ecranizat în 1992, cu Harrison Ford ca Jack Ryan) şi mai ales Cardinalul de la Kremlin – 1988.

Despre acest roman am mai scris, cum am mai scris în general despre Tom Clancy. Cele de mai sus joacă, acum, un soi de introducere în context. Ajung curând şi la subiect.

Scriind despre câteva romane româneşti am introdus o formulă cu rol de figură de stil: cititorul neozeelandez. Sursele unor personaje din respectivele romane îmi erau lesne de identificat. Evident, nu numai mie. Categoria de cititori care-şi dădeau seama care era sursa personajului P, lectura producea un spor de amuzament. Dar cititorul meu neozeelandez, presupunând că citea în româneşte, lua totul ca ficţiune. M-am întrebat dacă în literatura altor neamuri efectul funcţionează. Dece nu? În logică inversă, cititorul român al romanelor din Saga Ryan, exemplu luat în principiu la întâmplare, se poate situa în ipostaza cititorului neozeelandez. eventuale elemente caracterologice ale unor personaje din saga Ryan ar putea avea una sau mai multe surse. Inaccesibile, în lipsa cunoaşterii realităţii americane. Că nici citiorul american, antrenat de dinamica narativă, nu se gândeşte la aşa ceva e evident, dar lipsit de importanţă.

Ei, bine, cred că am găsit un asemenea personaj. În romanul Ţintă marcată (Locked On, 2011) apare un personaj secundar Paul Laska. Născut în Praga, participând la mişcarea din 1968, susţinându-l pe Alexsnder Dubcek, arestat şi anchetat de un agent KGB şi-a trădat colegii şi a reuşit să emigreze în Statele Unite anul următor. Unde, afirmat în mediul bancar, devine miliardar. Consecvent oscilaţiilor, susţine activ mişcarea progresistă şi stânga globală. În campania electorală ce se derulează, îl susţine pe preşedintele în exerciţiu Edward Kealty, dar mai ales cu intenţia de a-l distruge pe Jack Ryan, contracandidatul său.

Cu cine seamănă Paul Laska? Cu George Soros. Născut la Budapesta, în loc de Praga, susţinător fervent al globalismului progresist, la fel de apolitic în esenţă. Unul din cei mai mai eficienţi finanţişti. E adevărat că e adversar al Statelor Unite indiferent de culoarea oricărei administraţii, pe când Jack Ryan, personajul de ficţiune, după o viaţă în Intelligence şi detestând în fons lumea politică, se văzuse obligat să candideze din partea Partidului Republican. Amănunt asupra căruia romancierul a judecat logic, galeria de personaje din jurul lui Rayn Sr., prezente progresiv în mai multe romane din serie, au o structură implicit conservatoare. Probabil e unul din motivele care l-au atras pe Ronnie Reagan la lectura romanului de debut. Deşi în acel roman nu apare nici cea mai firavă referire la dimensiunea politică internă a personajelor. Nici măcar nu se ştie de pe ce parte a ajuns la Casa Albă preşedintele din acel roman.

Bref, dacă Jack Ryan Sr candidează în Ţintă marcată din partea republicanilor e un amănunt de conjunctură, gestul romancierului dovedeşte o consecvenţă intuitivă pe termen lung.

Bun, dar oare similitudinea dintre personajul de ficţiune Laska şi (prea) realul soros nu e forţată? Mulţi dintre cititorii acestui artcol ar spune că da. În fond miliardarii americani au o pronunţată propensiune pentru globalismul progresist. Dar… miliardarii din generaţi actuală sunt prea tineri pentru a da un model, iar generaţia seculară nu provine din Europa de Est. rothschilzii provin din Frankfurt.

Apropierea modelelor de, oare, deliberată? Personal nu cred. Personajul Laska e unul de-a dreptul reuşit, dar autorul n-avea dece să fie intereat a-I fabrica o origine dincolo de Primăvara de la Praga. El e foarte bine definit de observaţia lapidară a unui personaj efemer: Laska a fost şi rămâne împotriva oricărei ţări în care trăieşte. Dar mai ales e că acest roman nu e scris sxclusiv de Tom clancy, ci în colaborare cu Mark Greaney. Acesta din urmă a scris şi câteva cărţi cu aceeaşi schemă după decesul lui Clancy.

Dincolo de cazul acestui personaj care, în epilogul care respectă regula de fier a oricărei poveşti americane – cu atât mai mult una de ficţiune politică – anume happy end-ul, e singurul care supravieţuieşte dintre băieţii răi, îmi vine în minte alt simptom al realităţii, deci şi al ficţiunii. Aparent fanatismul islamic n-are nimic comun cu globalismul progresist. afar ă de faptul că forţa celui de-al foilea se serveşte, nu odată, de aberaţia primului. Lectura acestui cel mai recent roman din saga Ryan începe să-mi schiţeze contutul unei intuiţii: ambele simptome sunt manifestări ale acelaşi maladii umane.

Căutam un moment comic întâmplat in anii de după primul război mondial. Nu l-am găsit. Cu multe zeci de ani în urmă fusese povestit la televiziune. Singura, pe atunci. Tot ce-mi aminteam era numele Soare Z. Soare. Habar n-aveam cine fusese. Un personaj din lumea spectacolului – era de presupus şi atât. M-am apucat să caut. Bănuiam că va fi relativ simplu. Nu e un nume banal. Coroborând mai multe linkuri, am ajuns la profilul unui om interesant. pasionat de teatru şi de film, care era la începuturi în epocă, absolvent de drept, pe care-l studiase obligat de tatăl său, dar plictisit repede de activitatea specifică, pleacă la sturii la Viena, apoi la Berlin. Unde face ucenicia meseriei de ragizor pe lângă Karl Heinz Martin şi Max Reinhardt. Reîntors în ţară debutează în 1924, montând Hamlet. Ca moştenitor al tatălui său, îşi finanţează generos activitatea teatrală. Desfăşurată mai ales la Teatrul Naţional din Bucureşti. A colaborat şi cu cuplul Bulandra.

Mihail Sebastian publicase, până in 1944, piesele Jocul de-a vacanţa (1936), cu premiera în 1938 şi Ultima oră. În ianuarie 1943 concepe proiectul unei noi piese, cu titlul proviziriu Ursa Mare. Vecin cu cuplul Nora Piacentini – Mircea Şeptilici, atunci la teatrul Alhambra (sediul căruia avea să devină, în timp, al Teatrului de comedie), e prezintă proiectul, cei doi promit să joace piesa. Dar pe 4 martie apare o nouă lege antisemită, care interzicea apariţia pe afişele teatrale a numelor evreieşti. De-a lungul anului întrerupe de mai multe ori scrierea piesei. Lucrează ca negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce. În vara lui 1943 începe traducerea romanului Mândrie şi prejudecată, de Jane scrie Austen. Scrie două acte din Insula, piesa rămâneneterminată. Va fi continuată de Mircea Ştefănescu şi se va juca, în anii 60, la Teatrul de comedie.

Povestea scrierii piesei Steaua fără nume şi a premierei acesteia e scrisă cu nerv de Stelian Tănase https://www.stelian-tanase.ro/premiera-cu-steaua-fara-nume/

În anii 60 s-au făcut câte. Unul ditre ele cu ;va filme în coproducîe roâno-fraanceză. Filmate la noi, cu actori din ambele tări. Regizori francezi. Unul dintre ele are legătură  cu piesa lui Sebastian. Produs în 1966, sub regia lui Heni Colpi. titlul francez, sub care o fi fost, dacă o fi fost distribuit în şi de Franţa: Mona, l’etoile sans nom. Interpretară pe ecran de Marina Vlady, vedetă internaţională în epocă. Cunoscută şi de puştimea printre care mă număram. Profesorul Miroiu de Claude Rich. De care atunci nu auzisem, deşi nu era un nimeni. Zeci de ani mai târziu aveam să-l văd, întruchipândul pe generalul Leclerc, în Arde Parisul?, făcut în acelaşi an. Oricum îl socotisem nepotrivit în rol. Erau anii în care Radu Beligan juca în piesele lui Ionesco şi nu-mi inchipuiam pe altcineva în rolul descoperitorului stelei fără nume.

Mă jucam, în anii aceia, de-a cronicăria. Pe un caiet gros. Probabil de 300 de file. Adunasem o grămadă de cronici teatrale. De uz personal. Nici prietenilor nu le dădeam să citească. Steaua fără nume a fost prima cronică de film. O plasasem în raport cu cronica lui Suchianu. Pe care îl citeam de aproape un an. Aproape demolase filmul. Cel mai tare contestase jocul Eugeniei Popovici, în Domnişoara Cucu. Ţin minte şi azi cum o vedea starostele cronicarilor de cimema: uscată, scrâşnita, casantă, dură. Mi-am notat fraze din cronica lui Suchianu, pe celasi caiet, după a mea. Sigur că aaceasta era naivă, dar prinsesem unele nuanţe. Jocul exact al lui Cristea Avram, în Grig, nu-i puteai găsi nod în papură. Sigur că citind povestea primei premiere, narată de Stelian Tănase, aş fi vrut să-l văd pe Mircea Şeptilici în rol. Deşi… personajele acestuia au avut un aer arstocrat. Chiar în Celebrul 702 (spectacol văzut în copilărie, cu prilejul unui teatru în turneu).

Suchianu o taxase atunci şi pe Marina Vlady. În secvenţa lungă în care actriţa dansase în jurul fântânii, Cronicarul o ironiza comparând jocul cu… dansul Anitrei, din Peer Gynt. Am noat şi am înghiţit. Pe mine mă sedusese secvenţa. Ce pretenţii pot avea acum de ochiul neformat de la 20 de ani?

Pe soţul Marinei Vlady lam descoperit târziu. La 5 ani după ce murise. Într-o singură secvenţă a unul alt film: Nopţile albe. O secvenţă cheie, în care Barîşnikov (care se joacă cumva pe sine), dă viaţă, prin dans, unuia di cântecele aaeristului

Nu mai am demult caietul cu cronici. Nici nu mai ţin minte nici un cuvânt din ce scrisesem. Ce m-a făcut să revăd filmul, acum? Un amănunt paradoxal. Cum a murit omul de teatru Soare Z. Soare în seara de 23 august 1944…

Ca în fiecare din ultimii destul de mulţi ani am urmărit concertul de anul nou de la Viena. Iată prezntarea făcută de TVR:

Frenezia valsurilor și a polcilor familiei Strauss și a contemporanilor săi ne va bucura în prima zi a lui 2024, sub bagheta dirijorului Christian Thielemann. Cel mai mediatizat concert de muzică clasică al tuturor timpurilor este în direct la Televiziunea Română, de la ora 12.15.

Șeful de orchestră în vârstă de 64 de ani va conduce un program cu lucrări de Johann, Eduard, Josef și Johann Strauss senior, dar și creații compuse de alți vienezi îndrăgostiți de vals: Karl Komzák, Joseph Hellmesberger, Carl Michael Ziehrer Wiener și Hans Christian Lumbye. Iar pentru că lumea muzicală va aniversa 200 de ani de la nașterea lui Anton Bruckner în 2024, Christian Thielemann va aduce în premieră absolută în programul Concertului de Anul Nou un cadril din creația marelui simfonist austriac. Mult așteptatele momente dansante ale Baletului de Stat vienez se vor desfășura în decorul fascinant de la Kaiservilla Bad Ischl, viitoarea Capitală Culturală Europeană Bad Ischl Salzkammergut, dar și la castelul renascentist Rosenburg, în coregrafia italianului Davide Bombana și în costumele create de designerul austriac Susane Bisovsky.

Regizorul Michael Beyer este cel care va coordona imaginea spectacolui filmat cu 17 camere și televizat în aproape 100 de ţări din întreaga lume, cu un public estimat la aproximativ 50 de milioane de telespectatori. În România, Concertul de Anul Nou de la Viena va fi comentat pentru TVR și anul acesta de Cătălin Sava, muzicolog și jurnalist.

Vă așteptăm să fiți alături de Televiziunea Română, în prima zi a noului an, atunci când, împreună cu Orchestra Filarmonică din Viena şi dirijorul Christian Thielemann, vom spune împreună cu dumneavoastră: „La Mulți Ani 2024!”

Farmecul concertului annual e că se sfârşeşte cu cele 3 bisuri tradiţionale, din care de neuitat, la care sala Musikverein participă aplaudând ritmic e celebrul Radetzkimarsch

Pe Ioan Pavel Azap l-am întâlnit în premieră în toamna lui 2006, într-o călătorie de la Cluj la Sighetul Marmaţiei. Ţinta drumului era Festivalul înternaţional de Poezie găzduit de lucalitatea maramureşeană. Deşi cei trei pasageri ai maşinii pilotate de scriitorul Radu Ţuculescu aveau, tuspatru, prin definiţie, conexiuni cu literatura şi aşişderi, cu cinetograful, am descoperit în poetul Azap un cinefil autentic. Am aflat cu bucurie, anii  ulteriori, că-şi face un doctorat în filmologie. Deşi eu însumi cinefil, dar, evident, de anvergură minoră faţă de cultura în materie a prietenului ce mi-a devemit, am luat zeci de lecţii de la el. Mai ales în materie de filme româneşti, o arie mai degrabă subdezvoltată a zonei mele de cunoaştere. Dacă nu şi de afinitate.

Astfel că singura veste bună din ultimele zile fu încheiera cu succes a stuudiului şi susţinerea, pe măsură a tezei de doctorat.

Acea călătorie Cluj-Sighet urma să fie baza de plecare, de către bunul meu prieten, câţiva ani mai târziu, în construira prefeţei unui volum de proză. trec peste titlul volumului şi peste biografia litrară a respectivului volum, acest memento nu e despre mine, ci despre un prieten tocmai diispărut.

Devenit clujan, I.P.A. a fost implicat. De-a lungul anilor, în cunoscutul festival de film TIFF. Inclusiv ca autor de cărţi. Pe care, cinefilul din mine le-a savurat. Dar nu doar atât. Pregătind, alături de organizatori, ediţia din 2016 a TIFF, s-a implicat în editarea, de către editura clujană Şcoala Ardeleană, a unei cărţi de cinema, a cărei naştere a urmărit-o cu competenţă. Şi pe care, alătuti de editor, tut unul din prietenii mei pe termen lung, a şi lansat-l la TIFF. Iarăşi citarea titluluui cărţii nu face parte din subiectul acestui faire part.

Am avut şansa să fiu prezent, în sala cinematecii bucureştene, la una din cărţile pe atunci doctorandului, despre unul din regizorii români consacraţi.

Nefericită coincidenţă, cea mai recentă carte a lui I.P.A. ar fi trebuit să fie lansata chiar a doua zi după fulgerătoarea şi tragica lui dispariţie. Despre un foarte important critic de film, autor al multor cărţi de cinema. Numele acestuia din urmă chiar trebuie citat: Tudor Caranfil.

M-am referit la Ioan Pavel Azap, en passant, ca poet. Dintre volumele sale de poezie unul de mai important pentru mine: Mică idilă feroviară. Editura Tribuna, 2018. Din 2 motive. Primo, e o antologie de autor. Secundo, o cronică a volumului, intitulată Nobleţe diafană, e inserată în volumul Sedus de poezie, editura Neuma, 2019.

S-au adunat multe sute de ore de conversaţii telefonice. Subiectul cărora a fost, în proporţie de peste 90%, filmul. Cum spunea, mai ales filmul românesc. Nu ştiu dacă teza sa de doctorat va fi publicată postum. Eu cred că ar merita. Exemplare ale acestui potenţial op şi-ar avea locul, îmi permit să opinez, în Biblioteca unora dintre Cimentateci.. oricum, în urma unor astfel de conversaţii colocviale, am revăzut, cu ochii prezentului, câteva filme româneşti pe care le văzusem în îndepărtata juneţe. Dacă nu şi unele văzute în copilărie.

Dar subiectul predilect al dialogului cu doctorul în filologie a fost unul… literar!. Biografia, de fapt geneza celui mai special film al celebrului rgizor român, Lucian Pintilie, mi-a fost relatată de regretatul meu prieten. Sinteza repetatelor discuţii pe subiect ar putea constitui baza unei nuvele. Despre cum a făcut Lucian Pintilie un film multi ani ascuns, nedifuzat, după nuvela eponimă a lui Horia Pătraşcu.

Pe fiul său, Matei, acum spre finele gimnaziuui, l-am văzut când avea mai puţin de un an. Nu doar îi doresc, sper şi sunt de fapt sigur că-l va reprezenta cu brio. Tot ce ştiu despre el converge spre convingerea asta…

Coincidenţă simbolică. Tocmai am primit ultimul număr pe anul ăsta al revistei Izvorul Someşului. Al cărei redactor şef e scriitorul Leon-Iosif Grapini. În pagina 41 versuri de… Ioan Pavel Azap…

Editorial: Haute couture sau prêt-à-porter? De Andrea H. Hedeş

Cursiv: Pornind de la un critic de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: Gheorghe Grigurcu, Simona Antonescu, Adrian alui Gheorghe, Vlad Alui Gheorghe

Interviu: Anamaria Babiaş-Cioanu, în dialg cu John Fosse; Elena Abrudan, în dialog cu Sandu Frunză

Eveniment: Turnirul de poezie: Ediţia a XII-a, Alanya, Turcia. Arta romanului: Colocviul de proză la a XVI-a ediţie

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România

Invitat special: Silvan Th Stâncel

Proză: Perete cu picioare şi pop-corn de Adrian Ţion. Paris/[;aisirs d’automne de Dana Banu. Trista poveste a motanului Kandur de rodica Bretin

Avanpremieră Neuma: Un ţinut al zăpezii de Andrea H. Hedeş.

Poezie: Iu;ia Anamaria Ghidiu. Ghiveciul nepreţuit (de 12 lei iarbă) de Any Drăgoianu

Studii critice: Strania poveste a lui benjamin Button de Gheorghe Glodeanu

Ţraduceri: CHRISTOPHER MARLOWE – ARDEN DIN FAVERSHAM de George Volceanov

Eu, tu şi o carte – rubrică radiofonică

Studii critice:  În decembrie, poezia lui Ioan Flora de Ioan Holban

Cartea de poezie: Fotografii de sertar, poezii de scos la lumină de Flavia Adam

Aniversare: Andrei Pleşu, privind destinul de Menuţ Maximinian

Esaul în acualitate: Oglinzi de întâlnire cu sensurile vieîii – acelaşi autor

Eveniment editorial: Lecturi, idei, nostalgii de Monica Grosu

Volume Neuma: Templul din sinele poetului de Elina Adam, pe marginea volumului Pribeag prin poienile verii, de Vasi Cojocaru-Vulcan. Feţele lumii în dansul luminii cu umbrele de Ana Dobre

Cartea de debut: Codurile imposibilei respirări de Codruţ Radi, despre volumul Imposibila respirare de Meda Perţi

Privelişti: Am străbzntă de Delia Bodea Iacob

Eseu: Autenticitatea, acest eseu de existenţă a veţii umane de Rhea Cristina

Traduceri: Marea e frumoasă ca tine. Roman de Andeea H. Hedeş tradus în spaniolă de Adina alexandrescu, în engleză de Ovidiu Constantin Cornilă.

Etnologie: Povestea mămăligii, de Menuţ Maximinian.

Răzleţe: Biblioteca şi inteligenţa de Gelu Negrea

Cartea străină: Arta romanului de Milan Kundera – George Lăzărescu

Volume Neuma: Nici un moment de plictiseală de Ana Ardeleanu. Viaţa şi Moartea, două teme fundamentale în CAUTION de Nicoleta Milea

Traduceri: Marea e frumoasă ca tine, roman de andrea H. Hedeş. Versiune spaniolă, retroversiune de Adina Alexandrescu, versiune engleză de Ovidiu Constantin Cornilă

Etnologie: Povestea mămăligii de Menuţ Maximinian

Răzleţe: Biblioteca şi inteligenţa de Gelu Negrea

Cartea străină: Arta romanului de Milan Kundera – Gheorghe Lăzărescu

Volume Neuma: Nici un moment de plictiseală de Ana Ardeleanu; Viaţa şi moartea, două teme fundamentale în CAUTION de Nicoleta Milea

Poezie: Caliolia Tocală; Ioana Diaconescu; Mihaela Oancea

Anchetă: Vilia Banţa, Codruţ Radi

Poezie: Vilia Banţa

Volume Neuma: Jocul şi moartea sau ieşirea din timp de Nicoleta Milea; Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei; Pe sub poarta cuvintelor, trece poezia. Ambele articole de Ana Dobre.

Poezie: Alexandru Cazacu

Cartea de poezie: Poezia spaţiului intermediar de Ioana Diaconescu

Volume Neuma: Mihai Barbu, cartierul evidenţiaţilor de Evelyne Croitoru

Poezie: Clara Târcă

Poezia lumii: Ngo Duc Hanh. Traducere din vietnameză în engleză de Vo

Huang Long şi Vu Linh Chi. Traducere şi interpretare din engleză în română de Andrea H. Hedeş

Viaţa cărţilor: Ultimul magician (II) – stăpânul inelelor de Miruna drăghici

Evocări: Un laborator al vieţii şi al artei de Simona-Grazia Dima

Colţul lui Yorik: Ȋn jurul romanului istoric de Radu-Ilarion Munteanu

Istorie teatrală: Recitirea dramaturgiei româneşti de Alexandru Jurcan

Teatru: Ȋntâlniri în oglinzi – Mirrors 2023 de acelaşi autor

Ecran literar: Aproape totul despre Almondovar ibidem

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Raport de scriitrocker de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Diavolul arhitect de Ramona Müller

Contre-Pied: Speranţa moare ultima de Gelu Negrea

Culinar: obişnuitul serial al floricăi Bud

Vitrina cu cărţi:

DECE Neuma?

Şerban îşi zie că s-a produs minunea aşteptată de medici. Adică ieşirea autonomă din comă. Putea deschide pleoapele, văzu salonul vag luminat. Până în momentul ăsta nu fusese complet inconştient, ci o conştiinţă tulbure, zero control asupra corpului, aproape zero control asupra inputului senzorial. Singura senzaţie, vagă, intermitentă, o percepuse ca auz. Auzea ca de dincolo de un spaţiu nedefinit, mai degrabă deducea două voci. În tipul stării de comă, pentru care nu avea cuvinte, decât îşi percepea vag doar confinirea într-o existenţă pe care nici n-o putea numi spaţiu recluziv.

Dar fragmentl de auz intermitent durase îndeajuns de mult timp ca să poate face, căt putea mişca restul de minte, un minim de conexiuni care-l legau de ceva ce nu putea numi exterior.

A fost coma indusă incompletă? Asta mă întreb eu, povestaşul. Dau din umeri şi mărturisesc că habar n-am. În teorie, naratorul beneficiază de toate libertăţile necesare ca să lămurească cititorul asura tuturor aspectelor întâmplării narate. În praxă eu, interesat de personajul Şerban, dar, cum să vă spun, doar ca personaj tranzitoriu. Aveţ, aşadar, puţintică răbdare, vom ajunge în toate punctele poveştii care se desfăşoară.

În lipsa informaţiei pe care n-o puteam lua de la medici (o fi existat mai mult de cel a cărui voce credea Şerban a o fi auzit), ideea receptării semiconştiente sub comă va sugerez, stimaţi cititori, să alegeţi între acceptarea ciudăţeniei ca ficţiune, ca licenţă auctorială, ca ipoteză ştiinţifică, sau oricare altă ipoteză. Sau elaboraţi voi înşivă orice presupunere coerentă.

Deci Şerban avea impresia că ieşise din comă. Spontan sau cine ştie cărei manevre medicale, care-şi găsise momentul să aibă efect.

Aţi dedus, stimaţi cititori, că Şerban era un om curios. Dar nu numi curios.

Primul gănd conştient nu zbură spre peopria lui soartă. Ci, aţi ghicit, la condiţia actuală a Lorenei. Fata care-I lumina orizontul. Şi care, ştia precis, lipsise din peisajul neclar care ar fi trebuit să ducă la inducerea comei, într-un mediu cu vag aspect spitalicesc. Iar tocmai lipsa Lorenei din neclarul care-l dusese la strania seniconştiinţă al comei făcea cu mai multă putere focalizare primlui gând în căutarea ei.

…

În alt salon, comparabil din fragmentele de imagine fulgerate mai sus, un bărbat conectat la o aparatură părea adormit. Sau mai rău. Am rotit privirea, explorând spaţiul salonului. Văzui un ecran în plus, faţă de ce mă obişnuisem sa fie prezente. Ecranul îmi atrase atenţia. Îmi trebuiră peste 113 secunde până să realizez că obiectivul ce trimitea semnale pe ecran era focalizat pe pleoapele bărbatului. Mi-am zis că imaginea aceea ducea şi într-un cabinet. Unde un medic, sau mai mulţi, erau informaţi în timp real cu ce se întâmpla cu activitatea cerebrală a bărbatului aparent imobil.

De sub ţevăria de plastic, prin care se vedeau lichide de culori diferite, pompate prin nas, probabi în cutia craniană, se auzi un sunet nervos. Mai degrabă un răget. Cineva roti aparatul cu ecranul focaizat pr pleoapele pacientului, iar dispozitivul se focaliză pe buzele acestuia. În echipa medicală exista un membru care citea pe buze. Alt aparat amplificăvoceainaudibilă. Bărbatul repeta: ce meme drakkului o caută ăla pe Lorena? Peste câteva zeci de repetări culese cum am văzut, discursul inaudibil se schimbă:cinemama drakkului e ăla?

Apoi, pe neasteptate patul se zgudui violent. Încercările obisŞde a-l lega n-au dat rezultaate. Ierarhia grupului medical se vădi, medicul care conducea procedura bolborosi ceva. O asistenta nostimă veni cu o seriga hipodermică şi inseră 1 cm² dintr-un lichid transparent, vag albăstrui. Zcjdirile încetinită. Părea un cal  care simte puterea călăreţului.

Altă asistentă veni cu un registru în care notă de pe fişa pacientului, ataşată la capul patului: Rudenko Mircea, 43 de ani, accident aparent letal, preluat pentru Proiectul de cercetare ZTRANS

Ca povestaş, constat ca mi-am dat inelegant cu stângu-n dreptul. Logica relatării presupune acordul domnului Rudenko la procedurile experimentale. Dar cum să-I iei acordul când abia l-au cules, cine l-a cules, din praful sanghinolent? Nici nu ştim, povestaş şi cititori, daca mi era viu sau nu. Cum o să mă descurcu capcana pe care am clădit-o vioi în jurul meu?

Ei, acuma n-o să exclam εβρϊχα. Formula e pentru un foarte mare siracuzan. Dar dece aş avea de o exclamaţie anune. Arunc găselniţa în pagină şi merg mai departe.

Numele pacientului fusese găsit pe o etichetă plasata sub ecran de plastic, pe cureaua genţii, altfel sofisticate, pe care poliţia o recuperase din grămada sanghinolentă.

Proiectul ZTRANS se vede a avea susţinere disretă, dar puternică. Cercetarea poliţistă a numelui fu completată cu 2 persoane din proiect. Un trimis al medicului lider şi o secretară, sosită în proiect ca scenaristă. Medicul lider avu impresia că guvernul i-o băgase pe gât, ca să raporteze tot ce vede. Se înşela doar parţial. Numele ţărănesc al fetei nu fu decodat. Dar eu, povestaşul, am şi făfut lista membrilo5 grupului de cercetare poliţenească ce făcură legătura Safta <=> softeriţa. O adoptară.

Căutarea posibilelor origini a unui Rudenko Mircea se blocă din start nici o familie de ruteni de pe teritoriul ţării nu avea legătură cu nici un prenume românesc. Puterea guvernamentală se vădi prin surprizătoarea aprobare, primită prin ministerul de externe, de extindere a cercetărilor onomasrice îţări conexe.Acelaşi rezultat. Mai diluat chiar. Fură nevoiţ să-l boteze pe cel ieşit quasiexploziv din comă John Doe. Câtă vreme numele elegant plastifiat nu-şi găsea acoperire.aici interveni Safta softeriţa. Într-o discuţie disretă, între 4 ochi,  extrăsesecu medicul lider, căruia e timpul să-I spunem pe nume, dr. doc. Amir Schmullowitz, se lămuriră lucrurile şi softeriţa îşi luă munca în serios.

Meseria de scenarist nu exista când fata lua 10 pe dizertaţia cu care încheia un masterat. Îi era teamă şi de umbra ei, dar ştia că insolenţa era singura armă.creierul ei fu încărcat cu nenumărate texte SciFi care aveau batâr cea mai străvezie legătură cu extragerea informaţiei dintr-un creier dat. N-o să înir decât unul. Se intitula Vacanţa lui Virgil şi din mintea eroului cineva extrăsese informaţie. Nu era decât o idee Scifi, dar Safta s0fteriţa fugi la Amir, cu care ajunsese să se tutuie. Eh, îi putea fi tată.

L-am numit pe dr. doc. Amir Schmullowitz medic, deoarece aşa era încadrat în organigrama proiectului. Dar el acumulase cunoştinţe de fizică ce-l situau deasupra absolvenţilor din vremurile în care facultatea însemna ceva. La care adăugase cunoştinţe pe care le-ar fi apreciat Norbert Wiener.

Modelul matematic al interacţiunilor dintre un câmp electromagnetic exterior, modulat corespunzător şi un creier înconjurat de câmpul de influenţă se apropia de finalizare. O condiţie lesne de intuit era condiţia creierului indus. Chiar normal, chiar în vis, când creierul uman dezvltă o activitate internă intensă, câmpul propriu al creierului se comportă ca un factor rezistent, iar eficacitatea câmpului inductor scade aproape de zero. E nevoie de un creier catatonic. Ideal – în comă. Dezavantajul e că activitatea electragnetică a creierului comatos nu se cunoaşte integral şi condiţiile la limită ale ecuaţiilor câmpului inductor sunt perturbate. Avantajul, dacă e un avantaj, e că altfel nu se poate.

Dar modelul lui Amir nu ştia ce are de făcut.

Aici intervenea scenarista. Safta- softeriţa elaboră un model scenaristic simplu. Personajul era un tânăr despre care nu se ştia marelucru decât că se numea Şerban şi… ieşea din comă. Nu se ştia prin ce fire era legat de lumea sa, afară de faptul că era legat foarte intens de o anume Lorena.

Dar apliacrea modelului Amir nu dăduse rezultate. Cel mult un rebus sui generis. Cu care rimau mii de prenume.

Scenariul softeriţei prevedea o zonă variabilă. Dându-I acelei Lorenei identităţi variabile, rezonante succesiv cu toate prenumele determinate de modelul Amir…

Şi minunea se întâmplă. Pacientul hm… rutean? Ruteano-român? Se trezi. De fapt îl trezi ficţiunea unei Lorene. Era prima trezire de la accident. El nu fu prea surprins. Lorena umplea cea mai mare parte a lumii sale inainte de accident. Habar n-avea că fusese destinat să moară.

Voi lăsa dedalul de informaţii pe care acum, membrii proiectului şi componentele medicale şi poliţieneşti ale acestuia pe seama cui va fi interesat să povestească. Eu privesc spre alt focar.

Îndrăzneala softeriţei se manifestă dezinvolt. Amir, ti-aduci aminte de un film de război? Care? Despre scufundarea cuirasatului Bismarck. Mai ştii finalul? Ochii secretarei râdeau. Marele doctor făzu unefort. Parcă, zise. Comandantul Home Fleet pleacă din zona de comandă şi o invită pe secretară la un mic dejun.

Ei, doctore, aşa vezi!

Am dat din întâmplare peste un vlog de călorie. Cristi şi Ralu. Tabiliţi în Spania. Au început căliriile în 2019, cu finanţare proprie. Cât îi ţin banii. Au un canal Youtube, pe care le-am urmărit câteva capitole. Nu voi descrie decât 3 dintre acestea. Selectate din motive care se vor vedea.

Băiatul de citit, ştie unde merge. A prezentat cu imagini (procurate în baza unor autorizaţii responsabile) o biografie a lui Iulius Popper. Prea puţin cunoscut în România. 1857 (Bucureşti) – 1893 (Buenos Aires). Subiect parţial al volumului Sub semnul unei întrebări insolubile, Editura Galaxia Gutenberg, 2018. Cătătoria au făcut-o efectiv la Uşuaia, port la Canalul Beagle din Ţara de Foc. Pentru generaţiile de cititori romanului Toate pânzele sus de Radu tudoran e impresionant să vadă cum atară în anii noştri portul descris cu 89 de ani în urmă de scriitor. Mai ales dacă ne amintim că eroii romanului acostaseră portul prin anii 80 ai secolului XIX. Capitolul dedicat de tinerii vloggeri e un dar valoros pentru generaţiile de cititori ai romanului, la care putem adăuga spectatorii serialului făcut, în anii 70 ai secolului trecut după roman.

Un alt capitol care m-a impresionat a fost călătoria cu trenul pe linia ferată construită, în timpul celui de-al doilea război mondial, între Bangcook (Thailanda) şi Rangoon (Burma, acum Myanmar). Linie legată de romanul Podul de pe râul Kwai al scriitorului francez Pierre Boulle, podul respectiv fusese construit cu prizonieri britanici capruraţi la Singapore. Romanul a fost ecranizat – şi oscarizat – în 1957 de David Lean. Azi actualul pod, demult reconstruit, e ubiectul unei călorii turistice cu trenul. Iar cei doi vloggeri l-au traversat în cunoştinţă de cauză.

În fine, al treilea capitol la care mă refer e cel mai impresionant. Dacă valoarea primelor două ţine de remarcabila documentare a tinerei perechi de călori, aici e vorba de prezentarea în direct a unei comunităţi umane cu totul necunoscută mie până acum, situată în nordul montan al zonei kurde a Irakului. Locuitorii sunt numiţi de ei înşişi Yazidis, ţinutul lor se numeşte Lalish, cltul religios practicat de ei e oral, n-au nici o carte sfântă, sunt extrem de ospitalieri dar şi extrem de izolaţi. Au fost măcelăriţi de fanaticii ISIS. Pe imaginile filmate se repetă un basorelief care sugerează un păun stilizat, animalul lor sacru.

Prefer să evit a rezuma experienţa relatată în filări, punând la dispoziţie pur şi simplu linkul din WIKIPEDIA, care dă informaţii complete. Desigur, va fi fost baza documentării vloggerilor înainte de experienţa directă: https://en.wikipedia.org/wiki/Yazidis

Adresele călătiriilor sunt lesne de găsit. Cristi şi Ralu, recomand urmărirea câr mai multor capitole. Astea 3 m-au impresiona pe mine

Un fenomen interesant: Poeta şi criticul literar Dr. Nicoleta Milea, prezenţă substanţială în perisajul literar, distinsă cu numeroase premii şidiplome, a publicat mai puţine volume decât autori cu mai puţină notorietate şi rezonanţă. 10 în total. Primul în 1997. 8 dintre acestea de poezie. A contribuit la mult mai multe antologii.

Primul volum de cronici literare, intitulat inspirat Cărţile prietenilor mei, a văzut lumina tiparului în 2011, la Editura Neuma. De altfel cele mai recente volume de poezie, anume 3, le incredinţase aceleiaşi edituri.

Avem acum în faţă un al doilea volum de cronici literare, foarte mult mai consistent, produs de aceeaşi editură şi prefaţat de Horia Gârbea. Cu un titlu la fel de semnificativ: Devoratoarea de cărţi.

E realmente greu să numeri volumele recenzate. Sunt peste 60. Poezie, proză, critică. Baza de selecţie a autorilor –  întinsă pe măsură. Parcă mai mulţi autori să zicem walahi, câţiva ardleni. Un atare volum de texte presupune largă şi duală diversitate. Acoperită abil de ordonarea alfabetică după titlurile cronicilor.

A le comenta, fie şi ultrarezumativ, pe toate, ar plictisi peste măsură cititorul prezentului raport de lectură. De reţinut, din concentrata prefaţă, genurile abordate în volum: poezie, proză, critică şi istorie literară, folclor. Numitorul comun e, incontestabil, valoarea. Tot prefaţatorul, care a şi îngrijit ediţia, observă că, de la apariţia revistei eponime cu editura, poeta critic a publicat cronici în fiecare număr. Evidenţă la care aş adăuga că o parte importantă a autorilor analizaţi sunt colaboratori ai revistei. Ȋncepând cu Codruţ Radi şi sfârşind cu multilateralul Menuţ Maximinian.

De altfel, de când Dna Nicoleta Milea publică tout azimut poezie şi critică, în ultimii 7 ani a devenit unul din principalii autori Neuma. A fost un soi de concentrare/distilare. Relativă, desigur. Dintre revistele la care mai publică, un loc firesc e Caligraf, focarul literar teleormănean, la care e redactor. Dacă a în volumul discutat există articole duble despre buchetul de autori Neuma, autorul despre ale cărui volume a scris cele mai multe cronici este colegul Dsale de redacţie Florea Burtan. Un poet şi la rigoare un valoros prozator. Despre ale cărui cărţi am scris eu însumi. Mai puţine cronici deât ar fi meritat.

Cronicile din Devoratoarea de cărţi relevă o particulară, să nu spun diversitate, dar cel puţin o dualitate stilistică. Dacă cele mai multe au linia uzuală, elaborată cumva obiectiv, din exterior, există unele în care tonul e la persoana întâia implicită. De fapt criticul îşi angajează, în aceste cazuri, privirea personală. Cu unele fraze efectiv la persoana întâia singular. Dar… fără nici un rabat apreciativ. N-am reuşit să identific alte elemente care diferenţiază afară de această implicare. Fără îndoială, textele care fac obiectul acestor câteva cronici nu i-au plăcut neapărat mai mult criticului – decât altele. Cea mai simplă ipoteză de lucru n-ar fi decât un artificiu stilistic menit de a juca rol de contrapunct analitic.

Dar ceea ce se vede cu ochiul liber în discursul critic e, întâi de toate, limbajul elevat. N-aş soune ex cathedra, ceea ce ar mina savoarea lecturii. Ci, mai degrabă, o subtilă familiaritate cu cititorul, luat ca partener de dialog, blajin şi inteligent. Deşi nivelul intelectual al discursului critic e lipsit de orice echivoc, n-am simţit nici o clipă baremi un semiton preţios. Pretenţios, nici atât.

Prefaţatorul, el însusi poet şi critic, alături de multe alte calităţi care nu fac obiectul demersului de faţă, un simplu raport de lectură, consideră că textul critic trădează mai ales poeta. Nu e prima şi nu cred că va fi ultima dată când scriu despre un op prefaţat, sau cel puţin girat, prin cartuşurile de pe coperta a patra, ale  ale celui care a îngrijit volumul discutat. Provocat, mereu, de ochiul radiografic al lui Horia Gârbea, am căutat, constant, unghiuri de vedere în nici un caz diferite – ar fi imposibil – dar cel puţin nuanţate. Ba uneori chiar diferenţiate. Iată dece în lectura mea, Nicoleta Milea, o poetă de fineţe, rafinament şi spirit elevat, pare mai degrabă produsul criticului. Dau un singur exemplu. Oarecum deliberat din afara colecţiei Neuma: Trandafirul albastru. Poeme în 17 silabe. Editura Semne, Bucureşti, 2013. În alternativă la pretenţioasa formă fixă japoneză, iată alt exemplu. Acum din această din urmă colec tie: cel mai recent volum de poezii, de data asta chiar produs de Editura Neuma, Ochiul lui Horus – 2019. Toate poemele au 21 versuri. Când spun căaceste două volume trădează criticul vreau să nu fiu înţeles greşit. Mă refer strict la influenţa filologului de elită asupra tehnicii prosodice în filigran de argint. Produsul acestei tehnici e o poezie intelectuală, cultă şi simultan prietenoasă cu cititorul.

Centrele de greutate ale programului analitic al scriitoarei sunt, aşa cum am subliniat dintru început, autori ai revistei Neuma şi autori teleormăneni. O lectură fugitivă a casetelor redacţionale ale ceor două reviste ne descoperă dubla calitate a devoratoarei de cărţi. Este redactor la ambele.

Înainte de a deschide cartea mă întrebam dacă voi constata o diferenţă de abordare între cronicile de poezie, cele de proză şi cele de critică şi istorie literară. Mă gândeam că poeta va fi cât de vag ami atrasă de poezia ce urma a fi analizată. N-am găsit. Dacă citind cu atenţie da capo al fine volumul aş putea constata, dincolo de acuitatea privirii critice ubicue, vreo nuanţă de afinitate, aceasta ar fi, în lectura mea, la limita inobservabilului şi oricum proporţională cu câte un autor. Dacă atitudinea subiacentă faţă de scrierile, iau la întâmplare, ale lui Florea Burtan – poezie şi proză – e aceeaşi, poate cu un angtrom de obiectivitate în plus, temperatura scriiturii creşte cu un centigrad – nu mai mult – când scrie despre Evelyne Croitoru ori Simona-Grazia Dima.

M-a impresonat cronica romanului Crimele de la Elsinore. Ca unul pe care lectura acestuia mă impresionase, am citit cronica cu un plus de atenţie. Dispus să caut un cât de mărunt nod în ţesătura în pai de orez. Cronicarul s-a Intrecut pe sine. Dovadă că subilul text a provocat-o.

Dar iată că, devorând (sic) încă o carte a aceluiaş scriitor, cronicarul (n-o să spun cronicăreasa, e lipsit de gust) face încă un pas mai departe. Ce-i drept, Minunata viaţă a personajelor – ediţia a treia revăzută şi completată, Editura Neuma 2020, cucereşte orice critic. Cu atât mai mult pe unul de valoarea Dnei Nicoleta Milea. O exegeză a personajului literar e o inovaţie în critica literară. Cumva înrudită de departe cu invenţia lui Emil Lungeanu, cu asa literatură de gradul 3. Dar pe deplin independentă. Mai mult, dincolo de savoarea lecturii, inovaţia lui Horia Gârbea ridică un colţ de draperie asupra… teoriei literare însăşi. Şi încă folosind ca unealtă darul şi harul său ca prozator.

Ce decantează poeta critic din acest op de excepţie? Interacţiunea cu noi orizonturi implică scriitorul într-o formulă eseistică rafinată, erudită, iniţiatică, anunţând drumul spredefinirii de sune a cărţii. (pg. 186).

Am ales acest fragment socotindu-l simultan definitoriu pentru opul inovativ al lui H.G. şi tot definitoriu pentru abordarea critică a volumului prezentat. Cu observaţia că, dacă ar fi de selectat orice fragment al cronicii n-ar fi deloc nepotrivit decât a cita întreaga cronică. Ceea ce ar demola întregul meu demers.

Totuşi poeta critic îşi diferenţiază subtil aprecierea autorilor recenzaţi. Iată cum: acordă acelaş diagnostic obiectiv, uzitând de terminologia “teoretică”, dar inserează în unele cronici câte un epitet apreciativ. Unul din autorii care beneficiază de o nuanţă de simpatie e Menuţ Maximnian. Simpatie camuflată sub calificative de gen scriitor tânăr.Sigur că toate aprecierile notofocate la adresa bistriţeanului au acoperire impecabilă. Cititorul n-are decât să descopere singur alte câteva exemple de gen.

O atenţie binemeritaă e rezervată importantei cărţi Literatura de ieri, literatura de azi a criticului şi istoricului literar Stan V. Cristea, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2019. Autorul e secretar de redacţie la revista teleormăneană Caligraf.

O altă carte a aceluiaş autor asupra căreia se apleacă dna Nicoleta Milea este Marin Preda. Repere biobibliografice  ediţia a doua, revăzută şi adăugită – Editura Aius, Craiova, 2017. Un op monumental, de aproape 800 pagini. Cartea e structurată în 4 părţi: Reperele biografice; Reperele operei; Reperele receptării; Indici. Despre Marin Preda s-a scris foarte mult. Probabil studiul lui Stan V. Cristea e, dacă nu cel mai amănunţit, cel puţin unul dintree cele mai amănunţite. Nu e cazul să citez alte cercetări, cu excepţia uneia cumva originală. Existenţe ironice – Personajele lui Marin Preda. Aparţinând criticului şi prozatorului Voicu Bugariu. Ediţie online, produsă de Editura LiterNet.ro, 2006. Am citat-o deoarece e una din puţilele cărţi al cărei subiect sunt un grup de personaje, alături de cele 3 ediţii ale lui Horia Gârbea şi nu ştiu în ce măsură această dimensiune a operei lui Marin Preda e focalizată în studiul lui Stan V. Cristea.

Cum revista Neuma publică constant poeţi vietnamezi, poeta critic face loc în volumul său unuia dintre ceşti oaspeţi: Ngyen Thanh Kim. Cu a sa Lume a visurilor. Volum publicat de Editura Neuma, în 2021. Ca de obicei, astfel de volume sunt traduse în releu, din vietnameză (Vo Thi Nhu Mai) în engleză, apoi din engleză în română de Andrea H. Hedeş. Analiza acestei poetici delicate e făcută cu sensibilitate şi acurateţe.

Ordinea alfabetică a cronicilor produce, iată, conjugări interesante. Imediat următoarea cronică e tot o lucrare de sinteză. Memoriile memorabililor. Autorul, Constantin Cubleşan, poet, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar, îşi botează cartea un ghid de lectură necesar. Editura Junimea, Iaşi, 2018 e cea care o oferă publicului. Colecţia Memoria Clepsidrei.

Din bogata şi, aş îndrăzni a zice luxurianta bibliografie a scriitoarei Florica Bud, autoarea cărţii noastre alege să analizeze Pofta-ncui şi alte pohte, apărută la Editura eLiteratura în 2022. Fără a omite să notifice o listă a numeroaselor cărţi publicate de-a lungul a mai mult de un sfert de veac.  

Despre scrisul ciumbuşlucar (poate cuvântul acesta nu există, poate e un abuz al celui ce se străduieşte a închega un raport de lectură, dar invenţiile lexicale pline de haz ale Floricăi Bud merită abuzul) izvorât din valea Someşului se poate scrie mult şi bine. Aproape fiecare frază, nu doar din cartea aleasă, ci inclusiv din Pamflete, culegeri de poeme şi celelalte cântece noi. Dar primo, n-ar lămuri şi n-ar prea atrage pe cei nefamiliarizaţi cu exploziva flamă a nordului şi secundo, ar fi în contratimp cu însuşi subiectul cronicii. Analiza densă, concentrată, a cărţii cu titlul chisnovatic e cea mai inspirată abordare.

La recitirea cronicii, am realizat ca îmi era cunoscută. Deci o mai citisem. Cum de la aparitia cartii a trecut cam un an –  şi-mi amintesc acum că a fost lansata la Gaudeamus – probabil cronica Dnei Nicoleta Milea o fi fost publicată în revista Neuma. Mai mult decât probabil, nu e singura cronică din acest volum care să fi fost publicată în revistă. Doar că am trecut peste, concentrat doar asupra conţinuturilor.

Ce-ar mai fi de spus despre cartea Floicăi Bud? Poate că Dsa ddeţine la revista Neuma o rubrică intitulată Amintiri şi pohte copilăreşti. Titlu înrudit, de departe, cu titul cărţii. Textul rubricii menţine înrudirea cu textul cărţii.

Prin forţa lucrurilor, cronicile cărţilor pe care le şi citsem mi-au suscitat un anume spor de atenţie. Cu atât mai mult ale celor, evident mult mai puţine, despre care am şi scris. Elementar, cronicile corespunzătoare ale distinsei autoare acum discutate, mi s-au evidenţiat superioare alor mele. Nu văd vreun motiv să nu subliniez acest aspect.

E cazul, între altele câteva, al volumului de proză scurtă Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, Editura Neuma, 2019.

La polul opus, cronica altui volum de proză scurtă, Povestiri despre oameni obişnuiţi, de Varujan Vosganian (Editura Polirom, 2022) începe cu fraza: Cu o deosebită bucurie a lecturii, am citit cartea… Dece la polul opus? Spre ruşinea mea, încă n-am citit cartea.

A scrie despre un volum de peste 60 de cronici literare cere oa anume selecţie. A te referi la toate ar duce la un singur rezultat. Nimeni nu s-ar fi apucat să citească un prea lung raport de lectură. Text pe care, eventual propus ulterior oricărei reviste, ar fi fost refuzat din motive de spaţiu. Sau, încel mai bun caz, mi s-ar fi propus să fac eu însumui tăieturile. Ceea ce ar fi adus propunera la punctul actual, de la care am plecat.

Am datoria să precizez că selecţia practicată n-a avut la bază nici aprecierea calitativă (Dr. Nicoleta Milea nu scrie decât foarte bine), nici cea total subiectivă, implicând gustul personal. Selecţia are o doză de aleator şi o doză totuşi rezonantă. De pildă n-am inserat observaţii pe marginea cronicilor volumelor de antologii.

Prin comparaţie, cronica acestui volum apărută în num arul 11-12 al revistei Caligraf depăşeşte o jumătate de pagină.

De apreciat calitatea excelentă a graficii de copertă.

Zeiţa justiţiei e văzută de toţi,

Doar cu legătura aia stupidă pe ochi

Şi balanţa ruginită de ploi,

Care-i mereu aplecată într-o parte.

ci-ca pe talerele ei

se presupune că ar fi să şadă

faptele.

Să vadă toată lumea care atârnă mai greu.

Toată lumea,

Mai puţin zeiţa însăşi.

Aşa văd artiştii, de mii de ani,

Împărţirea dreptăţii. Acela ce-o-mparte

Nu trebuie să vadă-n veci

Care taler atârnă mai greu.

Atunci de ce nu ne întrebăm,

Ce nevoie avem de femeia asta, aşa de bine alcătuită,

Cum presupun artiştii că ar fi Justiţia

Şi nu agaţă balanţa aceea ruginită,

De pieptul unei sperietori de ciori,

Pe care nici n-ar trebui s-o masi lege la ochi?

A avut cineva curajul,

Imaginaţia,

Curiozitatea

Şi chiar flerul,

Să pună urechea dincolo de cumpăna

Înfricoşatei balanţe,

Pe faldurii straiului, ce se rotunjesc,

Pe un sân magnific,

Să-I audă zvâcnetul,

Să audă susurul imperceptibil

Al sfârcului întărindu-se?

Ar fi avut atunci curajul conjugat

s-o dezbrace

de legătura ce-i acoperă ochii, să i-o ridice pe frunte,

ca o bandană,

semn al dreptului suveran de a judeca

exclusiv pe baza inimii,

căci pe talerele balanţei ruginite

nimeni n-a văzut vre-odată

altceva decât aer,

desi, mereu, unul din ele

e mai sus decât celălalt.

Într-un articol publicat ca prefaţă la un volum de proză, Horia Gârbea foloseşte ca argument într-un raţionament bazat pe cubul lui Rubik, faptul că pentru a colora o hartă sunt suficiente 4 culori. Faptul e adevărat. Pentru rigoare, mai trebuie adăugate 3 condiţii: primo, harta trebuie să fie pe o suprafaţă euclidiană; secundo, ţările trebuie să fie conexe (dintr-o singură bucată, fără exclave; terzio, vârfurile (punctele) unde se întâlnesc mai multe ţări nu se consideră graniţă [1]. Scriitorul a provocat pe autorul respectivului volum să scrie o povestire care să aibă la bază acest fapt matematic. Autorul a reflectat şi a ajuns la concluzia că e preferabilă o istorie, oricât de succintă, a acestui fapt, incluv demontrarea lui, unei ficţiuni, oricât de atrăgătoare, care ar fi pierdut inerent dimensiunea documentară a faptului. Mai ales deoarece această istorie datează de mai bine de un secol şi jumătate.

În 1852, un geograf din Edinburg l-a informat pe mai tânărul său prieten, Francis Guthrie, student la matematică, că poate folosi cel mult 4 culori pentru a desena o hartă împărţită în regiuni, astfel ca două regiuni cu o graniţă comună să nu aibă aceeaşi culoare. Geograful susţinea că procedeul e folosit îb profesia sa, datorită economicităţii. Studentul matematician a sesizat aspectul matematic al procedeului, a încercat să-l demonstreze, fără succes. A fost prima menţionare în istoria matematicii a proprietăţii. [2]

La scurt timp, profesorul londonez de matematică August De Morgan încercat, tot fără succes, o demonstrare. Problema a ajuns de interes public şi matematicianul A. Cayley a propus-o Societăţii Matematice din Londra. În aşteptarea unei demonstraţii, conjectură a fost denumită teoremă, termen folosit şi azi. Apoi, avocatul A. B. Kempe a publicat în 1879, un articol în care afirmă a fi demontrat teorema. În 1890 Percyy J. Heawood demontrează, printr-un contraexemplu din teoria grafurilor, pe care algoritmul lui Kempe nu se poate aplica, eroarea demonstraţiei lui Kempe.

Demonstraţia a fost, în sfârşit, făcută abia în 1976, de doi americani: K. Appel şi W. Haken. Aceştia au utilizat în înşiruirea de algoritmi, un calculator programabil. Astfel, Teorema celor patru culori de prima teoremă din istoria matematicii demonstrată cu ajutorul calculatorului. [3]. Validitatea demonstraţiei e contestată, deoarece nu poate fi verificată decât tot prin rularea unui program pe alt calculator. Existând posibilitatea, oricât de rară, a apariţiei unei erori viitoare în respectivul program verificator [4]

Am cunoscut, cu destui ani în urmă, un student la matematică, de fapt absolvent, care-şi alesese ca subiect l lucrării de licenţă Teorema celor patru culori. Am avut şi ocazia să citesc, ulterior absolvirii studentului, acea lucrare. Trebue să mărturisesc că, dacă partea matematică n-avea ce căuta în acest articol, care trebuie să se rezume la esenţial, partea istorică este cu foarte mult mai amănunţită decât textul meu.

Nota bene: [1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Teorema_celor_patru_culori

[2] https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/Teorema_celor_4_culori

[3] https://www.academia.edu/13920260/TEOREMA_CELOR_4_CULORI_TEOREMA_CELOR_4_CULORI_DE_LA_ISTORIE_LA_DE_LA_ISTORIE_LA_MATEMATIC_MATEMATIC_%C4%82_%C4%82

]4] https://teoremacelorpatruculori.blogspot.com/

Avertisment: personajele pe care le veţi întâlni mai jos sunt în întregime fictive, cu toate datele lor, adresele email y compris. Orice asemănare, oricât de vagă, cu persoane aparţinătoare unor e-grupuri, este produsul integral al fanteziei autorului.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday, November 13 20.., 23:57 PM

Subject:limpezire, tulburare

Bună Victor,

Dă-mi voie sa vorbesc deschis, eu aşa sunt. Ne ştim de ceva vreme pe listă, ne-am mai întâlnit uneori şi pe altele. Niciodată nu ne-am prea înţeles, sunt destul de surprinsă de mesajul tău pe personală, dar mai ales de tonul şi conţinutul lui. O spui cu seninătate, ca şi cum ar fi lucrul cel mai obişnuit din lume, că te-ai îndrăgostit de mine. Ţi-ai dat seama că nu te pot lua în serios? Dacă e o glumă, e una proastă. Îţi mai permit un singur mesaj personal, în care săţi ceri scuze, sau să te explici, altfel îl voi şterge necitit şi la fel voi proceda cu alte mesaje care mi-ar sosi direct de la tine fără săă tracă prin listă.

Numai bine, Maeve_de_Connaught

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14 20.., 00:07 AM

Subject: ce-ar mai fi de spus

Dragă Maeve (sau Mairead, sau Medb, sau, de ce nu,

Vivianne),

Sentimentul care m-a cuprins, cu totul pe nepregătite, ca un tsunami ce înghite un simplu val, e, în primul rând pentru mine, o surpriză. Ce pretenţii am putea avea amândoi să mă explic, eu nu sunt Liciniu, să tot analizez şi să mă analizez. Eu trăiesc. Trăiesc cu aceeaşi intensitate bucuria de a vă împărtăşi psalmii, bucuria de a-mi încleşta gândirea într-o partidă de şah, fie că-l văd pe adversar în faţă, fie că ne transmitem mutările prin e-mail, bucuria oricărei bucurii sau a oricărei dureri. De unde să ştiu de ce

te-ai instalat, de-odată, în centrul universului meu? Şi cui îi pasă? Ştiu doar că e cinstit să nu-ţi ascund ce simt. Iar dacă-mi vei arunca mesajele la gunoi, internetul va şti să-ţi deseneze câte un trandafir purpuriu în fiecare dimineaţă şi credinţa mea, împreună cu elfii tăi, te vor face să le simţi şi parfumul.

Val, ca sir Lancelot întors din cruciadă.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan, val@hotmail.com

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:43 AM

Subject: sir Lancelot n-a fost în cruciade

Bună Victor,

Ce fel de îndrăgostit oi fi tu, dacă nici nu ştii că nici un cavaler al mesei rotunde n-a fost în cruciade? Nici n-a inventat inchiziţia, nici n-a vândut indulgenţe pentru aşazisa iertare a unor păcate inexistente. Ei erau fii naturii, îi celebrau misterele şi ritmurile, prin ritualuri sacre, dar ce-ţi explic eu ţie? Victor, trebuie să ştii că eu am viaţa mea. Şi chiar dacă n-aş avea-o, sau, mă rog, ar fi loc în ea pentru cineva, nu văd nici un motiv să fii tu acela. Nu vreau să te rănesc, dar nu avem nimic în comun. Şi te rog, prieteneşte, să renunţi la mesajele personale. Nu vreau să-mi schimb adresa din cauza ta. Numai bine, Maeve. Şi nu mă mai confunda cu Vivianne.

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:57

Subject: thor=jupiter tonans=

Maeve-Medb, m-ai făcut să caut pe internet, scrie acolo că modelul tău purta sabie, legenda zice că era un soi de amazoană. Nu seamănă cu ce susţii tu pe listă, armonia naturii cu fauna de spiriduşi inclusă. Seamănă, însă, cu tine, iar eu tocmai de luptătoarea asta m-am îndrăgostit. Îţi place sau nu, eşti strănepoata Ligiei. Ştiam bine şi ce gândeşti şi ce simţi în legătură cu ce numiţi voi spiritualitate, dar a fost peste mine să mă-mpotrivesc sentimentului care m-a invadat. Poate că Dumnezeu vrea să-mi încerce credinţa. Sigur vrea să încerce şi ce numeştiu tu credinţa ta. Vino,

nimfă a pădurii, să ne unim credinţele, natura şi Dumnezeutot una sunt (Iartă-mă, Doamne). Val, ca valul după val.

From: Liciniu Sigheartău lis6@fx.ro

To: armonie@yahoogroups.com

Sent: Monday, November 18, 20.., 09:14 AM

Subject: armonia contrariilor

Vreau să apreciez, mai ales ca liber credincios, remarcabila armonie între portretul neopăgânismului, datorat prietenei noastre cu pseudonim celtic şi surprinzătoarea ieşire din rutina citatelor necritice a lui val, ale cărui comentarii la psalmii lui David, deşi discutabile pe alocuri, reprezintă o salutară premieră în asumarea răspunderii morale. Mă întreb în ce măsură coincidenţa

„saltului calitativ” al pledoariilor fiecăruia are o determinare obiectivă. li.s.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

To: Laura Perju njum_njum@yahoo.com

Sent: Friday, November 29, 20.., 23:48 PM

Subject: vârtej

Bună Laura,

Maimuţă poznaşă, nu ºtiu ce să mă fac cu Victor, e din ce în ce mai insistent, insistă să petrecem sărbătorile solstiţiului împreună, ca să nu mai spun că el se încăpătânează să le considere legate de naşterea lui Iisus. Degeaba i-am amintit că la români Crăciun e o divinitate precreştină, că Père Noël e o ipostază a divinităţii paterne a naturii universale, scuză-mă că încep să predic faţă de tine,

care ai adoptat animismul renăscut, mă exasperează şi ştii tu ce-i mai grav? Că nici nu-mi displace că mă exasperează, aştept toată ziua să mă instalez în faţa monitorului, să vină ca un cavaler. El s-o crede Galahad botezat, păcătuind prin dragostea pentru oaia pierdută, dar eu deja încep să-l văd

ca pe un viking ce asaltează o cetate. Tu ce părere ai?

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

Sent: Friday, December 13, 20.., 23:51

Subject: ce avea sir Lancelot si eu n-am?

Eu nu sunt nici literat, să povestesc frumos de cum se ştiu oamenii descoperi şi apropia treptat, pe internet, nici reporter teve, făcând un interviu cu Vali din Piteşti, care s-a găsit cu Abdul din Annaba tot aşa, de trăiesc acuma fericiţi. Eu am nevoie de tine pe măsură ce mă respingi, nu cred nici în ruptul capului că mă respingi şi în sinea ta, iar viaţa ta, care zici că o ai, se poate schimba, atâta timp cât nici nu eşti tributară mentalităţii mele despre a nu despărţi ce-a unit, în sfânta taină, funcţionarul ecleziastic (iartă-mă, Doamne!), în numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă oraşul tău are coline sau nu, dar ştiu când soseşte ultimul tren de acolo, în seara de ajun. Te voi aştepta până la momentul când voi aprinde lumânările pe crengile bradului. Vezi tu, zeiţă roşcată (aşa trebuie să fii, blondă era Boudica, nu?), la noi se aprind lumânări la slujbele de botez, de nuntă şi de înmormântare. Nu te speria, n-am ştofă de Werther, voi continua să încerc să vă fac să înţelegeţi că diferenţele între meditaţia creştină şi altele foarte la modă ţin şi de formă şi de riscul adresantului, voi continua să joc şah în amintirea misionarului din „Crucea de gheaţă”, dar o lumânare din sufletul meu, una singură, se va stinge în noaptea naşterii lui Iisus, dacă n-o să vii. Pentru totdeauna. Iar numele mele de învingător victorios îşi vor pierde semnificaţia. Fireşte, nimeni n-o să se aºtepte să le reneg. Pe cavalerul contemporan al tristei figuri n-are de ce să nu-l cheme cu nume de învingător. Nu numele trebuie să ni-l schimbăm, iubito, trebuie doar să-l înţelegem. Aştept şi nădăjduiesc.

Victor Alexandru.

From: Adnan Seroussi salam_alekum_20..@yahoo.fr

To: Victor Alexandru Lăpuăan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 17: 48

Subject: Xmas candle from a muslim soul to my friend

val

Dragă val, după cum ştii, seara asta n-are, pentru noi, nici o semnificaţie. Sper că Allah, în nemărginita lui înţelepciune, nu-mi va lua în nume de rău faptul de a utiliza, pentru tine, noul serviciu internet care-ţi va trimite, peste un sfert de oră, exact când ştiu că tu obişnuieşti să aprinzi,

în sunetul clopotelor catedralei din Trèves, ascutalt pe CD, primele lumânări în bradul tradiţiei tale, holograma 3D a unei crengi purtând lumina aurie aprinsă întru puţină dragoste şi înţelegere. Iar când strigarea muezzinului mă va chema la rugăciunea mea de seară, voi adăuga, ştiind că Allah nu se va supăra, o rugă şi pentru liniştea ta sufletească. Prin mine, prietenul tău, toată Casablanca sărbătoreşte (Allah mă va ierta), Naşterea celui care, pentru noi, e doar profetul Issa ben Mariam. Al tău Adnan.

From: Larissa Andrejevna Raskolnikova

lara_XXI@ekat.univ.ru

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 23:53

Subject: lumină din lumină aurie

Dragul meu băiat, m-ai speriat în ultimele săptămâni. Nu spui nimic, răspunzi rar şi monosilabic, ba nici nu mă mai plictiseşti cu papa ăla al vostru. Dar eu simt, tu nu uita că sunt rusoaică, eu simt, moy dorogoy, simt în tine o disperare de sfârşit de lume. Ce-i cu tine, băiatule? Dacă vre-o prăpădită din apusul ăla palid şi debil e cauza, de ce nu-mi spui mie, că zbor până-n Carpaţii ăia ai tăi să te alin, nu-mi pasă nici de Saşa, că-i murat în votcă, iar copiii o să mă aştepte oricum. Acuma serios, la mine e aproape de miezul nopţii, tu pe semne tocmai te apuci să-ţiîmpodobeşti bradul, îţi trimit o poză cu camera, chiar aşa, în clar-obscur. Şi, dorogoy Vytea, o să mă folosesc şi de serviciul ăsta nou, măcar că mă omoară Saşa, costă cât raţia lui de votcă pe cele trei zile de Crăciun, îţi trimit şi o hologramă 3D cu o creangă de brad, ca pe la noi, cu o lumânare albă, ce se va aprinde cu lumină aurie când veişbinevoi să doreşti. Cred c-o so chem pe Tania, de la etajul de dedesupt, tot e ea singură, poate aşa-l trezim pe Saşa. Copiilor le-am luat patine noi şi câte un pachet de-i zice santa claus. Mai către dimineaţă, vorba vine, pe la 4, o să mă rog pentru tine, dracu să te ia cu filioque al tău, atuncea vei aprinde încă odată luminile în bradul tău, abia atunci te va ajunge miezul nopţii tale de papistaş păcătos, te sărut.Te-ar săruta şi Saşa, da-i încă beat. Lara.

From: Noburu Hasegawa sunrise_light@sakura.ne.jp

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday December 25 20.., 14:11

Subject: a golden-white candle for a friend Nimic nu ne împiedică, dragă prietene, să aprindem

pentru tine o lumânare alb-aurie, pe o creangă de brad, pe care noul serviciu internet ţi-o va proiecta, ca hologramă 3D (softul e japonez, dar păstrează secretul), la ora când, la capătul unei nopţi speciale pentru tine, vei fi primit zeci de asemenea pachete de informaţii, de pe toate meridianele, de la prieteni de toate confesiunile. Ştii, fără îndoială, că noi, ca budişti zen, avem tradiţii în acelaşi timp mai sobre şi mai pline de flori, în jurul solstiţiului, care e universal. Am ales o versiune mai strălucitoare a culorilor Vaticanului care conţin şi lumina aurie în a cărei forţă miraculoasă cred o parte dintre noi şi îţi dorim să fii la fel de fericit pe cât suntem noi. Fie ca lumina aurie, chiar alături de cea albă, să te înconjoare cu armonia ei. În numele familiei mele (la

noi urările tradiţionale se fac de la familie la familie, chiar

dacă ziua asta a ta nu e tradiţia noastră), Nobu

Alte ºi alte holograme aurii, până când cenuºiul timidal ferestrei din spatele monitorului la care val surâdea impietrit se deschise spre argint auriu, în razele unei dimineţi de iarnă rece precum cristalul. După o noapte de aºteptare, vineţiul vag translucid al unui obraz neras se refletca, înconjurat de hologramele pâlpâietoare, în ecranul amuţit. ªi cum local e dimineaţa de Crăciun, îl voi părăsi pe eroul meu imaginar, în voia soartei sale, nu înainte de a face câteva minime precizări:

Prezenţa mea aţi început deja s-o intuiţi de îndată cemesajele purtătoare de holograme alb-aurii pe verde brad, din care am selectat cel mult 17%, le-aţi putut citi în limba acestor ultime rânduri. Prietenii ecumenici ai lui val le vor fi scris în engleza deja universală (mă rog, versiunea fiecăruia

de engleză), dar, traducându-le, am intenţionat să vă las în ambiguitate. N-ar trebui să fiţi siguri nici că am relatat fapte petrecute, nici că am inventat totul. Exact cum nu trebuie să fiţi siguri dacă subiectul uman al neaºteptatului val de dragoste ce-l izbise pe erou îi va suna sau nu la uºă. Căci

morala fabulei, dincolo de cea subsidiară, dar simetrică, a finalului oarecum fowlesian al poveºtii de dragoste aferente, trebuia, IMO, să fie independentă de raportul realitate/ ficţiune. Dacă faptul esenţial că mai toate fusele orare ºi-au trimis prietenia sub forma luminii aurii, dar respectând

convenţia condiţionării confesionale a lui val, nu vă e de ajuns, n-aveţi decât să trimiteţi soluţiile voastre de final pe adresa povestitorului, pe care deja o cunoaºteţi: lis6@fx.ro. Nu e exclus ca unii din voi să aducă la uºa lui val persoana aºteptată. Sau măcar un mesaj de la aceasta. Oricum, toate

soluţiile voastre vă aparţin. Poate aºa vom avea o ºansă să aflăm, împreună, de ce în jurul bradului tradiţional s-a înregistrat o singură absenţă. Poate că cea mai semnificativă legătură a poveºtii de mai sus cu Crăciunul e bazată pe amintirea unei nuvele a lui Radu Cosaºu, în care una din nenumăratele sale mătuºi inventa, în beneficiul personajului narator, o tradiţie ad hoc: orice scriitor evreu ce se pretinde, trebuie să aleagă cea mai bună pagină scrisă peste an, ca s-o ardă de Crăciunul

creºtin. Sigur că autorul nu are privilegiul de a fi nici evreu nici dovada că ar fi scriitor, dar… nu putea risca.

Fetelor cu numele Lia

Mai 68-ul meu a fost setul final al unei partide de trandafiri roşii, jucate de la primul serviciu la matchball cu garda deschisă, in dispreţul suveran al tuturor regulilor tacticii, pe care nu le ignoram.

– Laurenţiu, hai să fim serioşi, de ce nu vrei srecunoşti că de fapt eu m-am lăsat agăţată, in drumul de la cabinetul medical la farmacia studenţească?

– Şi cu ce schimbă asta, Lia, datele problemei? Nu aveai cum să nu te laşi agăţată, atata vreme ce eu luasem iniţiativa.

– Ei, Laurenţiu, te crezi irezistibil?

– Să fim serioşi, Lia, de ce nu vrei să recunoşti că n-aş fi luat niciodată iniţiativa dacă tu n-ai fi hotărat asta in sinea ta? Nu sunt turnul Eiffel.

Fata zambi, conciliant. Nici frumuşică, nici uraţică, nici cu cine ştie de vino-ncoa, o arătare banală, dar care se schimba pe negandite, cand zâmbea, de te mirai cum

se face că in pomul cu vrăbii de langă restaurantul Pescarul mai rămanea una singură care să nu fie îndrăgostită de ea, odată cu mine. Căci o magie secretă o prefăcea pe loc intr-o ciocarlie săgetand prin cerul cenuşiu in direcţia unde ceasul spunea că trebuie să fie soarele. Nu puteam vedea altă imagine cand zmbea ea,Lia, ciocarlia.

Cabinetul medical al Universităţii era la extremitatea parterului blocului dinspre bulevard al complexului dintre clădirea de la drept şi Operă, tot acolo locuiau colegele noastre, noi în cel de vis-à-vis. Camera ce-o împărţeam cu vechii mei prieteni craioveni, cu viitorul decan al facultăţii, cu geamănul meu astrologic din acelaşi orăşel natal şi cu puştiul, fratele Laurei, frunza de toamnă de care fusesem indrăgostit înainte ca o banală şuetă pe culoarul de aşteptare la cabinet să mă deturneze cu forţa neaşteptată a unui fiat transcendent. Fereastra camerei noastre dădea spre nord, opus curţii interioare a complexului, aveam în prim plan oarece atenanse, în plan depărtat se ghicea terenul de handbal, pe care mai încingeam ce o miuţă (acolo mi-am pierdut un pullover proaspăt primit in dar). Ȋntre ele, fieful baronului Rosenfeld, ca sa nu pierd ocazia sa fac pe deşteptu. Autobăşcălia e protecţia cea mai eficace impotriva năvalnicei agresiuni emoţionale a amintirilor. Sau nu-i? Nici o comparaţie nu-i mai potrivită pentru drumurile printre amintiri decat o documentare jurnalistică pe un fost camp de luptă. Cele mai multe mine ingropate vor fi explodat atunci, o parte dintre cele rămase au ruginit, dar exact inainte de a travesra ultimul şanţ antitanc colmatat de vreme şi uraţit de buruieni, inainte de a

intra in pădure, o ultimă mină rămasă, numai ea şi drakku ştiu de ce, activă, iţi explodează in faţă.

Toţi trandafirii din tufa aia, dintre magazii şi baraca vestiarului terenului de handbal păreau răniproaspete ale unui balaur cu blana verde şi incalcită. Trandafirii infloresc in mai, era mai 68, culori calde peste tot. Frizura morcovie a lui Daniel Cohn-Bendit rima cu nucleul nefumuriu al flăcărilor maşinilor incendiate, pe cand in oraşul de aur inflorea flacăra speranţei. Iar Rika Zarai avea să cante C’etait a Prague,

et je venait d’avoir vingt ans mai tarziu, in toamnă, la Sala Palatului, practic in altă epocă. Numai că eu habar n-aveam de toate astea, deşi fusesem selecţionat să fac

parte dintr-un soi de gardă de onoare cand De Gaulle a vizitat Universitatea. A trecut la 3.14 metri de mine, la ieşirea din Aulă, fără să-mi fi pus problema pe ce criterii

fuseseră selecţionaţi cei caţiva studenţi figuranţi care inchipuiau publicul. Şi fără sa fiu defel conştient că silueta inaltă, majestuoasă, intr-un costum gris-petrole de modă veche, aparţinea singurului lider aliat care nu se lăsase impresionat de Stalin. Cu atat mai puţin că avusesem chiar atunci privilegiul de a participa, indiferent de rolul insignifiant, la ultima manifestare protocolară a generalului, inainte de a se retrage la Colombey-les-deux-Eglises. Intr-o străfulgerare năucă eu imi proiectasem trandafirul meu roşu, furat din fieful baronului rosenfeld, din blana ţepoasă şi verde a

balaurului staţionat intre atenansele aceleiaşi Universităţi şi baraca vestiarului terenului de handbal, il proiectasem la butoniera siluetei hautaine in costum gris-petrole.

După ruperea randurilor am dat fuga in căminul aflat la nici 113 metri de esplanada Universităţii, să-mi las propriul meu costum gris-fer in dulap, să intru in

uniforma de misiune, blue jeans şi cămaşă „de munte”, in carouri nerr-azzurro, culorile interiste. Ca apoi s-o tai prin spatele căminului, ocolind magaziile, să-mi las

dijmă picătura rituală de sange dactiloscopic balaurului Rosenfeld, in schimbul trandafirului roşu furat, să traversez, in diagonală, terenul de handbal al atator

miuţe, să sar gardul in Plevnei şi să ajung la spitalul studenţesc inainte de masa de pranz. Acolo (doamne, era să scriu din inerţie acolo unde vantul rostogoleşte norii,

nu, nu acolo) se puneau deja pariuri zilnice in mediul faunei locale, vine azi băiatul cu trandafirul roşu? Ce să facă şi băieţii ăia internaţi, mai ales că erau mai mult

fete, trebuiau să se distreze şi ei (sau ele?), timpul tece greu in recluziunea spitalului, mai ales cand iubitul, prietenul, fratele, uneori tatăl, mult mai rar soţul mai

trece el pe acolo, aduce de mancare, chiar flori cate odată, cu indicaţia expresă de dat la asistente, ori la doctor, dar niciodată cu un trandafir roşu la butoniera armurii de tinichea. Dacă privirile fals binevoitoare ar fi putut ucide, ca-n nuvela aia cumplită a lui Karinthy Frigyes, trandafirii roşii i-ar fi impodobit Liei coşciugul.

Setul final am spus? Ce prostie, nu era decat setul doi. După primul set, intr-un aprilie reavăn, mustind de sucurile vitale ale pămantului, cutreierand localurile

studenţeşti la modă, precum nişte cărţi-flăcări

citite-mpreună, mai ales Student Clubul, unde canta Dorin Liviu Zaharia cu formaţia Olimpic 64 şi cu teatrul de cafenea, de unde şi-a luat zborul Andrei Şerban către alte zări, in cea mai convenţională dintre idile, a urmat o pauză intre seturi mai giumbuşlucară, cu o excursie de 1 mai acasă, in provincie, acompaniat de două colege de grupă plus fata de care fusesem indrăgostit la varsta pletosului de Leonhard Waiting, cand cea mai hazoasă dintre colege văzuse cai călare fără

a fi conştientă că-l anticipează pe Pă(ş)unescu, apoi acest set doi, maiul meu 68, revoluţia mea antiprudenţă şi antisecuritate emoţională. Din sesiunea de vară, deşi

distractivă, ritmată de proaspăta melodie a lui Bogardo pe versurile lui Sorescu, despre cat de greu furi un Rembrandt, nu merită reţinut, ca avand legătură organică cu subiectul acestei file, decat o partidă de ştrand, tot studenţesc, in care, simultan cu descoperirea, in lumina crudă a soarelui de iunie, a banalităţii trupului Liei, confirmand ironic dictonul că noaptea toate pisicile sunt negre, m-am simţit deodată străin, ceea ce m-a speriat cumplit.

Dar venea vacanţa, cu trenul din Franţa, cu Aventurierii văzuţi la mare, in pandant cu jocul de securitate practicat cu un inceput de instinct al supravieţuirii emoţionale, continuand a coresponda cu Lia ca şi cum totul ar fi in regulă. Fără a sesiza catuşi de puţin persistenţa semnificaţiilor istorice paralele, trec oricum peste ce-am mai povestit in fila despre aventurieri. Căci venea toamna, ne adunam iarăşi in agora universităţii, eu aşteptam infrigurat, am stabilit o intalnire printr-o scrisoare, Lia nu avea telefon in indepărtatul ei cartier, cu spital de nebuni in loc de fabrici şi uzine, unde urma să hălăduiesc zece ani, nu cu mult mai tarziu. In dimineaţa zilei in care urma să aibă loc revederea, m-am intersectat, mai mult sau mai puţin intamplător, cu mignona şireată, cu mutră de vidră, prietena Liei, care privise cu susţinută reticenţă penchantul aceleia către mine. Eram insoţit de proaspăta cucerire conformă jocului strans de securitate şi tocmai o convingeam să mă urmeze la secţia de specializare de care fugeau toţi. Demers derivand din acelaşi instinct anticipativ. Lia n-o să poată veni la intalnire, deoarece s-a măritat, işi scuipă nevăstuica (sau

am spus vidra? Ce contează?) misiunea diplomatică, şi, inainte cu o frantură de secundă să simt in moalele

capului, uitand că era pătrat, din lemn ciobit, obiectul numit poetic leucă, apucai să filmez satisfacţia sardonică de pe faţa triunghiulară lipsită de orice haz, ceea ce mă aduse in avantajoasa stare de a primi acolada leucei (are, oare, cuvantul ăsta genitiv?) ca proaspăt reintrat, dacă nu cumva chiar atunci intrat, in lumea reală. Lume care nici ea nu era lipsită de lovituri de teatru, vezi finalul in care spectatorul il vede pe Charlton Heston descoperind statuia libertăţii pe nisipul unei plăji de pe planeta maimuţelor, film văzut in aceeaşi toamnă, ecranand melodia suavă şi dură a aventurieirilor.

Şi trandafirii roşii? Păi in vara aia buimacă, intre mai 68-ul meu şi 21 august al lor şi al cosaşului cu augustul lui pe un bloc de gheaţă, mă pusese drakku, cine altcineva, să citesc piesa omonimă a lui Zaharia Barsan, o feerie romantică, in care menestrelul vopseşte trandafiri albi cu sange recoltat din buricele degetelor cu care ar fi trebuit să ţină peana, ori corzile chitarei, pentru a-i dărui tembel in fiecare zi prinţesei pe care o pregăteau a se insoţi cu voievodul nenoroc. Har cerului, nu mi-am limitat lecturile de vară la aşa o desuetă şi anacronică parabolă.

18-20.02.2006

***

Primului meu cittor preofesionist

Cititorilor atenţi nu le va fi scăpat amânuntul că celer de mai sus se întâmplaseră la trectul relatării. Alfel cum s-ar ex-ica detaşarea frazei finale? Eroul povestirii mărturiseşte, totuşi, că episodul, la urma urmei pasager şi chiar periferic, avusese un rol. Sesizat, însă, mult mai târziu. Cu toată intuirea fragiliăţii emoţionale, asupra căreia relatarea amintirii isistase, rememorarea exactă a şocului recepţionat în acea dmineaţă de toamnă nu-l schimbase la suprafaţă. Privid de departe, personajul nu ascunde că, fundamental, era fluşturatic ca toţi băieţii de vârsta lui. Poate tocmai de aceea fusese atât de surprins întâlnind o baladă gravă, la oboi, plin sezon de rock-and-roll.

Dar mai avea cel puţin o capcană de înfruntat. Inserase în armamentul de cucerire povestirea de mai sus. Efectul asupta fetelor era aproape garantat. Peste mai puţin de doi ani, în altă dimineată de toamna însorită (acum era îndrăgostit de Amalia Rodriguez – maladie pe care humorul imanent avea să-i o imprime pe viaţă), căutând cu fata ce numerota sezonul, se trezi, brutal, cu… Lia. Har cerului, conversaţia telegrafică şi banală ascunse paralizia instantanee. Ceva dinăuntrul lui se dovedi discontinuu. Precum crusta planetei, care face viaţa posibibilă, de miezul fierbinte. Modelul erupţiei vulcanice, fu rezultatul analizei, după mulţi ani mai tărziu.

Dar nu era totul. Compania sa îl luă la mişto dur: asta e aia despre care m-ai înnebunit atăta? Monşer, m-ai dezamăgit. Şi mai voiai să mă duci la meci. Nu cred ca eşti calificat nici să guşti săptăâna Antonioni. Mi-ai dat de gândit. Nu ştiu dacă merită să scot ceva din tine. Ce-I drept, pe vremea aia Laurenţiu plimba cu asiduitate fete rafinate.

Perseverare humanum est. Cum printre fetele plimbate cu consecvenţă se nimerirăă şi câteva exemplare de lux, fiice ale nomenclatruii dejiste, repertoriul de cuceriri, care aproape că-l imuniză, deveni… proză.

De fapt, rememorarea primăverii… pragheze, jalonate de Aventurieri şi de Un august pe un boc de gheaţă fu declanşată de observaţia sagace a unei distinse doamne critic. În cronica unui tărziu volum de proză. intitulat, întâmplător, Chirurgie temporală. Dsa găsise trei moduri diferite pentru a spune că textul îl scrie pe acest autor. Care găsise, la rândul lui, citind cronica, motivul care permisese inerentei maturizări, găsirea unui echilibru între mez şi crustă. Privind pe fereastră culorile triumfătoare ale apusului îşi surâse sibilinic. Şti demultişor că e incapabil să inventeze ceva. Critica e o mesere prudentă.

20.10.2023

Editorial: Circuitul cărţii în… natură, de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Accidente de circulaţie de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: ca de obicei, Gheorghe Grigurcu, apoi Mircea Stâncel, Laurenţiu Belizan.

Literatura tinerilor Neptun

Literatura tinerilor: Andrei Cuş

Eveniment: Zilele prozei. Cluj-Napoca – Bistriţa Năsăud

Eveniment Neuma: Lansare Neuma la Muzeul Naţional al Literaturii Române

Clubul profesionist de lectură ediţia a IV-a. Lansare Neuma la Mangalia

Proză: Ultimele două dimineţi ale sârboaicei Podi – de Constantin Marafet

Proză/Poezie: Carmen Duvalma

Proză: Cele trei tomberoane ale lui Fredd – de Cătălin Rădulescu

Poezie: Evelyne Croitoru

Proză: Lacrimile lotrului de Ella Leynard

Literatura lumii: Vu Thanh Hoa – Traducere din limba engleză de Andrea H. Hedeş  Kieu Bich Hau – avanpremieră din cartea în curs de apariţie Când înfloreşte lotusul. 100 de poeme. Traducere din limba engleză de Andrea H. Hedeş

Anchetă: Inteligenţa artificială şi literatura.

Eu, tu şi o carte –  rubrică radiofonică

Interviu: Fără a întreţine şi a construi o tradiţie, nu însemnăm nimic ca popor şi naţiune – Elena Abrudan în dialog cu George Vulturescu

Puncte de vedere: Părerologii, o specie în plin avânt – de Liviu Capşa

Răzleţe: Pisica şi Alexandru cel Mare – de Gelu Negrea

Studii critice: Basmul iniţiatic al lui Goethe – de Gheorghe Glodeanu

Puncte de vedere: Capcana lumii simţurilor – de Răzvan Nicula

Istorie literară: Carmen Sylva, balade în ecou de ritornelă – de Elena Vulcănescu

Istorie literară/in memoriam: George Cuşnarencu

Eseu: despre Ionesco, aflat pe culmile disperării şi despre Cioran, omul care râde (ca să-ţi salveze viaţa) – de Mihai Barbu. Ce-I patria? E Dunărea albastră? E Bărăganul? Munţii Apuseni? Da, ar zice Ion D. Sârbu, dar… – de acelaşi autor.

Cartea de poezie: Poete ale Clujului: Oana Boc, Maria Pal, Rodica Marian – de Menuţ Maximinian

Premiile Filialei Cluj a USR pe anul 2022

Cartea de proză: Povestiri de ppe dealul lacrimilor – de Nicoleta Milea

Cartea de poezie: Sfârşitul nesfârşit al poeziei – de Adrian Ţion

Volume Neuma: Cu pantofii roşii în lumea magică a poeziei, Melancolii şi tristeţi în umbra poeziei – ambele articole de Ana Dobre. Nici măcar în poezie nu e totul roz – de Flavia Adam

Focus Neuma: Faţa spectaculoasă a vieţii şi operei scriitorilor români – de Dumitru Augustin Doman. Pattern-uri creative în spaţiul mioritic – de Monica Grosu

Eveniment editorial: Poezia, o evanghelie la persoana întâi – de Evelyne Croitoru. Pe marginea volumului Neîndemânatec de viu, de Varujan Vosganian. Eliberarea de singurătate, de Codruţ Radi, pe marginea volumului Absolution, de Maria Dobrescu (Editura Neuma 2022)

Proză: Viorica, de Ana Herţa

Cartea pentru copii: Crisula Ştefănescu şi motanul Ţuţu – de Victor Rusu.

Volume Neuma: Vasile Toma, Culoarea fericirii – o viziune transmodernistă – de Lucian Gruia. Discurs liric cerebral, concentrat gnomic, de acelaşi autor.

Proză: Cearşaful scrobit, de Elina Adam

Cartea de poezie: Maturitatea unui debut, de Ioana Diaconescu, despre două volume ale lui Costică Ciocan

Volume Neuma: O desfacere a sinelui, de Elina Adam, despre volumul Mâna nevăzută, de Doina Adiana Niculăiţă

Avanpremieră editorială: Dunărea – fragment dintr-un roman aflat în lucru – de Mariana Gorczyca

Traduceri: Rejtő Jenő (P. Hobard) – Malul blestemat (prezentare şi traducere de George Volceanov). Sophiana (fragment dintr-un roman aflat în lucru), de Sonia Elvireanu

Literatura lumii: Eva Lianou Petropoulou – traducere din limba engleză de andrea H. Hedeş

Viaţa cărţilor: Ultimul magician (I) – Hobbitul – de Miruna Drăghici

Artă: Anul Picasso, de Elena Abrudan

Etnologie: Steagul de nuntă, simbol al axei lumii, de Menuţ Maximinian

Confesiuni: Delia Bodea Iacob

Colţul lui Yoryk: Prinţ, memorialist şi profesor, de Radu-Ilarion Munteanu

Plastică: Pictura, o altă muzică. Cafeaua, ca artă. Ambele articole de Coduţ Radi.

Teatru: Vara mamei şi vara lui Antofie, de Alexandru Jurcan

Ecran literar: Ca trestiile, de acelaşi

Cinemateca: Marea răceală, de Raluca Faraon

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Simfonia timpului, de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Exod în alb, de Ramona Müller

Culinar: obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Contre-pied: Stejarul, ca o salcie plângătoare, de Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi: 12 coperţi

Nu mai participasem la o lansare în sala Perpessicius de la Muzeul Literaturii. De dinainte de pandemie. Ȋn curand se vor aduna 4 ani.

Aseară (7 octombrie), Editura pentru Artă şi Literatură , colectia de literatura românească contemporană, a lansant volumul Luna gheboasă, romanul unui bloc în unsprezece secvenţe, al scriitorului clujan Radu Ţuculescu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

Prima ediţie apăruse în 1995, sub titlul Cuptorul cu microunde, romanul unui bloc în zece secvenţe horror, sub egida Editurii Dacia.

Editoarea acestei ediţii, Dna Violeta Borzea, a prezidat firesc lansarea, cu o aloucuţiune elegantă, chiar rafinată. Dintre vorbitori, după modesta mea părere, merită menţionat profesorul universitar Bogdan Lefter, al cărui discurs ex cathedra a plasat opul lansat în contextul bibliografiei ţuculesciene şi a oferit apoi o analiză exhaustivă a volumului lansat.

Pentru mine, ca participant, a fost cea mai dinamică lansare din această sală. deoarece a fost cea mai colocvială. Mi-a semănat mai degrabă a club literar, dacă nu un cenaclu sui generis. Cu intervenţii, contrainterventii şi… quasiintervenţii. De fapt una singură în sensul ăsta.

Las altora menţionarea câtorva personalităţi literare şi, eventual, a unor imagini. Personal m-am bucurat să cunosc, printre spectatori, distinşii părinti a doi jurnalişti români. Ȋndeajuns de cunoscuţi ca sa nu le pronunţ numele.

Ceea ce,  însă, nu am voie să nu precizez e că această a doua ediţie oferă, ca piesă suplimentară, a unsprezencea, care dă şi titlul volumului, citat mai sus, o proză cumva înrudită cu alt roman al scriitorului. Cât priveşte adăugirile semnalate în subtitlul acestei ediţii, pentru cititorul care sunt, dincolo de doza de suprapunere textuală, fu, de fapt, vorba de cu totul altăa carte.

De felicitat editura.  Nu-i cunosc portofoliul, ii doresc din inimă succes, şi socot că volumul lansat aseară o onorează.

Ultimul amănunt. E prima lansare de carte a scriitorului, petrecută în Bucureşti. După 45 de ani de la volumul de debut.

Se poate vorbi de un debut, fie şi doar în volum, al unei literate cu vechime substanţială în materie? Nu cred. E adevărat că Arghezi a debutat în volum la 47 de ani şi că şcoala de la Târgovişte a debutat programatic la peste 40. Dar nu vorbim acum de Mircea Horia Simionescu. Vorbim de scriitoarea care şi-a declinat, pe volumul Trompa lui Eustachio (Editura Casa de pariuri literare, 2021), numele: Adriana Ruţă Neagoe. Formă impecabil argumentată, nu doar în dedicaţie.

Avusesem, cu ani în urmă, insolenţa de a mă considera public cititor de meserie. Iar subgenul meu afin este proza scurtă. Condiţii optime pentru exerciţiul de lectură focalizat (Doamne, nu focusat!) pe/de volumul citat mai sus. Dece nu spun cronică? Recunoşteam că nu insolenţa îmi lipseşte. Dar decenţa îmi impune să folosesc termeni prudenţi despre o carte prefaţată de Dan C. Mihăilescu.

Şi nu e singurul motiv al prudenţei. Am întâlnit puţine colecţii de proză scurtă care să mă intimideze. Sigur că zeii mei în materie rămân Babel, Saki şi O. Henry. Dar scriitoarea care pare a se fi reîntors la scris, după acumulări greu de valorificat. Nu-mi anulez şansele de a fi citit până la capăt pretinzând că proza A.R.N. e superioară celei citate. Dar… are un ce pe care nici un prozator întâlnit până zi nu are. Nu vorbesc de individualizare. Şi proza lui Vassilyi Şukşin, ce-I drept, deloc scurtă, are un suflu unicat. Şi oricare prozator demn de citit. Vorbesc de natura dublă a scriiturii de care discutăm. Simultan curentează şi mângâie.

Gândind la rece, e limpede că am pierdut contactul cu o parte din prezumptivii cititori. Pe aceia care, gândind la rece, mă vor diagnostica cititor niţel exaltat. Or fi primii instrumentişti care pleacă de pe scenă, în simfonia aia de Haydn, sau or plezni precum prima coardă sparta a viorii ăleia, a lui Paganini. Ei, Angela mergge mai departe.

Că autoarea cunoaşte suveran mecanica prozei scurte, e de-acum axiomatic. Introspecţia târzie a unui personaj preadolescentin tipic, cu abur biografic, e construită, ca toate cele de până acum, cu rigla şi compasul. Dar tipicitatea e o capană şi mai subtilă. Cititind, îmi aduc aminte cu un surâs vag, că că am încercat ecuaţia ce descrie mecanica agasării fetei de care eşti îndrăgostit la… 8 ani. Iar învăţătoare, la care creţofolina mă pârâse, după ce suortase neobişnuit de mult, reacţionase fără fasoane. Un sunet cam grohăit (sic) urmat de expedierea celor doi copii, fără un cuvânt în direcţii diferite.

Lectura devine din ce în ce mai captivantă.

Una din cheile de boltă ale prozei scurte, dacă nu cea decisivă, e să găseşti finalul. Rezumatul ultim al textului. Ai nevoie de tehnica rafinată a celui care dezamorsează maşini infernale. Şi, cumva, ai riscuri înrudite. Un final nonrezonant îţi ratează ditamai proza la care ai trudit. Dincolo de constructia mânuită abil, Adriana Ruţă Neagoe posedă o baterie de finaluri care-I validează prozele. Finalurile ei au, în proporţie farmaceutică, dozajul prescris de un profesor de literatură. Mă rog, sau a unui critic pretenţios. Şi totuşi…

Şi totuşi finalul piesei Ȋmi place de tine (cu toată autonomia ei poate fi luată şi ca un sequel sui generis a canonicei piese precedente), devine aproape previzibil de la un punct încolo. Greutatea în argint cizelat i-o dă parfumul discret de nostalgie, infiltrat cu supleţe narativă. Unul din clourile întregului volum, de altfel.

Dece oare piesa intulată Ivan deşi savuroasă, nu se lasă disecată, eu auzind, în timpul lecturii, în ambele urechi deodată (aia cu care aude Castor şi aia cu care aude Pollux) o străveche melodie, cu vocea Mariei Laforêt: “Anton, Yvan, Boris et moi, Rebecca Paula, Yohanna et moi”. Dar, simultan dedublat, observ că finalul nu mai sună absolut spontan, are nuanţe intelectualizante. Ei, şi? Cu atât mai bine.

Straniu, de la primele zeci de rânduri, altfel paşnice, la limita banalui, ale piesei Rochia neagră, m-am pomenit paraşutat într-un volum horror, citit de curând. Nu dau mai multe detalii, acum e vorba de Trompa lui Eustacchio, de Adriana Ruţă Neagoe. Care scrie mult mai rafinat decât proza horror, fie Lovecraft, fie Stevie King, fie scriitorul român, altfel… nu, nu-l caracterizez.

Şi ce constat la final? E chiar o proză horror, fără a fi deloc horror. N-are ce căuta modul horror în literatura scriitoarei noastre.

De regulă, încep lectura unui volum de proză scurtă cu piesa care-şi împrumuta titlul volumului. Dacă aşa ceva există. Nu şi în cazul plachetelor de poezie, când titlul general se regăseşte ca titl al unor capitole. N-am făcu excepţie. Ba am şi însăilat câteva rânduri. Chiar cu un simulacru de diagnostic. E lipsit de echivoc că sunt obligat să recitesc piesa eponimă şi s-o abordez din unghi diferit. Mi-am bătut singur cuie-n talpă. Dar volumul merită unele eforturi.

Praxa intitulării unui volum după una din piese – uneori invers – oferă cititorului o excepţie sui generis. Căci proza cu titlul volumului ar putea fi nucleul unei nuvele. Dacă nu un text chiar mai dezvoltat. Abandonând o clipă observaţia directă, mă imaginez citind, succesiv, o nuvelă şi cumva în paralel, simultan, un roman prescurtat, cu acelaşi subiect şi aceeaşi temă. Tema evidentă fiind condiţia emigrantului. O clipă doar. Când imaginaţia controlată mă provoacă, ştiu că textul recenzat cere cel puţin o dublă lectură, urmată, eventual, de intervenţii în exerciţiul de lectură. Sper, evident, că aceste intervenţii nu se vor sesiza. Textul exerciţiului de lectură e versiunea finală. Cea iniţială a luat drumul coşului. La figurat, desigur.

Paranteză. Un scriitor, dublat de jurnalist, inginer automatist la bază, spunea că nu agrează scrisul pe tastatură, sub un soft specific, deoarece nu poate tăia ce modifică cu o linie. Ce modifici moare ştergând. Sunt convins că se alinta. Efectul descris îl imaginase. Ştia, desigur, că Radu Cosaşu a scris toată viaţa cu creionul şi a plătea dactilografe înainte de a preda orice text presei scrise ori editurii. Nu e singurul scriitor care foloseşte procedeul. Nu citez alt nume. Doar că cel pe care nu-l citez rescrie direct pe calculator versiunea scrisă cu pixul. Paranteză închisă.

Să revenim la Trompa lui Eustachio – piesă de interior a volumului eponim. Imediat după lectură m-am întrebat dece autoarea, al cărei specific stilistic, chiar programatic, e concentrarea maximă, scrisul minimalist, cu un buchet exploziv de referiri, trimiteri, aluzii şi distilări, a renunţat pentru odată la aceste atribute personale. Tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa trebuie, spune a un astrofizician, care scrisese şi literatură. Mai teorematic, tot ce se întâmplă, dacă e real şi nu imaginat, trebuie să admită o explicaţie raţională. Explicaţia formatului prozei discutate se află cât în Prefaţă, cât în Argument. Atenţie! În acest text auctorial, cu care scriitoarea  îşi pofteşte vizitatorii în spaţiul arhitectural identitar, afli nu ce, ci cum scrie.

Şi constaţi că nucleul, inima, volumului îşi alege un stil narativ ce pare mai extins.

Eroare!. La acea a doua lectură constaţi că proza e la fel de concentrată. E ars poetica autoarei.

Renunţ la altă paranteză. Altfel aş trăda subiectul exerciţiului de lectură. Deja îmi reproşez că am scris oareum lăbărţat. Trimiţându-i lui Maiorescu un capitol din Amintiri, Creangă însoţise paginile cu fraza: Am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Că Adriana Ruţă Neagoe scrie scurt, vine dintr-o sumedenie de determinări. Pe care le numim, insuficient de analitici, generic, Talent.

Maseuza aminteşte de romanul de debut al Ioanei Baetica, Fişa de înregistrare. Sigur, nu vorbim de romanul acela, ar fi o prostie, ci doar de una din ideile de la care plecase respectiva scriitoareacea scriitoare. Raportul dintre senzualitate si sexualitate. E singura piesă cu final ce nu se încadrează în ceea ce aş putea numi teoria finalurilor la proza scurtă. Dar perfect conectat la întreaga proză. rostul căreia e de a sugera o relaţie inversă. Trompa lui Eustachio, descrisă aşa de amănunţi de autoare e încă o metaforă a dreamei personajului Renata. Povestirea (folosesc în premieră termenul) pare a spune că problema structurii din urechea medie are cel puţin o soluţie.

Dar cronicarul (altă premieră terminologică, cred justificată) e ca latura braziiană a naraţiunii nu mi se pare foarte autentică. Sigur, nici n-am călătorit în Brazilia, nici n-o voi face, n-am urmărit nici un episod din serialul Bulevardul Paulista. Ba chiar am luat contact cu ceea ce susţin că e o dimensiune fundamentală a Braziliei târziu. La 12 ani. Şi, evident, indirect. Dar brazilienii imigranţi în State nu pot să nu vorbească intre ei de… fotbal. Aşa că mie, cititor, câteva cuvinte braziliene, corect scrise, îmi sună ca pretext. Merg mai departe si zic, povestirea, organic integrată colecţiei de texte, se putea întâmpla cam la fel în… Sicilia. Ca să aleg un ţinut de origine al mai multor imigranţi în America. Roca pietroasă a insulei nu e incompatibilă cu conflictul senzual. Sau în Indonezia. Ce dacă arhipelagul fierbinte a exportat mult mai puţini emigranţi în Brooklin.

Aş fi acceptat să fabric un exerciţiu de lectură (revin!) integral laudativ. Dar unul din dictonurile codului meu sună aşa: repectul e consecinţa selfrespectului.

Ei, tomai ieşirile în décor, amestecând reflecţii personale, fac diferenţa între un exerciţiu de lecturaşi o cronică stricto sensu. Nu  doar reverenţa (ineluctabilă) faţă de personalitatea prefaţatorului.

Open House. Dacă n-ar fi fost inserţiile cu trimitere la originea unor imigranţi români s-ar fi zis că e o proză bună, bine scrisă. mai mult sau mai puţin impersonală. Dar sintagma repeticitvă “aud cu ochii” e prea personală. Nu-I nevoie să revii la Argument, ţii minte. Iar recursul la depresia personajului narator e un efect stilistic, o găselniţă. Revin la ipostaza cititorului neozeelandez. Am făcut ce-am făcut şi n-am citat-o, nu-i aşa?

Subtilă complementaritatea (nu antinomia!) dintre personajul Paul şi cel al naratorului de gen neutru. Trimite, cumva, indirect, al titlul unui străvechi film balcanic: Am întâlnit ţigani fericiţi. Mai mult ca sigur e o întâmplare, cred ca autoarea nu l-a văzut. Iar ideea cu creierul înghesuit sub un capac filetat e cuceritoare.

Fraddie. Mă retranşez, odată mai mult, în ipostaza cititorului neozeelandez. Dar unul care nici n-a citit prefaţa. Înainte de a citi proza finală, mă gândisem să spun că, ştiind profesia scriitoarei din prefaţă şi făcând abstracţie de ea (ipostaza cititorului neozeelandez), ăş fi convins că autoarea ar fi putut scrie o astefel de proză bazată exclusiv pe documentare şi talent.

M-am înşelat! Şi sunt primul care recunoaşte. Proza finală, o concluzie dincolo de Trompa… valorifică propria experienţă profesională. Ca imigrant. Nu contează deloc dacă naraţiunea va fi fost reală au ba. Spune tot ce are autoarea de spus despre ce povesteşte. Iar finalul, mai nuanţat decât cele profesioniste de la început, semnifică fără echivoc victoria peraonală asupra inerentei quasiimunităţi faţă de imigranţi a băştinaşilor unei ţări. Nu neapărat mari.

Bref, Adriana Ruţă Neagoe e o învingătoare nu doar a condiţiei asumate de emigrant. Ci, dincolo de care, inclusiv a copilăriei. În limbajul ei, a ei însăşi.

Ce-ar mai fi de spus? (mania mea de a cita titluri)? Obiectiv, e de apreciat utilizarea abilă a limbajului. Cu ştiinţă. Câte un cuvânt mai… hm… colocvial vine la timp chiar dacă cititori pudibonzi (există) au un reflex tremurat când le întâlnesc.

Iar subiectiv, m-a ajutat la lectrură întâmplarea de a întâlni numele (nu şi caracterul) câte… unui personaj de-al meu. Nu-mi îngădui decât un exemplu. Şi asta deoarece în ultimul moment am schimbat, altrove, numele colley-ului Laurenţiu în Liciniu…

22 septembrie. Întâlnirea grupului Fizică70

Drajii  moşului,

N-am numărat întâlnirile, fie anuale, fie conjuncturale, începand din 2010,
la 40 de ani. Radu Cosasu îmi spunea că 40 de ani e intervelul cel mai fiabil.
      La toate întâlnirile la care am participat – că mi-a făcut placere eaxiomatic. Nu mă repet. Dar întâlnirea de ieri a avut ceva inedit, special şi, nu vă miraţi, lejer
straniu. Dece? până la ora stingerii, am continuat în gând relativ puţinele
conversatii pe care le-am purtat. Nu s-a mai întâmplat.

Primo: tot ce se întâmplă se întâmplă pentru că aşa trebuie. Am uitat ce
mare fizician a spus-o.

Secundo. tot ce se întâmplă, dacă nu e halucinaţie, ficţiune sau aşa ceva,
se poate explica în limitele legilor naturii. Fie şi acelora pe care nu le
ştim încă. Corpul legilor naturii e fractal.

La prima vista, explicaţia mea şade în subiectul conversaţiei cu 2-3 colegi.

Nu cu toţi cu care am conversat. Rezumativ, diferenţa între Dumnezeu (care nu se bagă în mărunţişuri) şi îngerii păzitori (care răspund de umanul repartizat).
       Merg mai departe şi zic. influenţa (nu, nu esoterică, refuz esoterismul!) a
determinat cumva atmosfera unică până acum în care întâlnirea a funcţionat.
dincolo de sufletul pus de organizatori, cărora încă odată (şi ultima dată)
le multumesc. A acţionat un cumul de factori dincolo de ei. Aşa cred. Nu, aşa sunt convins. Puteţi trage în pianist. Voi supravieţui.

În aşteptarea unei cărţi promise, amân alte subiecte de fond, pentru încă un intermezzo. Mă gândeam la un soi de glumă, o cronică a unei cărţi proprii. Am renunţat. Era prea de tot. est modus in rebus. Dar am rămas oarecum în zonă. Voi povesti despre relaţia mea cu personajele feminine ale filmelor analizate în acea carte. Care carte se intitulează Ȋn căutarea poveştii bis. Editura Şcoala ardeleană, 2016. Semnificaţia titlului e transparentă pentru cinefili şi nu-I voi ofensa explicitând-o pentru cititori non cinefili.

Articolul se adresează, prin definiţie, celor care au citit cartea. Este, însă, inteligibil şi fără această precondiţie. Cititorii care au interes mai accentuat în cinema, şi cartea îî face curioşi pe neve, îmi pot scrie. Adresa mea e în profilul FB.

Aşadar: Primul film este Le toubib. Pierre Granier-Deferre, 1979. Personajul se numeşte Harmony, interpretat de Veronique Jeannot. Cronicar asumat, am încercat maximum de neutralitate. Acest personaj însă l-am privit cu ochii toubibului. Dacă se constată o anume doză de căldură, e cea a personajului jucat de Alain Delon.

Al doilea e The January Man, Pat O’Connor, 1989. Există două personaje feminine. Unul cu rol mai restrâns, jucat de Susan Sarandon. Cel principal e jucat de Mary Elisabeth Mastrantonio (lady Marian din Robin Hood prinţul hoţilor). Filmul fiind un policier, l-am tratat neutru.

Al treilea nici nu are personaje feminine. Hunt for Red Oktober, John McTiernant, 1990 e ecranizarea romanului de debut al lui Tom Clancy (apreciat de Ronald Reagan, ceea ce a contribuit la succesul scriitorului în dezvoltarea personajului său generic)

În schimb al patrulea film are din plin. Sunt  subliniae limitele a două filmedupă Nabokov. Ambele intitulate firesc Lolita. Stanley Kubrik, 1962 şi Adrian Lyne, 1996. Diferenţa de notorietate – şi calitate – a regizorilor nu prea diferenţiază calitatea filmelor. Personajul e jucat în filmul lui Kubrick de Sue Lion (care avea să exlodeze peste 2 ani în Noaptea igoanei). Aici modestă. Mie nu mi-a spus nimic. În al doilea film e jucat de Dominique Swain, mai degrabă potrivită pentru a juca starlede de mâna a doua. Nimic vibrant. Afară de Jeremy Irons, care se zbate ca peştele pe uscat în al doilea film în rolul lui Humbert. Dece oare m-am apucat de subiectul ăsta? Totuşi Melanie Griffith în rolul secundar al mamei adolescentei, convinge.

Secetă în materie şi în RKO 281, Benjamin Ross 1999, povestea nu foarte entuziasmandă, dar pasabilă, a dramei stârnite de spectacolul radiofonic a lui Orson Welles tânăr după romanul oarecum SciFi al lui H. G. Wlls.

Urmează Căpitanul Jack, Robert Young, 1999. 4 personaje femnine. Două senecte, participante la expediţia eroului, o funcţionară portuară (Gemma Jones) care-l simpatizează pe erou şi-l ajută discret şi ciudata tânără Tess, activistă de mediu (Sadie Frost, a doua pe generic), punct focal al interacţiunilor mai mult sau mai puţin conflictuale între personaje. Distribuirea unei actriţe atrăgătoare în acesr rol nodal e o justă alegere a regiei.

Dogma, Kevin Smith, 1999 are 3 personaje feminine. Cel episodic nu merită atenţie. Protagoonista e Linda Fiorentino, perfect adecvată personajului, deşi fusese soluţia regizorală oarecum de rezervă, numai deoarece cântăreaţa canadiană Alanis Morisette nu era disponibilă la vremea filmărilor. Aceasta din urmă apare totuşi în final, în rolul secundar al unui Dumnezeu feminin.

Articolul următor trece rapid în revistă câteva filme al căror erou shakespearianul dulce prinţ, pentru a se opri la originala producţie a lui Campbell Scott (2000) coregizor cu Eric simonson, al cărui scenariu adaptează piesa slui shakespeare. La acea dată corectitudinea politică ieşise, graţie mai ales primului preşedinte Hippy, al cărui dublu mandat comai se termina, din mediul universitar, pentru a invada deocamdată America. Dar încă departe de extinderea transatlantică ultraagresivă actuală. Încât distribuţia multirasială (premieră în câmpul cine-teatral le linie de Hamlet), interesantă în sine, apare ca un experiment original. Cu valenţe expresive. Titlul articolului e cel al unui poem al lui Carl Sandburg.

Blair Brown oferă o Getrude credibilă temperamental. Dar cloul filmului e distribuirea LiseiGay Hamilton în rolul unei Ophelii mulatră, concepută nuanţatc a sclavă. Originalitatea distribuţiei merge la consecinţa logică. Laertes (Roger Guenveur Smith), ca frate al Opheliei, e un tip oacheş mediteranean, iar părintele lor, Polonius, un negru 100% (Roscoe Lee Browne), conceput cu humor ca portret de butler de casă mare. Sigur că atracţia delicat-sensibilă a Opheliei e în rezonanţă cu concepţia scenarist-regizorală.

Tandemul Snow dogs, Brian Levant, 2002 & Eight below, Frank Marshall, 2006, sre câte un personaj femin de fiecare. Ca personaje secundare. Ce altcev în filme despre câinii polari? Afară de episodia apariţie a mamei eroului, în primul film, Joanna Bacalso, al cărei personaj aduce doza sentimentală care colorează farmaceutic naraţiunea. În al doilea, un rol cu pondere asemănătoare face Wendy Crewson, ca pilot de elicopter. Fără ele, filmele ar fi rămas cam aceleaş.

The Devil and Daniel Webster oferă o altă originalitate. Nu neapărat premieră. Un diavol feminin. Jennifer Love Hewitt. Ca diavol, nu poate fi lipsit de ispită, iar actriţa, foarte tânără la momentul filmărilor, corespunde cerinţelor. O spun obiectiv. Altfel deloc genul meu.

Dar dece spun că un diavol feminin nu e o premieră? În 1973, Roger Vadim face un film intitulat Dacă Don Juan ar fi fost femeie, cu soţia de atunci, sex simbolul Brigitte Bardot. Filmul are subtile nuanţe de horror. Unicat în cariera actriţei, a cărei carieră bate spre comedie uşoară.

Sub titlul Lecturi cinematografice, o trecere în revistă a unor filme şi seriale pornind de la romanul Mândrie şi prejudecată, de Jane Austen. Clasicul roman e plin de personaje feminine. În jurulcelor 5 fiice ale familiei Bennet, orbitează destule altele. Nu le voi comenta pe toate. S-ar dilua mesajul articolului.  

În ecranizarea canonică, din 1940, Greer Carson, în Elisabeth Bennet îi dă replica lui sir Laurence Olivier. Cum n-am văzut filmul nu am bază să sesizez echilbrul prestaţiilor. N-am văzut nici ecranizarea din 1980.  În paranteză, precizarea că nu fac deosebire, aici, între lung meetraj şi miniserial. Le iau la pachet. In continuarea parantezei, amintesc unul din marile gafuri ale cinematografiei. Când se discuta de ecranizarea clebrului roman al Dnei Margaret Mitchel (acum probabil la doi paşi de prohibiire, cu absurda acuză de incorectitudine politică), romanciera îl vedea în rolul Rhet Butler pe… Groucho Marx! Dece amintesc? Cred că din ecranizările mai mult sau mai puţin contemporane, dacă nu cumva din toate, Jane Austen ar fi optat, virtual, pentru ediţia din 1995. Americana Jennifer Ehle e, ca facies şi joc, mai britanică şi mai de epocă decât… dar să nu anticipăm. Şi beneficiază şi de un partener pe măsură de genialul actor Colin Firth. Un Mr Darcy izvorât direct din paginile romanului.

Am mai spus-o – şi, vorba de efect culeasă din armată (peste 5 zile vine jubileul începerii acesteia), dacă n-am spus-o o repet (sic), din momentul în care m-am trezit cinefil, văd filmele cu dublă privire. Frust-instictuală şi analitic-obiectivantă. Cu rare excepţii. Cele de mai sus sunt rezultatul privirii obiectivante.

Dar… e momentul să mărturisesc, rostl şi motivul alegereii acestui subiect e privirea cu care văd actriţa din cel mai recent film bazat pe romanul citat. Scriind, la vremea sa, în cartea din care culeg acum fişele filmelor, mă întrebam cum va fi reuşit incredibil de atragătoarea Keira Knightley să redea inteligenţa personajului considerat unanim ca deşteqapta familiei. Prea frumoasă ca şa poată fi bănuită de inteligenţă, risc să provoc contraziceri vehemente din zona feministă. Ei, bine, à mon avis reuşeşte. Cu rafinament. Şi-l atrage abil în joc şi pe partener. Matthew Macfayden, ca Mr Darcy poate nu e laurence Olivier, nici Colin Firth, dar devine electrizat în secvenţele alături de parteneră.

Dar, ca actriţă, Chira Chiralina noastră (sic), cum o numea un prieten şugubăţ, dă examenul de diplomă în dialogul de calibru cu Donald Sutherland, actor de anvrgură, capabil de exprimare într-un registru pe 2-3 octave. Acuma sigur că o secvenţă cu dialog emoţional tată-fiică, mai ales plasată în final, e o garanţie scenaristică.

Master I Margarita. Serialul monumental al lui Vladimir Bortko. Personajul iubitei Maestrului e epocal. De la scriitor cetire. Conceput regizoral cu asupra de măsură şi interpretat… pe măsură de Anna Kovalchuk. Personajele feminine episodice, subreta nostimă a Margaretei şi coechipiera lui Woland, Hella (pronunţia rusească de Gella).

Dacă subiectul artiicolului n-ar fi (fost) personajele feminine l-aş fi plasat în vânrf la mare distanţă de celelalte personaje – din sursa literară şi în serial – pe Woland.

The Lake House, Alejandro Agresti, 2006. Un cuplu de actori care au mai jucat împreună. Personajul feminin e jucat de Sandra Bullock. Care nu seamănă cu ea însăşi în oricare două imagini diferite. De la urâţică, la seducătoare. Aici personajul e e medic, iar ficţiunea filmului – cei doi protagnişti dialoghează, dar sunt separaţi de 2 ani în timp – metaforă a conflictului între atracţia mutuală descoperită spontan şi zidul incomunicabilităţii.

Vantage point, Peter Travis, 2008. Thriller cu o constructie originală. Spectatorului i se oferă, în segmente progresive, fiecare adăugând câteva cadre care continuă relatarea precedentei, fiecare iustrând viziunea altui personaj. Puţine personaje feminine, articulate în puncte focale ale intrigii.

Sigourney Weaver e realizatoarea unui post TV care acoperă evenimentul global, mereu egală cu ea însăşi, obişnuită cu redarea tensiunii momentelor acute ale acţiunilor. Humor paradoxal, actriţa israeliană Ayelet Zurer interpretează cu aplomb o teroristă probabil hispanică. În rol episodic retrâns (două secvenţe, a doua ilustrând moartea personajului) americanca de origine dominican-portoricană Zoe Saldana. În rol mai convenţional, să nu spun plat, oricum ultrascurt, mexicana Dolores Heredia. De fapt un singur rol principal, deţinut de Dennis Quaid.

Einstein and Eddington, Philip Martin 2008. Despre film am scris pe larg în cartee sursă, nu insist. Cele două personaje feminine, cu roluri secundare catalitice, sunt interpretate de Rebecca Hall – Winnie, sora lui Eddington şi Jodhy May – Elsa Einstein. Personaj episodic, Lucy Cohu – Mileva Einstein, prezentă conjuntural doar câteva cadre. Mai important personajul surorii astrofizicianului britanic. Rol ceva mai articulat în canavaua structurii logice a naraţiunii. De remarcat vaga asemănare somatică a celor două femei apropiate de cei doi savanţi. Rezultat probabil al abilităţii filmărilor. Jocul ambelor actriţe, remarcabil.

Le conceert, Radu Mihăileanu, 2009. Iarăşi nu reiau cronica extinsă din carte. Unul din motivele articolului, care e un soi de joacă, e invitaţia fără faasoane a lecturii. Melanie Laurent face un rol dublu. Principa, ca vilonistă ce interpreteză concertul de Ceakiovski şi rolul episodic al fostei violoniste moarte în Siberia, după distrugerea orchestrei Bolşoi în 1980. Cum violonista era fiica acesteia (ceea se dezvăluie abia în lunga secvenţă finală), distribuirea actriţei şi în acest minirol e logică.

Un personaj secundar deloc lipsit de importanţă e impresara protectoare a violonistei. Deducem că a crescut-o pe aceasta după exfiltrarea la limită din URSS. Interpreta, Miou Miou, valorifică foarte bine faciesul imobil şi expresiv al personajului. În rol secundar conjunctural, de mică întindere, Anna Kamenkova o interpreteză pe soţia dirijorului. Oricum rolurile majore sunt ale personajelor masculine.

Midnight in Paris, Woody Allen, 2011. Orice film de Woody Allen nu poate fi lippsit de personaj feminine. Rachel McAdams e logodnica eroului – de care se desparte în final. Kathy Bates e scritoarea consacrată ca critic din anii fantaşti 1920. Marion Cotilard e Adriana. Film cu o colecţie bogată în personaje, majoritatea episodice, prin forţa lucrurilor. Aş mai remaca-o pe Alison Pill, ca Zelda Fitzgerald, doar datorită personajului. Şi… n-o poţ ignora pe Carla Bruni, într-o scurtissimă apariţie, custode de muzeu parizian.

Noruvei no mori, Tran Anh Hung, 2010. Personajul principal e însăsi povestea. Cel secundar de maximă relevanţă e furtunoasa agitaţe a peisajului natural. O frază din cronică spune că pentru ochiul european, fetele japoneze de 20 de ani sunt interşanjabile. Exageram. Între Rinko Kikuchi – Naoko şi Kiko Mizuhara – Midori, nici vorbă de asemănare. Cum nu e loc de similitudine între personaje. Idem pentru toate personajele feminine şi actriţele care le construiesc. O altă eroare în cronică, titlul japonez e traducerea mot-à-mot a celor occidentale, francez sau anglo-american. Nu şiam la data cronicii pe blog, an inserat cronica în carte neglijent. Explicaţia îmi pare la îndemână. Citisem romanul în franceză cu mult înainte de vizionarea ecreanizării. Ambele mi-au declanşat fireasca reactie emoţională. Am acceptat rezenţa capitolului în carte tocmai pentru a admite ponderea emoţională. Care, în linii mari, n-a împietat, totuşi, asupra analizei.

Tematica articolului nu are nimic de-a face cu capitolul final al cărţii, un compendiu al filmelor despre WW II făcute după cărţi de gen traduse în română. Sunt, se va vedea la lectură ca sunt destule.

The Mad Adventures of Rabbi Jacob – Gerard Oury, 1973, cu Louis fe Funes

Frisco Kid – Robert Aldrich, 1979, cu Gene Wilder, Harrison Ford.

Filme total diferite. Orice film cu Louis de Funes e irezistibil în a provoca râsul. Chiar de-l vezi a treisprezecea oară.  râsul, deşi ieftin, e reflex condiţionat. Desigur, o subspecie de comic oferă Ni vu ni connu, alta, mai facilă, în seria Jandarmului, cu totuul alta în L’ailee ou la Cuisse. Unde comeicul e aproape rafinat. Filmul ales pentru discuţia în paralel e, evident, cel mai exploziv. Poate şi pentru că, deşi comedianul îşi taie o halcă babană din efecte, nu numai că nu monopolizează comicul, ci aproape toate personajele produc comedie explozivă, dar contribuţia lor amplifică efectul scălâmbăielilor marelui comic. Astfel evitând orice urmă de plictis.

Întâi de toate, Gérard Ouri e un regizor căruia îi ies comediile. Aventurile rabinului Jacob poartă pecetea regizorală. Să nu neglijăm contribuţia regizorului ca coscenarist. Apoi, există acel grup de personaje cu pondere majoră în jurul lui Victor Pivert, a căror contribuţie comică e importantă. În fine, să observăm că toate personajele de detaliu aduc fiecare contribuţii comice minore. Astfel întreg filmul devine o piramidă de efecte comice. Aproape nici un element nu e gratuit.

Să urmărim stratul secund de personaje. Nu neapărat într-o ordine anume. Revoluţionarul arab Mohamed Larbi Slimane (Claude Giraud), urmărit de serviciile tării sale şi obligat conjunctural să fie considerat evreu. Salomon, şoferul lui Pivot (Henri Guibet), care pune respectarea şabatului mai presus de comoditatea slujbei. Tzipé Schmoll (Janet Brandt), bunica, un soi de lider autonumit al grupului rabinului real (ea îl numeşte Rabbi Selingmann pe revoluţionarul arab). Şi, oarecum, Germaine Pivot (Suzy Delair) soţia ultrageloasă, stomatolog de profesie, a lui Pivert.

Să notăm prezenţa actriţei Miou Miou, atunci tânără, în rolul episodic al fiicei lui Pivert.  O vom revedea, peste 36 de ani, în Le concert, al lui Radu Miheanu, într-un accentuat rol secundar.are această comedie u mesaj? Nici nu-şi propune mai mult decât să stârnească râsul homeric. Au unele filme cu Loui de funes mesaje? Categoric, deşi nu accentuate. Mai deloc teziste. Pe acesta l-am ales ca subiect de discuţie tocmai prin contrast cu următorul. Un film nu mai puţin comic, dar dens.

Prima întrebare care ne-o punem e dacă filmul din 1979 al lui Aldrich e sau nu un remake al celui aproape eponim cu cel din 1935 al lui Lloyd Bacon (diferenţa în titlu e un simplu The). Nici pe departe. Cel vechi e un simplu film de acţiune. Ce e al doilea vom vedea.

Interesant, imdb.com îi conferă 4 etichete: aventură, comedie, dramă, western. Chitit să cotrazic cât mai mult din informaţii oficiale, măvăz silit să recunosc că acest fim complex are câte ceva din toate. Dar esenţa lui e cu totul altceva. Tema flmului e forţa înţelepciunii rabinice. Am fost tent să evit a spune talmudice. Ceea ce ar fi fost cu totul altceva. Oricum o torah joacă un rol imposibil de neglijat. Ea este bagajul cel mai preţios în călătoria de-a latul Americii, de pe coasta de est, unde ajunsese cu vaporul, din Polonia natală, spre coasta de vest. În satul (sic) San Francisco. De unde titlul Frisco (prescurtarea populară a viitorului mare oraş. Iar rabinul călător, Avram Belinski, e, în fond, un copil. Un puşti, la debarcarea în State, pentru a ajunge ce fusese trimis să fie, un rabin, adică un adevărat lider al congregaţiei care-l ceruse, pentru a îndeplini această esenţială funcţie.

Atunci filmul mai e ceva. Destule filme americane narează câte o călorie. Iar căloria-subiect este rareori lipsită de dimensiunea iniţiatică, mai mult sau mai puţi discretă, mai mult sau mai puti accentuată.

Are călătoria lui Avram Bielinski de-a latul Americii o asemena dimensiune, fie şi doar implicită? Ca spectatori, trebuie să evităm un răspuns pripit. Ce îmi pare evident e că principiul dramatic al părţii narative funcţionează. Eroul trece prin situaţii provocatoare. Care-l determină, îl obligă chiar să ia decizii. Ce decizii? Doar cea esenţială, preluată, nu luată, de la areopagul rabinic care-l trimisese, nu se schimbă nici un moment. El se află în misiune. Şi parvine, în final, s-o îndeplinească. Aşa e? există elemente care interferă în acest proces aparent liniar? Eu risc să consider că da. Pe parcursul întâmplilor prin care trece, gradul de conştientizare a naturii misiunii sale se accentuează. Aici avem de-a fce cu o subtilitate scenaristic-regizorală. Naraţiunea e ritmată de o serie de gros planuri ale eroului, plasate de decizia de a merge mai departe. Căci pasul următor mai departe face parte din obligaţiile unui rabin. Faciesul e, în linii mari, identic. Ceea ce ar trimite la o evoluţie liniară. Dar spectatorul e provocat să realizeze că de fiecare dată provocarea (în limbaj creştin s-ar spune încercarea, Dar nu folosim în context limbajul creştin) creşte în intensitate. Calitativ, nu cantitativ. Eroul e silit să ia contact cu alt aspect al Americii. Care Americă se dovedeşte mai complexă decât avea trimisul habar ab initio. Aşadar cere, pentru a trece mai departe (îi cere natura de rabin), efort interior mai mare decât precedenta. Effort exprimat prin aceeaşi mască intensă. Ar fi superficial să nu sesizăm dinamica parcursului.

Dacă susţin dinamica provocărilor, trebuie să precizez dece ultia e cea mai intensă. Ei, bine, ar fi trei. Dar nu în ordine! Cea finală, când sigur de intervenia protectivă a prietenului său, îl dă afară din comunitatea celor cărora le devenise rabin. Eu o consider facilă. Nici nu e subliniată de încă o mască. A doua e împuşcătura în pieptul unuia din cei doi baniţ, în ultimul moment. Aproape la fe, aşzice. Dar momentul major e altul. Confruntarea majoră cu propria conştiinţă, recuperarea Torei dintre bandiţi. Judecata de sine, climaxul filmului, prilejueşte replica filmului: am alergat după o bucată de hârtie şi mi-am părăsit prietenul. Tora sfântă, o bucată de hârtie? Nici p departe. E doar momentul în care omul iese la suprafaţă din pielea automatului ce se considera a fi. Prietenia între cei doi eroi se descoperă fulgurant şi reciproc. Iar Tora e predată senin cui trebuia. Nici o contradicţie între cele două cadre. Sau secvenţe? Ambii termeni sut egl adecvaţi.

După uluiala în faţa fiicei liderului congregaţiei solicitante, când devine Avram rabin cerut, sosit şi acceptat? Împins din spate de prietenul întâlnit, dă o lecţie gazdelor, cqre descosidraseră hainele rufoase. Care gazde, inteligente, primesc lecţia. Până la ceremonia tradiţională finală totul merge şnur. En passant reacţia fetei. La primul contact, în faţa uşii se petrecuse un coup de foudre reciproc şi egal. Micul ei rol, dincolo de atractivitate vizibilă fusese convenţional.

Care-I justificarea prezenţei perxonajului Tommy, jucat de Harrison Ford? E un spărgător de bănci lipsit de cruzime. Primul contact cu care se produce într-un tren, personajul extorcând mărunţişul pasagerilor. Pentru ca ulterior ând-se dessă cutreiere împreună până la San Francisco. Certându-se des. Şi iniţiind spre cimentare o prietenie. Un jefuitor de bănci bun samaritean? Asta-I cam dă o aură vagă de artificialitate. Dincolo de a fi ghidul rabinului, persnajul e contrstant cu 3 gangsteri care speculează naivitaea europeanului ş-l jefuiesc de la început. Ultimul e pur şi simplu dat afară din atul San Francisco. Prima decizie a rabinului instalat. Un facies bne pictat, pe care nu0l poţi privi decât cu antipatie.

Dar, dincolo de trecerea eroului de toate opreliştile, important e că Tora supravieţuieşte. Pentru a-l legitima în faţa congregaţiei, dincolo de lecţia morală primită la contactul cu areopagul acesteia.

Un aspect necesar, tratat cu atenţie, e diversitatea, la jumătatea secolului XIX, a Americii. Dincolo de bandiţi, cuplul de călători întâlneşte un grup de Hamish evident cumsecade, o poteră orăşenească (alcătuită, ironic, prin târguială, un trim amerndian şi o mânăstire de călugări cu jurământul tăcerii.

Cel ma interesant moent e contactul cu tribul amerindian. Al cărui şef e, evident, înţelept. Prilej de dialog spiritual între iudaism şi cultul unui nepronunţat dar subîţeles Manitu. Inevitabil, şeful ajunge să-şi respecte prizonierul, devenit oaspete.

Cloul episodului e o sevenţă  simetrică. Dacă rabinul fals îi pilejuieşte în cealaltă comedie lui Luis de Funes eclatatul dans, aici rabinul autentic dă un recital expresiv şi spectacular de dans la care antrenează bărbaţii din trib. Dans salutat, apreciat, savurat şi amuzat pe înţeleptul şef (Val Bisoglio)

Un detaliu subtil, ca un clin d’oeil/ Tommy, recunoscut ca prieten, invitat de Rabbi Avram, să-I fie cavaler de onoare la nuntă. Se îmbracă elegant, dar îşi respectă funcţia la o nuntă evreiască şi-şi pune o kippa neagră pe cap. Unde-i clipitul din ochi? Harrison ford, care a jucat nenumărate roluri, aici de cowboy, şi o ştiu toţi cinefilii, evreu.

Pe linia asta, autorul subtitrării face mai multe erori. În coloana sonoră se aude clar prenumele eroului, pronunţat evreieşte: Avrum. Dsa scrie în subtitrare Avram. Sigur că exită destui evreu cu prenumele avram. Dar subtitrarea e o artă ale căewi amănunte se cer respectate.

Una peste ata, ca cinefil, complementaritatea acestor două filme mă obligă să scriu desre ambele dintr-un singur suflu.

Un doctorat e o sărbătoare! Exclamaţia aparţine unei colege de secţie, cercetător ştiinţific, congeneră. Era pe vremea antedecembristă, în care nu totul era demn de înjurat. Ce puţin un doctorat însemna ceva. Mai ales că, din anumite motive, pe care nu le explicitez, susţinerile se răriseră.

Mi-am adus aminte de marea vorbă a colegei mele la exact atâţia ani după 89 când un doctorat ca  eveniment ştiinţific, însemna ce însemnase, deşi pe arii largi îşi pierduse din ceea ce am putea numi, metaforic, titlul aliajului. Id est procentul de aur.

Fusesem invitat la susţinerea tezei dnei Clementina Lucia Gheorghiu. Tot congeneră, colegă însă de institut. Reprezenta altă secţie, daar una înrudită. Baza comună fiind chimia şi tehnologia polimerilor.

Cres că eram singurul reprezentant al altui departament înrudit. Dar cunoşteam, prin forţa lucrurilor, pe toţi membrii comisiei de doctorat. Veniţi de la ceea ce avea să fie redenumită Universitatea Politehnică, centrul (viitorul institut) de chimie organică C.D. Neniţescu etc. nu chiar întâmplătot cu toţii congeneri. Colegi de promoţiei ai doctorandei. Ca outsider, imi pot permite să apreciez, o promoţie de elită.

Invitat, de către doctorandă, să adaug unul la zecile referate personale, valorificasem o snue informarea asupra conţinutului lucrărilor sintetizate în teză. Deoarece încă fin 90 colaborasem cu cercetători biologi din institute de profil. Ceea ce constituise un anume background comun.

Dar teza era cu totul altceva. Probabil referatul meu sr referea la conţinutul ştiinţific al tezei. Dar, la 26 de ani de atunci şi între zrci de alte referate de gen, en n-am pretenţia de la mine să rezum acum acel referat. Să rezum tabloul sintetizat acum de fosta colegă şi prietenă ar fi caraghios şi ar face inuti demersul de faţă;

Soluţia rezonabilă e să sugerez conţinutul ştiinţifi  zl z ele t4eze prin însăş lista colegilor ei de promoţie caare au onorat sărbătoarea acelui doctorat cu prezenţz lor în comisia prtocolară. Ei fiind cei care, de factto, îi acordaseră acolada titlului academic.

Cuvântul de departe cel mai meritori a fost rostit de un persnaj strălucit cu o istorie pe măsură. La absolvires promoţiei tutuor, magstrul (C. D. Neniţescu),  în ultimul său an de viaţă, îl alesese de pe lista absolvenţilor, urând caa restul lovurilor să fie completate ordinea mediilor.

Te aşteptai să-şi exprime personalitara.

A făcut-o.

Aici avem material pentr douăteze

Numele lui era Filip. Pierre Filip.

Şi, dincolo de pecetea ce înnobilă doctoratul Luciei Clementina Gheorghiu, era cel mai rafinat    pntributor la Cenaclul Joc Secund.  Prevăzut ş cutremurul din 77.

Am uitat la ce distanţă am participat, în aceeaşi toamnă a lui 1987, la doctoratul unei atunci asistente la politehnică. La artea de chimie anorganică se adăuga un capito; dens de ceea ce azi numim Inteligenţă artificială. M-am socotit indrituit să folosesc formularea lui Pierre. Cumva teza doctorandei era juxtapunerea a două discipline. Prfesoara, care, ca decan, conducea comisia de doctorat s-a enervat.m-a potopit cu o grindină de contraargumente. Cum de obicei în atari situaţii privesc, tâmp şi insolent, pe tavan, avui timp sa sesizez privirea aprobativă adoctorandei. Eram răsplătit.

Profesoara a ajus minstru. Unu din cei pe care i-m susţinut. Între timp, cât a fost decan, am avut nenumate meciuri pornind de la referatele mele. În care, c outsider în chimie, aveam spatiu larg de concluzii de ansamblu. Enervarea Dneaei începuse să ne amuze pe ambii.

Un an după participarea la cele două doctorate, am făcut pacee separată cu cei 28 de ani în acelaşi laborator. Peste încă juma de ani, la doctoratul noului meu manager general, am făcut un misto insesizBIL Şi acoperit de Dna profesoară. De susţinut o susţin şi-n ziua de azi.

Se dedică acest remember Dr. Clementini Lucia Gheorghiu, veche şi respetabil prieten

-după Emil Brumaru-

MODEL DE INVITAŢIE GALANTĂ

Eşti invitata noastră la banchet.

Ai grijă să te-mbraci cît mai cochet!

Pune-ţi pe umeri, goală, doar un flutur

Ca printre noi trupul prelung să-ţi scutur

De-arome, spume-n flăcări, îngeri răi.

Rujează-ţi în bleu buzele. Bea-ntăi

O cupă de furnici. Lasă un greier

Să-ţi ţîrîie-n buric, altul în creier.

Căci astăzi este aerul felin.

De-aceea îţi transmitem printr-un crin

S-ai grijă să te-mbraci doar c-un şiret.

Eşti invitata noastră la banchet!

(parodie)

Eşti invitata mea la vânătoare

Ca prin pădurea înfricoşătoare

Să fulgerăm mistreţul de argint

Căci temerile lui nu mint

(e trist diaconul Iachint…).

Să-mbraci doar raze reci de lună

Pe trupul tău fierbinte ca o spumă

De tainice fierturi vrăjitoreşti

Statuie de-abanos ce-mi eşti.

Ia masca din mărgele de Savoya

Dansează demn precum model lui Goya

Fii raţiune-unită cu simţirea

Şi-uitării jură-n veci pieirea.

Nu săgeta însă vreun Acteon

Căci nu ştii de n-ascunde un pion

Ce din prinţesă-n zeu te va preface

Când în sfârşit va fi-n pădure pace.

Păşeşte dign, cu magică lentoare

Eşti invitata mea la vânătoare.

PRETENŢII

Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ,

Să te răsuceşti în pielea goală

Pe mătăsuri pînă, scos din minţi,

Voi izbi în tine-o portocală

Poruncind să vină scribii sluţi

Ca să-nsemne-n acte cum te guduri,

Vreausă-mi ştergi de praf şi să-mi săruţi

Mîna pe inelul de cinci puduri.

Ţîţe de crăiţă să-mi arăţi

Şi buric într-însul cu căpşună,

Coapse năvălind din două părţi

Care, eu fiind trist, să mă dispună.

Să-mi şopteşti minciuni şarlatăneşti,

Să ai trupul proaspăt, gîndul putred

Şi-o să-ţi dau o mie de caleşti

Să-mi străbaţi regretele din suflet!

(parodie)

Să mă iubeşti, prinţesă, ca pe-un cal

Gol tot, făcut din lemn ciobit

Ce-l chemi să pască-n groapa cu mangal

Să-ţi poarte sufletul spre răsărit.

Poruncă dă să vină scribii beţi

Să deseneze coapse de vioară

În jurul tufei de-auriţi scaieţi

Ca frunza-ţi de arţar să doară.

Ci nu vreau să fiu trist, încât

Invoc o libelulă scânteină

Ce te va mângâia de la buric la gât

Arcuş pe-o alăută florentină.

Mă poţi atunci minţi şarlatăneşte

De vrei să-ti trag o mie de caleşti

Din scorbură în vis, cât zice-i peşte

Să-mi spui în schimb o mie de poveşti.

SCRISOARE

O, Leonid Dimov, e seară

Şi trec femei cu trupuri lungi

Ca nişte viespii uriaşe

Pe care nu poţi să le-alungi

Cu mîna leneşă din minte,

Femei cu sîni licenţioşi

Umflaţi de-un înger pneumatic

Pîn’ la absurd în pluşuri roş,

Femei ce ne-ar lăsa-n burice,

Plutind pe pîntec, să murim

Fără speranţe, fără apă,

Cum pe corăbii Gordon Pym

Halucinînd vechi etichete

Pe butoiaşele cu spirt.

O, Leonid Dimov, e seară

Şi eu beau singur într-un birt.

(parodie)

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi trec fantasme parfumate

Ca nişte-albine fermecate

Pe care nu poţi să le-alungi

Când mierea de arţar le-o sugi,

Femei cu sânii ca de ceară…

Umflaţi de-un înger skizofren

lucind ca şinele de tren

sub mângâierile de roată

rostogolită. Să murim

Fără speranţe, fără apă

Cum pe corăbii Cordon Pym?

Doar etichetele să moară

Pe butoiaşele cu rom.

O, Duh din Scorbură, e seară

Şi eu beau singur într-un pom.

Luna gheboasă, Editura pentru Artă şi Literatură, 2023, ar putea fi considerată o ediţie a doua, cu adăugiri. Primul volum se intitulează Cuptorul cu microunde – romanul unui bloc in 10 secvenţe horror. Editura Dacia, Cluj, 1995. Subtitlul acestei a doua ediţii elimină cuvântul horror şi adaugă piesa care dă şi titlul ediţiei. Evident, numărul secvenţelor devine 11.

Mottoul acestei ediţ e provocator:

„Inima omului este aleasă pentru a fi

depozitara neliniştii lui Dumnezeu.“

Saint‑Martin

„Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei

mai în ciştig ar fi ticăloşii, moartea

i‑ar elibera şi de trup, şi de suflet, şi

de păcate.“

Platon

Ultima pagină. Confesiunea stranie a unui jurnalist ieftin. Despărţit de Carina.

Corp şi suflet. Un exerciţiu stilistic de dedublare a unui personaj. De fapt divizare. Dar, straniu, ambele versiuni au ceva comun. Un suflet ticălos. Un avocat presupus mafiot şi un avorton, o scursură de cartier, spaima lumii interlope. Autorul se întreabă, în final, cu humor negru, straniu de înspăimântat. Oare pe unde bântuia sufletul comun?

Cuptorul cu microunde. E titul ideal al priei ediţii. Rezonanţă cu anul apariţiei, 1995. O lume bezmetică, anesteziată, şocată. Rămâne de văzut cum rimează Luna gheboasă de peste 28 de ani. Dar să revenim.

Naraţiunea aparţine copilului de clase primare al unei familii necăjite. Cu ce repară prin vecini, tatăl cumpără un cuptor cu microunde. Care face familiei viaţa o sărbătoare. Copilul, un alienat straniu, revine la sentimente mai bune. Mama dă naştere unui frăţior. Care urlă, aducând familia la disperare. Într-o seară copilul rămâne singur cu frăţiorul urlător. Şi-i vine ideea să-l liniştească în… cuptorul cu microunde. E una din piesele horror cele mai reuşite ale scriitorului.

Visul. Oarecum la fel precum în piesa Corp şi suflet, unde divizarea naturii personajelor are loc prin dedublare, aici eroul, relativ normal ab initio, se îmbolnăveşte progresiv de ticăloşie galopantă, prin interpretarea pe dos a naturii angelice a tinerei soţii, pentru a sucomba sub atacul propriului alter ego, văzut ca strigoi. O altă mostră a scrisului grotesc pe care autorul l-a etalat încă din primele volume publicate la vremea lor. Un gest inteligent e eliminarea din subtitlul primei ediţii – 1995 – a cuvântului horror, care ar fi dat o inutil ă notă pleonastică acum, când publicul lui Radu Ţuculescu de demult format.

Răzbunarea. Absurdul grotesc e împins la maximun. Personajul Georgiana suferă de o ultrabulimie permanentă, maladivă, îşi varsă nervii pe frigider. Care se răzbună. O bucată de ficat de porc, pus pe o farfurie în frigider, creşte nemărginit, umple apartamentul şi eroina moare înecată dormind.

Episodul aduce aminte de un roman SciFi al scriitorului rus Alexander Belyaev, intitulat Pâinea veşnică. Foarte probabil, necunoscut de scriitor. Ficţiunea sinistră e, desigur, originală.

Noli-me-tangere. O poveste stranie, in care blocul însuşi pare a prelua mizeria existenţială a vieţii publice, reacţionând fantast. Fantasticul întâmplărilor, amintind de Spuma zilelor, a lui Boris Vian, metaforizează maladia publică. Simultan, cum spuneam, e însăşi comportamentul blocului. Interesant, cel mai anormal personaj, e medicul al cărui eşec în tratamentul straniei maladii a fetiţelor gemene e explicat aberant. Aparent, singurele personoaje normale ar fi mama fetiţelor şi învăţătoarea acestora. Dar pasivitatea lor nu e deloc sănătate. Piesa e un record de stranietate. Blocul însuşi pare a focaliza maladia mediului din jurul acestuia.

Trăim într-o fotografie. O piesă care nu are aceeaşi ecuaţie. E o proză independentă, un pas spre nuvelă. Un cocktail din experienţa scriitorului în ziua de Crăciun 1989, la studioul de Radio Cluj. O grupă de soldaţi anonimi şi un căpitan cu fire înşelătoare. Cu povestea lui, încă mai suprinzătoare. Un personaj probabil inventat. Căci în bruhahaul acelor zile pare improbabil ca un ofiţer să fie aşa de interesant.

Textul începe şi se termină cu alt personaj, fotograf de meserie, cu momentul oarecum lugubru de final. Ai zice o proză scrisă pentru a răspunde unui virtual antologator.

Osul de peşte. Revenim la blocul cu unsprezece scări. Dacă în episodul precedent, despre care am spus că pare o contribuţie personală la o antologie de proză, finalul lugubru amână o stranie, dar cumva aşteptată dramă, aceasta se produce in absentiam. Fotoreporterul Apostol Gregorian e găsit de colegul de redacţie care semna Gigi Apălină sugrumat, în propriul apartament – la altă scară a aceluiiaş bloc – cu firul de telefon. Redactorul miniaturilor ironic-sarcastice din ziarul la care ambii lucrează are, de la 8 ani, un os de peşte în gât. Care pare a dispărea dacă… omul savurează… murături. Rareori am citit în scrierile autorului personaj mai ridiculizat. Oare dece atâta risipă de mijloace? Radu Ţuculescu nu comite gratuităţi. Soarta îl aşteaptă pe Gigi Apălină la cotitură. El piere la biroul persoal, încercând în van să scrie un ferpar la adresa fotoreporterului. Sufocat de reţeaua firelor de păianjeni roşii, mereu prezenţi în acel spaţiu, mereu ignoraţi, dar în secret admiraţi de redactorul de rubrică.

Oare scriitorul voia să ne spună că Gigi Apălină fusese condamnat din ziua de vineri 13 august, când împlinise 8 ani şi se înecase cu osul de peşte? Dn partea unui scriitor care se distrează scriind, dece nu?

În lift. O farsă. Sinistră. Relatată pe un ton lejer. Păstrez convingerea că am mai citit-o. Habar n-am dacă în vreo ediţie anterioară sau altrove.

Luna gheboasă – in memoriam H. P. Lovecraft.

E principala piesă adăugată ediţiilor precedente. Face parte din naraţiunile a căror teorie o mai făcusem de câteva ori, prilejuită nu neapărat de scrierile autorului, teoria e universală. Dar de cele mai multe ori plecând de la texte ale lui. Schiţe, nuvele sau romane. Cititorul ipotetic din Noua Zeelandă (sau Tasmania), ia totate efectele mai mult sau mai puţin stranii ca pure invenţii literare. Dar există cititori care decodează puncte de plecare reale. Numele câte unui personaj public, o stradă cu numele unui scriitor celebru, într-un oraş european, alte efecte. Niciodată şi nici unde fără cârlig. Nu voi dezvălui exemple identificabile.

Cititorul cronicii va trage concluzia, corectă în principiu, că din anumite motive, fac parte din această categorie privilegiată de cititori. Şi că folosesc, în cronică, faptul ca atare fără să stric efectele.

Prima mea concluzie, a cărei explicitare nu-i aduce nici un prejuduciu autorului, e identificarea perioadei elaborării povestirii. Invenţia unui străvechi aparat foto cu burduf care face minuni e preluată – creator – dintr-o adorabilă carte pentru copii. Pisica Rauna dintr-un roman. Profesiunea personajului narator, de jurnalist oarecum ieftin, se reia chiar în acest volum. Dar în alt roman e detectiv, lucrător în poliţie. Meserii surori, nu?

Personajul vecinei cumsecade, cinefilă de 80 de ani, care-l răsfaţă pe jurnalistul narator cu dulciuri, pare introdus ca reper de efect. Semnificaţia reală se dezvăluie, ca în orice poveste poliţistă de calitate, în ultima pagină.

Însăşi coloratura poliţistă a povestirii pare un demers subtil autoironic. Deşi e un experiment literar. După excelentul roman Crima de pe podul Garibaldi tehnica poliţistă merita reşapată.

Titlul, derutant şi chiar beneficiind de rezonanţa de scandal public (la care autorul n-avea cum să se fi gândit) are o semnificaţie de mare efect. Luna gheboasă e purtătoarea de simbol identitar a unui personaj despre care am comentat en passant, dar cititorului volumului trebuie să-I fie lăsată posibilitatea de a descopri – şi savura – singur ce e de descoperit. Şi de savurat.

În fine, colega de redacţie a lui Vic, redactorul implicat ca spectator al dramei enigmistice, Adelina, e, cum ar spune cronicarii americani de cinema, far fetched. Ea vine de departe. O Adelină mai apare în mai vechiul roman Stalin cu sapa-nainte. Dar aceea e o falsă Adelină. Cea reală, neidentificată de citiorul neozeelandez (sau Tasmanian) e exact cum e descrisă aici. Prezentată subtil. Afinitatea mutuală cu jurnalistul narator, subliniată cu deamănuntul, rămâne în aer. La ce bun amănuntele? Eu am o ipoteză. Pe care o voi schiţa discret. Pisica Rauna, pe care am mai întâlnit-o, sugerează aici… da, singurătatea funciară a naratorului participant. Cititorul atent găseşte (sau pare a găsi) aici raţinea amănuntelor date despre afinitatea cu colega fotoreporteră. E o exagerare cronicărească? O fac pe riscul meu.

Semnificativ, imaginea lunii gheboase (ce idee!) dispare de pe cer. Care rămâne încărunţit (alt cuvânt de mare efect) de stele…

Pivniţa. Piesa finală, finis coronat opus, la prima edidţie, a mai fost subiectul analizei cronicarului. Cum eu respect diagnosticul unor critici, că scriu pentru cititorii avizaţi, aş strica prezentul text dacă m-aş repeta. Tot ce găsesc cu cale să adaug e că piesa finală joacă cu brio acelaşi rol sintetic.

Bine, şi ce legătură are Luna gheboasă cu blocul cu unsprezece scări? Jurnalistul narator precizează, en passant, că se mutase de curând în acel bloc. Amănuntul e lipit cu scoci.

Debutul numărului prezentat ca de vară – de Directoarea revistei, debutează cu tandemul standard. Editorialul semnat Andrea H. Hedeş se intitulează Dascăli şi scriitori, iar cursivul lui Horia Gârbea – Demnitate şi vanitate.

Apariţii Neuma: 12 coperţi.

Tot ca de obicei, rubrica Invitat special începe cu Gheorghe Grigurcu: Orgia unor relicve. Aceleaşi aforisme şi miniaturi; Angela Baciu: Scrisoare către Anne Sexton; Kocsis Francisko; Nicolae Avram; ULTIMELE 24 DE POEME ALE LUI KONSTANTINOS P. KAVAFIS ÎN TĂLMĂCIRE IMAGINATĂ DE Liviu Franga; Mihaela Codruţa Megan.

Eveniment Neuma: Lansare Neuma la Uniunea Scriitorilor; Volum Neuma lansat la Librăria Academiei din Bucureşti; Lansare cu succes la Callatis.

Eveniment: Un nou regal poetic la Sinaia.

Poezie: Mihaela Roxana Boboc; Maria Calciu

Proză: The quest. Power hour de Răzvan Nicula

Poezie: Ella Leynard; Constanţa Popescu; Gabriela Chiran

Proză: Adevăruri de sticlă – Balzac 2023 de Alexandru Jurcan

Avanpremieră: FRAGMENT DIN CARTEA PENTRU COPII, ÎN LUCRU: însemnarea uimitoarei călătorii a Ianei, fetiţa licurici de Andrea H. Hedeş

Tineri poeţi: Tudor Ştefan Goţia

Eseu: SPAŢIUL ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE de Carmen Duvalma

Teatru: Ȋndoiala de Cosmin Andrei Tudor

Interviu: ,,Fără cultură, nu suntem nimic în această lume mare” Elena Abrudan în dialog cu Menuţ Maximinian

Puncte de vedere: Pretexte de Liviu Capşa

Răzleţe: Magia titlului de Gelu Negrea

Centenar: Ion Caraion de Ioan Holban

Studii critice: Mario şi vrăjitorul de Gheorghe Glodeanu

In memoriam: lui Virgil Stanciu (1941 – 2023) de George Volceanov

Eveniment editorial: Poezia. Introducere şi unitatede măsură de Horia Gârbea. Pe margnea volumului Introducere în poezie, de Ion Mureşan; Caracterul viu al ideilor, de Gheorghe Lăzărescu; Rigoare şi consecvenţă, de Sonia Elvireanu; O reverie continuă, de Lucian Gruia

Volume Neuma: Interiorizare, de Nicoleta Milea. Pe marginea volumului Silabe contrarii, de Maria Calciu; Un trubadur al burgului uitat de Flavia adam. Pe marginea volumului Zece luni tereziene de Radu Liviu Dan; Pe drumuri line şi cunoscute de Gela Enea pe marginea volumului Răvaş pe o foare, de Georgeta Minodora Resteman; Fotograme ale prezentului de Ana dobre pe marginea volumului Trandafiri şi gerbera de Gabriel Burlacu; de aceeaşi autoare Identitatea eului în cronotop mitic pe marginea volumului Sunt o callatiană de Luiza Cala; sub scara lui Plank de Codruţ Radi despre volumul Jurnal poetic de Cosmin Andrei Tudor; acelaşi volum Silabe contrarii, de Maria Calciu e recenzat acum de Evelyne Croitoru, sub titlul identic cu al volumului; Imaginând hotarulde dincolo de hotar de Mirela-Ioana Dorcescu, despre volumul soţul meu de dincolo, de Eisabeta Bogăţan.

Cartea de proză: Inelul cu smarald de Nicoleta Milea, despre romanul Oliviei Mândruţiu-Rusu.

Cartea de poezie: Furia purificatoare despre volumul Ce este poezia, de emil Lungeanu şi Pasiune şi cuvânt, despre Alchimia memoriei, volumul Ralucăi Faraon. Ambele recenzii aparţin Simonei-Grazia Dima.

Antologii: Povestea lumii din cuvinte, de Menuţ Maximinian

Volume Neuma: Gabriel Dragnea, regizorale de Evelyne Croitoru.

Literatura lumii: Nguyen Hung – Vietnam; Adil Başoğul, Furkan Čirkin – Turcia

Cartea de poezie: Poetul aplecat peste singurătatea lumii de Monica Grosu; Codul restituirilor de Adrian Ţion; Tăcerea lui Dumnezeu de Christian Tămaş; Poezia – ninsoare de texte de Gabriela ana Balan; Despre juc[rii cu gheare§ivinov[\iile unei lame tocite de Raluca Faraon

Etnologie: Tărâmul cu apă vie şi zeiţa Transilvania de Menuţ Maximinian

Colţul lui Yorik: Istorie şi Ficţiune

Prezenţe în lume: Scurt jurnal budapestan de George Volceanov

Viaţa cărţilor: Descifrând istoria – piatra din Rosetta de Miruna Drăghici

Ţara răsăritului de soare … impresii de Delia Bodea Iacob

Artă: Porţi de lumină de Codruţ Radi; de acelaşi autor – Şcoala de pictură de la Târgovişte

Plastică: Misterul frumuseţii transilvane – Elena Abrudan, despre Flavius Lucăcel;

Anotimpuri – Emil Lungeanu

Film: TIFF 22 fulguraţii cinefile de Alexandru Jurcan

Cinemateca: Kafka (1991) de Raluca Faraon

Ecran literar: Manipulare şi violenţă de Alexandru Jurcan

Jurnal teatral de Ion Cocora

Rock: Ceapă verde şi albastră de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Pupila hipnotică albaneză de Ramona Müller

Contre-pied: Ce ne facem fetelor? De Gelu Negrea

Culinar: rubrica standard a Floricăi Bud

Vitrina cu cărţi.

Final: Dece Neuma?

Un set de cărti semnate de exploziva scriitoare Florica Bud (dece m-ar mira temperamentul ei, o fi ea de pe Someş, dar conduce Filiala Maramureş; iar moroşenii sunt iabraşi şi iuţi), adăsta de mai bine de juma’ de an. Prietenia scriitoarei făcea să dau mereu întâietate altor autori.

Acum am ales o carte nu foarte nouă (2009), produsă de Editura Limes, cu titlu nu doar chisnovatic, ci simultam giumbuşlukar şi perifrastic: Reparăm onoare…şi clondire.

Te aştepţi să ai nevoie de un chimir că nu-ţi explodeze burta de râs. Stimate cititor, doamne feri să n-o cunoşti pe coana Florica pohticioasa. O piruetă cu frână pe patina şi te linişteşte cu dedicaţia adresată părinţilor ei. Şi imediat contrapirueta şi n-o mai vezi pe patine. Textul dedicaţiei e hazliu. Dar scris adânc

Să purcedem darăcu acel cuvânt către cititor nu doar am câştigat un pariu. Am recunoscut-o pe autoarea pohtelor copilăreşti extrăgând jocurile de regionalisme, jocurile de cuvinte, jocurile de situaţii. Să rămână doar JOCUL. Jocul ei. De-aş încerca săscriu o cronică analitică, sobră chiar, aş ucide textul la care pohticioasa autoare mă momeşte pagină de pagină, rând după rând, în propor tie de masă. Nu mă las nici dus de val, plutesc între două ape. Dar o aştept la cotitură. Stimată autoare, te înşeli. Cartea asta e exact ce cred a fi. E pentru mine. După ce va fi fost 14 ani a altor sensibili la haz (nu humor!), pe care nu i-ai păcălit cu fraza finală.

Ministreasa şi Pegasul. Introducerea telegrafica a premierului dandy presupune datarea mandatului ministresei. Ironia succedaneului de Pegas e maximum ce se poate decanta dintr-o schiţă sub nivelul eclatant al cuvântului către cititor.

Coana Chiriţa pleacă la Monaco. Autoarea îşi regăseşte verva tumultoasă, climaxul stilului propriu. Sunt pagini dintre cele mai dezlănţuite. Ca procedeu titpic floricobudicesc, pe parcursul textului nu apare numele de coanăchiriţoaie. Personajul e numit multidivă. Care-I semnificaţia procedeului? Personajul clasic e ţinta ofensivei satirice. Dar ridicola preţioasă clasică nu e, la poetul unirii, decât un focar radiant. Cea satirizată corosiv e însăşi societatea. În mod complementar faţă de mecanismul satirizant al lui Caragiale.

Ei, bine, tocmai aici găsim semnificaţia botezării, doar în titlul piesei, cu masca eroinei lui Alecsandri. Autoarea noastră face, sub pretextul ironizării corosive a mutidivei abutisante spre lumea cazinourilor monegaste, un portret grotesc al societăţii naţionale în eternă tranziţie.

Stilul multicomic al Floricăi Bud n-a fost şi nu este defel gratuir. E pus în slujba a ceea ce, în trecuta limbă de lemn s-ar fi numit sec critică socială.

Virginia Slims ucide din nou. Mie unuia piesa asta cu titlul pe care numai poporul fumătorilor asociativi îl ştie decoda îmi aminteşte de regretatul clujan Leonida Neamţu, posesorul unui humor la fel de original, dar exalând un temperament complementar şi molcum. Într-un roman autoparodic, Leonidas inventează un personaj haios numit… Filip Moraru. Deloc misterios. Cu diferenţa că ţinta ironiei sale se restrânge la literatura poliţistă.

Când Blonde Dolly se doreşte preşedinte. Satira în vervă, de necomentat.

Şi eu am fost cătană. De departe cea mai consistentă piesă. Scrisă cu o mânie ascunsă, ce-i conferă densitatea.

Gropi evropene pentru un… primar. Vine rândul acestor medalii stradale, din pecingine, defilând în frunte cu romanul lui Eugen Barbu.

Alb Ca Neaua şi cei şapte piticoţi. Alt wtz pe tema magicului şi anticului număr şapte.

Dacă iubire nu am, nimic nu sunt. Ei, acum scriitoarea critic sancţionează şi criticii literari. Sau critica literară. De fapt ţinta ei sunt… veleitarii.

Fecioarele din Parlament. Despre Cicciolinate, cu dragoste şi abjecţie.

C’est la vie. Suferinţele băttrânului Leonard. Goethe n-are nici o vină.

Când Luca nu iubeşte. Incă un erou al tutror timpurilor, cocota masculină încântată de sine fără motiv. Luca, pictor peisagist de nuduri plictisitoare.

Romeo, Julieta si Axa Igrecilor. In concluzie, Tot cu o linie frântă care nu duce nicăieri ne vom alege, noi, culegătorii de vânt…

Din iubirile unui impotent politic. Analiză hipodermică…

Ţăranul român şi Preaînalta Poartă. Ironizare dură a europenizării.

Sexiporcuşorul românesc. La fel de dură şi lucidă diatribă

Dictatura facturilor. Uneori cdl mai bun comentariu e un citat nud: Piei Drace! Dacă s-au priceput la ceva, guvernele care s-au succedat la putere, apoi la… a scoate nevoiaşi pe bandă rulantă au excelat! Oameni care până nu de mult aveau un trai decent, s-au trezit peste noapte depăşiţi de situaţie şi au capitulat.

E textul care acoperă în cea mai mare măsurăsubtitlul volumului. E pamfletul perfect. Fără rabar, dar sine ira et studio. Rezumatul impecabil al cărţii.

Jos florile, Domnule Primar! Tot pamflet e şi acest capitol, dar are alt aer. Pare o notă de ziar local, scrisă cu mânie păunesciană fără versificaţie. Voce mare, subiect local.

Diva de carton şi Casa de Cultură. Despre casiţa de culturică a sindicăţeilor.

Someşul, un râu ce moare. Spre finele volumului, texte din ce în ce mai puţin stilizate, pând a lehămeti autoarea de propria- vervă.

Vreau şi eu un cărtăresc în anul 2050!

Ultimul articol comunist, întâia scriere capitalistă

Autoarea revine la ironia corosivă. Un cărtăresc, două cărtărese.

Partidul Încăpăţânarea Copitelor Tinere – articol care n-are nevoie de nici un comentariu.

Elod. Avocatul Elod Demetrescu Dindeal sună precum invenţiile onomastic-satirice ale lui Păstorel, cu aproape un secol în urmă. Dorimedont Găluşcă. Sau folcloricul Napoleon Tănase. Mai e nevoie de ceva?

Motanul şi literatura. Iată, în sfârşit, un titl care sună à la manière de Florica Bud. O promisiune. Care, har cerului, se îndeplineşte. Ironizată fu doar ziua de 1 ianuarie postaderare.

De ce nu iubeşte Penelope Acruda bărbaţii. O lunguiaţă telenovelită eroi-comico-satirică numa’ bună să alunge plictiseala.

La final, o listă bibliografică şi o notă biografică.

Pe copertaa patra, cartuşul girant e semnat de Gheorghe Grigurcu.

Şi acum despre carte în general.

Apreciez că articolele critice se situează cu ceva sub nivelul excelent al textului auctorial. E adevărat că acesta din urmă exală fantezie, dar departe de doar atât.

Peisajul sociouman al ţării e privit cu neîngăduinţă patentă, realist, cu asupră de măsură a invenţiilor lexicale specifice (prezente şi în alte volume de pamflete), dar fără mânie. Chirurgical.

Titlul mai degrabă perifrastic decât parodic pune scriitoarea într-un raport cu însuşi Caragiale. Păstrând bsolut toate proporţiile. Nenea Iancu e un geniu al sarcasmului rafinat, pe când Florica Bud e spectaculară, fără a pierde focalizarea. Depăşind la distanţă epigonii lui Caragiale (maiorul Brăescu, Damian Stănoiu, pe ici pe colo Păstorel, care, cu tot farmecul, nu ies din siajul maestrului lor), scriitoarea someşancă e casantă cu voioşie.

Cum sper că va veni rândul şi altor pamflete (dece nu o antologie de gen?), dau cititorilor cronicii întâlnire sine die in spe.

Poeta Carmen Secere este membră a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România. Publicat poeme în mai multe reviste şi a fost selectată în mai multe antologii.

A debutat în volum (premiat) cu Aproape fericiţi, Editura clujană Grinta, 2018.

Au urmat, în următorul an, trei volume produse de Editura Vinea: MON AMOUR MA TRISTESSE / întâmplări de viață în est /, Cu o prefață de Angela Furtună, BABILON / MACII LUI MONET /, Cuvânt înante de Șerban Foarță, VIAȚA CA O MOARTE UȘOARĂ / ultima rotație completă a pământului / (reprezintă retipărirea volumului de debut, aceasta fiind  forma definitivă a cărții), prefață de Nicolae Tzone, postfață de Angela Nache-Mamier;

La aceeaşi editură, pe care pare să se fi concentrat, apare în 2020 o versiune frannceză, aparţinând lui Sorn Barbul.

În acelaşi an, un volum cu subtitlu interesant: VIAȚA PE GHEAȚĂ / carmen contra carmen.

Subiectul articolului de faţă e o lectură analitică a volumului Jucării cu gheare / oficial sunt frumoasă / Editura Vinea, 2022. Nu pot numi raportul de lectură Cronică, deoarece Andrea H. Hedeş a semnat, în nr 9 per 2023 al României literare o cronică a volumului în discuţie. Exerciţiul meu de lectură nu intenţionează a intra într-un neavenit raport concurenţial cu o cronică semnată de un critic literar consacrat. Ca modest gest autonom, reflectând impresiile de lectură, articolul meu îşi poate găsi loc, în rândul ediţiilor blogului personal.

Să evităm orice confuzie. Nimic nu interzice de plano existenţa mai multor cronici ale aceluiaş volum. Dimpotrivă, cu atât mai bine. Exemplele ar fi inutile. Citind, însă, cronica Dnei Director al Tandemului Editură/revistă Neuma, apărută într-o revistă prestigioasă, rămân cu certitudinea aşteptată a unui act profesionist. Tot ce are de făcut exerciţiul meu de lectură e să excludă improbabilele împrumuturi. Deşi, e momentul s-o spun pe şleau, nu puţine fraze mi-ar fi plăcut să le scriu eu.

Aşadar, allonsanfan. Înainte de a deschide primul capitol al volumului, nu pot ignora o primă realitate. Poeta are un simţ special, personal, original simţ al subtitlurilor. Ba aceste epitete acoperă şi titlurile. Dovezi ale unei coştiinţe acute a propriei identităţi artistice şi a nevoii resimţite de a-I găsi o formă aparent periferică de a o exprima.

Dar… sentimentul schiţat devine vizibil încă de la tilul, apoi primele piese ale primului capitol. Bucureşti, ora exactă / nebună cu bască. E limpede, subtitlurile au nota lor de humor. Ba chiar un amestec idelebil de ironie tout azimut cu autoironie jucăuşă. chiar evitând împrumuturile, dar evitând şi stupida exagerare a evitării, evidenţele sunt la îndemâna oricărui cititor, profesionist sau singuratec. Scrisul Dnei Carmen Secere nu e doar juăuş. Deşi este. E şi sprinţar. E ceea ceo fixează, ca poetă, în insectarul lecturilor de gen.

Valoarea poetică a apei a fost evocată de nu puţini poeţi. Autoarea merge mai departe şi pronunţă sec. şi mai ales cumva izolat de restul versurilor. Subliniind valoarea de sentinţă: apa este femeie.

O întreagă strofă sună ca un gong de bronz:

la sala de forță simplific idei

după calculul algebric

al lui descartes.

Aici adăst o clipă. Umaniştii iau strofa fără să clipească. Au auzit de Descartes, apreciază en passant presupusele nţiuni matematice. Dar publicul poeziei, ca gen literar, nu e şi nu trebuie să fie unilateral. Ce gândeşte un cititor cât de cât matematician? Eroul noii filosofii a introdus silogismul în gândire şi a corespondat cu Pierre de Fermat pe tema teoriei probabilităţilor. E adevărat, ca o consecinţă oarecum periferică a ideilor sale majore, a inventat geometria analitică, poarta de intrare a algebrei în geometria plană. Pentru cititorul care mă aflu, poeta cunoaşte şi înţelege rolul şi rostul acestei populare invenţii a lui Descartes şi o exprimă ca atare. Nu trec peste momentul strofei în pas gimnastic.

Traumele produc amnezii… oare de unde ştie poeta?

Femeia câută de pământ

Nu are păcat

Limbajul de cult/biblic nu-I e tocmai propriu poetei. E alt univers decât, de pildă, o plachetă populată cu îngeri. Chiar dacă poeţi care-şi populează câte un volum cu îngeri, pe care-I foloseşte cu abilitate, nu sunt deloc religioşi. Dar nu-s, cum nu e poeta noastră, nici atei.

Şi iată că întâlnim nebuna cu bască. Care nu pare neapărat ochiul furtunii.

Aşa cum se întâmplă în multe volume de poezie, câte un capitol preia titlul şi subtitlul volumului. Jucării cu gheare e o invenţie ideatică de-a dreptul chisnovatică. Primul gând mi-e la maxima lui Oscar Wilde: viaţa imită arta. Încă un motiv pentru care exerciţiul meu de lectură nu este şi nu poate fi o cronică. Nu poţi insera într-o cronică tout-à-l’égout ştiri ca cea care imită invenţia electrocutantă a poetei. Băieţii răi (nu spui care, est modus in rebus) au pus pe piaţă arme de jucărie convertite ilegal in arme funcţionale. Brrrrr! Nu descriu efectul.

Încă un distih provocator. Nu spun violent, e conceput ludic. Ironic chiar:

o furtună solară

e hipnoza perfectă

şi se îndesesc sintagmele ludic-provocatoare:

margarete şi mitraliere

deasupra capului.

Şi iată chiar un poem al cărui titlu e subtitlul capitolului şi al volumului:neoficial sunt frumoasă. Dar poemul e inrudit cu toate.

Plătesc suprataxă

Pentru nevinovăţie

Suntem deja dincolo de joc.

Trebuia să întâlim şi simbolicele forme identitare:

Jucării cu gheare. Ceea ce cere stop joc, adăstare, reflecţie.

Aproape de capcane

Orice pare adevărat

…………….

Cumpăr jucării

Cu gheare.

Obişnuitul avertisment. Pare un fulger într-un ocean de nori.

Al treilea capitol: Şalupa cu lipitori / tenişi cu gărgăriţe contiuă jocul auctorial.alăturările de cuvinte pe care n-am dece  să mă jenez a le numi şocante tind să definească marca identitară a vocii auctoriale. Cu un spor progresiv de humor ludic.

Subtitlul /fiecare vede altceva/ fără a trimite deliberat, aminteşte de efectul narativ al unui film abil de acţiune cu acest titlu romînesc, pentru odată bine ales. Dar ideea nu se regăseşte pe teritoriul poemului. Ci, oarecum şi cu discreţia autoarei, fin distribuită, mai departe.

Întâlnesc poeţi care cultivă iubirea, filtrată de erotism, sunt poeţi care folosesc universul noţional al cultului, dezbrăcat de sentimentul gregar al credinţei. Ca moduri poetice. Carmen Secere n-are nevoie de aceste elemente uzitate de confraţi. Dar intâlniri atari motive în doze homeopatice:

Suntem doi îndrăgostiţi

Zdrobiţi unul într-altul

Dar şi atunci în stil propriu.

spargem vitrinele

numărăm până la 21

parisul suntem noi

iată că ajungem la versul inubliabil al lui Louis Aragon: Pars qui n’est aris qu’arrachant ses paves. Deşi sunetul strigătului duce vag la mai 68. Indiferent de orientare, Carmen Secere se dezvăluie ca luptătoare. Cititorul are o primă cheie de lectură.

Şi iată confirmarea imediată:

Ieşi din corzi, carmen

Ieşi din corzi.

Iar ultimul capitol sună copilăresc: rampampan //desculță printre portocali/

Dar nu e onomatopeea prin care liderul curţii de copii anunţă victoria la şotron. Am parcurs 3 capitole fabricate de o poetă. Atentă la originalitatea – poetă  spre singularitatea -a a vocii ei. Sintagma de ultima cheie, cheia majoră de lectură a volumului. Dacă nu chiar o promisiune pentru următoarele volume.

In doar 4 ani o nouă poetă (n-am citit nici un volum anterior) a ajuns, parampampan (vorba excelentei cronici din România /literară l stadiul imediat superior crisalidei. E un poet constituit.

Ilustraţiile Norei Blaj, concentrate în bloc, la capătul textului, ar trebui comentate de un privitor cât de cât instruit. Ca semianalfabet plastic, mă limitez la a le privi încântat.

Referinţele critice, cu care se încheie volumul, completează propriile observaţii, lăsate în stadiu rezumativ. Sugerez lectrua lor alăturat cronicii D-nei Andrea H. Hedeş. Ansamblul realizează un contur precis al portretului poetei.

Adrian alui Gheorghe, Octavian Soviani, Adi G. Secară, Florin-Corneliu Popovici, Robert Şerban, Nicolae Tzone (implicat în editari),

Volumul se închide canonic cu un CV

N-ar fi prima oară când încarc pe blog un material editat repetitiv, altă dată. Pur şi simplu acum se potriveşte reeditarea. Oricum procedeul reluării unui vechi material îl practic rar spre foarte rar.

Discutam cu un vechi prieten. Via e-mail. Conversaţia a ajuns la cinefilie. Schiţasem propriul itinerar către acestă nobilă condiţie. Şi cum ezitam între 2 poeţi, despre ale căror volume urma să scriu, i-am amânat pe ambii. Pentru a dezvolta subiectul.

Înainte de a o lua de la origini, trebuie să precizez că am înregistrat unele fluctuaţii ale condiţiei de cinefil. O vreme, pierzând contactul cu filmele perioadelor recente, mă consideram om de cinematecă. Aşa am lansat la apă goeleta Finalul cel mai dificil, supravieţurea (Vremea, 2011), girat ingenios de Radu Cosaşu.

Dar s-o luăm da capo. Orice copil e atras natural de filme. În urmă cu 2 generaţii mai mult decât azi. Dar am văzut foarte puţine filme. Mai multe mi s-au povestit. Şi le-am recuperat peste zeci de ani. E.g.: Salariul groazei. În primul film de care-mi aduc aminte, de fapt doar de două secvenţe din el, eroul murea iradiat. Era aşa de bine făcut că un copil de 6-7 ani înţelegea ideea de radiaţie ucigătoare.

Apoi nu mai vedeam subtitrarea. Aşa că nu mă duceam decât la filme româneşti. Care erau puţine, în anii 50. Iar pe cele de propagandă le ocoleam la distanţă. Mai rămâneau unele comedii. Filme străine – prea puţine. Mi-a rămas un film biografic despre Enrico Caruso. Vorbit, posibil, în italiană, din care rupeam binişor ascultând radio Roma. Marele cântăreţ era jucat de alt mare cântăreţ, Mario Lanza. Cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani, la primul curs de mecanică fizică şi acustică.

Dar mai ales ma duceam la film pentru jurnalul de actualităţi. De fapt pentru ultimele zeci de secunde ale acestuia. Terminatecu câte un scurt rezumat al unei partide de divizia A. Fotbalul devenind, între timp, noul pol magnetic al universului personal.

Dar în ultimii 4 ani în orăşelul natal, miopia mi-a crescut rapid cu 4 dioptrii. Cum nu purtam ochelari, problemele s-au bulucit. Combinaţia necesară de lentile nu se fabrica în ţară. I-am primit în timpul mutării din orăşelul natal în alt orăşel. Unde nu exista decât tot un singur cinematograf. Cu 2 filme / săptămână. N-am scăpat mai mult de 2-3%. Deşi aveam interdicţie de la liceu. De n-aş fi acumulat o foame de filme, oricum interdictia ar fi fost stimulentul optim s-o calc. Gustul era, inevitabil, primitiv. Dar hazul e că abia destule zeci e ani mai târziu am dedus că văzusem, odată, în acei 2 ani, un… Bergman. Cu ambele sale actriţe preferate: Ingrid Thulin şi Bibi Anderson.

Ca student, m-am aflat precum personajul lui Sergio Leone, în faţa vitrinei cu prăjituri. Peste 50 de cinematgrafe. Gustul era, în primii ani, tot primitiv-provincial, dar deja eram semiconştient de primitivitatea lui. I-am replicat derutant unui coleg mult mai deştept decât mine, care-mi reproşa că nu-i luasem din proprie iniţiativă bilet la… Scaramouche. I-am replicat că el, ca băiat de elită, n-ar trebui să piardă vremea la filme de capră şi sfadă. Fără să recunosc că la ora aia nici eu nu puteam cita batăr un titlu de capodoperă cinematigrafică. Doar începusem să simt că nu va trece un secol până ce le voi întâlni şi recunoaşte.

Dar pentru a-mi crea patul germinativ, ca să zic aşa, adică un pospai de cultură de gen, n-am pierdut în anii de studenţie decât prea puţine prilejuri de a audia toţ criticii de film care mai vorbeau în mediul studenţesc. La casa Grigore Preoteasa, la Aula Universităţii, la Litere (cu care eram, nu-i aşa vecini, oriunde. Ba în anul IV am prins locuri la o săptămână a filmului britanic, unde credeţi, fix în spatele lui D. I. Suchianu. Sacerdotul criticilor de cinema din vremea aia. Pe care cum credeţi că-l vânasem? În primul an II, pusesem mână de la mână, câte 2 lei de căciulă şi cumpărasem un număr din secolul XX. Patrimoniu comun al camerei de cămin. Număr rezervat filmului. Ne aprinsese mintea o frază chisnovatică a criticului: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist. Iar, în urma analizei logice a acestui gen, în versiunea sa nobilă (Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle) obişnuiam să pariem, între cei 5 colegi de cameră, la a câta pagină puteam deduce univoc asasinul.

De fapt primele filme de anvergură, fără a fi chiar capodopere, le văzusem încă din sesiunea de vară a anului I: Colina lui Sidney Lumet şi Noaptea iguanei, a lui John Huston. E adevărat, în acei ultimi 2 ani de liceu trecusem, precum câinele prin apă, pe lângă Avventura lui Antonioni, văzut la televizorul unui prieten. Fără să înţeleg nimic. Pentru ca prin anul IV, când Bucureştii au văzut toată seria Antonionii, să acuz un puseu de snobism. De care acum mă amuz.

Începând serviciul, deşi s-ar presupune că aveam mai mult timp liber, frecventarea cinematografelor a scăzut. În favoarea teatrelor. Făcusem scândura din copilărie, am fost în bune relaţii cu teatrul, dar filmul a avut mereu un ceva în plus. O scânteie. Prefer să evit cuvântul magie. Am scris, uneori, rareori, câte o aşa zisă cronică, pentru 2-3 prieteni. Dar nu s-a declanşat nici o reacţie în lanţ. Provocat de câte o cronică din ziar, la câte un spectacol pe care-l văzusem. În copilărie şi prima adolescenţă mai frunzăream Scena şi ecranul, o revistă subţire, format caiet, la care maică-mea era abonată. Dar când, în inubliabila vară a lui 68 aceasta s-a divizat în Cinema şi Teatrul, am trecut cu totul în tabăra primeia. Care devenise document de partid (cinefil, la nivelul de atunci al noţiunii) şi de stat (la coadă matinală, pentru bilete studenţeşti). Contactul a fost exploziv. Căci mi-a confirmat, prin vocea unui cronicar singular, gustul în formare. Cum am descris cu oarece lux de amănunte momentul şi contextul acestuia, într-o carte, n-o să mă repet într-un mic remember pe blog. La Cinema am fost abonat destui ani. Dar nu eram încă cinefil în sensul pe care-l dau acum cuvântului.

 Prima cronică de film o scrisesem demult. Aveam 20 de ani şi un caiet din care nimeni nu citea. Însemnări naive, potrivit mai degrabă jumătăţii acestei vârste. La Steaua fără nume, cu Marina Vlady. Şitam piesa, ştiam cine era actriţa, celebră la vremea aceea. Aveam, care va să zică, repere. Har cerului că nimeni n-a citit acel text. Probabil mi-ar fi regăsit naivităţile în cronicile scrise mai târziu.

Târziu, când toată lumea fu molipsită de febra video. Se adunau oamenii la casa câte unuia dotat cu echipamentul la modă, piaţa neagră să trăiască, precum se adunau cu 20 de ani înainte la câte un televizor alb negru. Devenise o modă. Şi, ca orice modă, înşiră oamenii, precum mediul cromatografic, de-a lungul unui spectru larg de reacţii.

Aşa am devenit, treptat dar neîntrerupt, cinefil.

Menuţ Maximinian e o personalitate culturală cu mai multe dimensiuni. Deţine o rubrică curentă la bimestrialul Neuma, de etnologie, uneori, de cronici literare (mai ales ale unor cărţi de poezie), alteori.

A publicat cărţi despre ambele domenii. Calculând numărul de pagini per unitatea de timp, de intrbi nu doar cum are tip de munca redacţtională (Răsunetul), ci, mai ales participarea, în ţinută folclorică bistriţeană.

Volumul care ocazionează acest text, produs de Editura Neuma, în 2023, poartă un titlu semnificant: Ultimul înger. Adjectivul poartă o anume ambiguitate. Subtilă, aproape ascunsă. E, aşa văd eu, ultimul subiect şi ultimul demers impersonal. Nu ultimul volum e versuri.

Dar ce-i interesant la această plachetă (nu e altceva) lipsa lustrului. Sigur, criticul Menuţ Maximinian e obligat la un limbaj mai formal. Mai profesional. Dar… nu de tot. orice ar produce autorul, aici poetul, păstrează cel puţin o umbă, o urmă de limbaj personal. Comvivial. Aici, ca petul se exprimă nu în limbaj popular. Dece? Doad dovedeşte într-o bibliografie destul de bogată. Dar nu vrea să se despartă de acest limbaj parţial frust. Pe care l-a constrit cu migală şi a ajuns la concluzia că-l exprimă pe el. Firea lui discret telurică.

Horia Gâbea oferă un diagnostic aproape opus a ceea ce am încercată să conturez: că atunci când e critic, autrul e liric. Mă întreb dacă nu cumva această latură a demersului critic ar putea fi un pas către invenţia singulară a lui Emil Lungeanu: critica în ipostaza literaturii de gradul trei.

E, însă timpul să trecem la cestiune. Un serviciu rezonant textului îl aduce ilustratorul Marcel Lupşe. Acesta a decodat textul şi lă accentuat, k-a pus în valoare chiar, prin echivalare. Îngerul de pe copertă n-are nimic din standardul uzual şi repetitiv cu care se exprimă grafic îngerii. Dimpotrivă, ultimul înger al autorului e un copil bucălat, cât se poate de viu. Pe dos decât îngerii convenţionali

Excelentă, rafinată şi foarte exacta prefaţa lui Horia Bădescu. E un privilegiu să te prefaţeze o semnătură de calibrul dsale

Un dialog secret al poetului cu mama din cer (o cruce creşte din pământ)

Următorul poem (îngerul meu e bibelou)poetul aplică independent şi fără a şti, un tablou dintr-o proză a mea. Dece să n-o spun. Numai ca personajele care dialoghează pe rafturi de bibliotecă sunt năsăudenii lui, Coşbuc şi Rebreanu. Mai mult de atât, e singurul poetdin zona năsăudeană care pomeneşte, fie şi doar en passant, de grănicerii negri care era cât pe ce să-l ucudă pe Napoleon, la podul de la Arcole.

Poetul dezvăluie natura ingerilor din florilegiul său. Ilustrată în portretul atipic de pe copertă. Îngeri fraţi cu oamenii.

Ideea confraternităţii între oameni şi îngeri de dezvoltată, poetic. Îngerii au şi ei mame.

Dar nu doar.  Ingerii sunt integraţi în peisajul campestru. Vezi poemul în valea cu flututi îngeri.

Îngerul poetului citează, într-un vers, rugul aprins. O coincidenţă? Nu cred. Cu efect subtil? Poemul următor e făra echivoc. Îngerul poartă biserica. Batâr ecleziaştii bisericii, care au făcut parte din strctura bisericească numită astfel au a se bucura. Discret.

Altă coincidenţă. Poemul imediat urăto poartă titlul volumului. O tranzie peste pagini. Oameni şi îngeri, acum oameni şi duhuri. În emoţionalul poem cu titlul semnificant.

O perifrază. La răscruce de gânduri. Atrage atenţia asupra poeziei codate a titlurlor. Dincolo de cărţile e critică literară, proprietatea devine o marcă a autorului.

Lumea zugrăvită de poet e aşa de rezonantă şi emoţională că cititorul condamnat a referi despre ea devine o perturbare. Segmentrul la care ne referim (e inevitabil să schimb persoana adresării) e silit să întrerupă analiza, pentru a lăsa singuri textul şi cititorul generic.

Şi vine şocul. Un titlu exploziv: Raiul e plin de case pustii.

Rostul lumii s-a perdut / îmi spune îngerul cu chip de om.

Clopotul a sunat de trei ori – trimitere la pescarul Simon Petru,

Îngerul m-a purtat –  altă perifrază subtila la îngerul a strigat

Până la sfârşit, textul ne interzice iar analizele. Îl urmăm în tăcere pioasă.

Trec peste Despre autor, cititorul e liber să cunoască prezenţa publică bogată a scriitorului, pentru a-mi etala propria concluzie: marca identitară a volumului, una de valoare, e faptul că lectura nu are nevoie să citeşti mai întâi Despre îngeri. Cititorii cronicii n-au nevoie de identitifarea autorului acestei ultime cărţi citate

Mulţumesc Ellei pentru a-mi fi reconstruit blogul distrus nu din vina ei. Cum teorema 3 a lui rim spune că totul e valorificabil, această a doua ediţie va fi şi nu va fi aceeaşi. Tehnic e, prin definiţie, alta. Identitar, este şi nu este aceeaşi. Este în măsura în care autorul e acelaşi, ceea ce, fie şi la câteva luni distanţă, este adevărat la modul relativ şi în măsura unei anume similitudini de design şi nu este, în măsura în care autorul îşi popune să valorifice hiatusul funcţional conferindu-i cel putin o nuanţă diferită, mai ales ca ritm, dar, poate, şi ca structură comunicaţională. Socot momentul ales de Ella pentru lansarea la apă a acestei noi versiuni a Speranţei ca inspirat, webdesigneriţa neavând de unde şti că 2 februarie e aniversarea prietenului meu Horia Bălăşoiu, cel căruia i se spunea în epoca cenaclului Joc Secund Fratele Nostru mai Mare (FNM), iar azi, 3 februarie e aniversarea mezinei mele, căreia îi spun Laruca, prieteni (neart.!) ştiu de ce. Cum teorema conservării impulsului nu permite navei blogului să avanseze dacă doar căpitanul suflă, oricăt de puternic, în pânze, e nevoie de sufletul vostru, domnilor preşedinţi, domnilor, doamnelor, domnişoarelor vizitatori şi vizitatoare şi eventual stimaţi chinezi. Afară de căpitan, care-şi asumă răspunderea, din echipaj fac parte fiinţele încorporate prin definiţie în cea a căpitanului: Laruca mai sus pomenită, Ramiro, Miriam, Matei, Răzvan, Vlad, Felicia, musul Ariel, statuia de abanos însufleţit de la prova, cu masca dorului-dor şi cu o frunză de arţar în locul celei de viţă, iar mărul din vârful catargului e încălecat de o Scânteină, care cumulează funcţiile celor trei lumini: verde la babord, roşu la tribord, aurie înainte. Lumini ce aruncă pe punte umbra uriaşă a arborelui trinchet. Şi nu în ultimul rând maimuţul Matei, care ţine, împreună cu musul, jurnalul de bord, îndeplinind şi funcţia de găgăuţ. Iată o primă deosebire faţă de mai timida ediţie princeps: lista explicită a echipajului. Depusă la Amiralitate, unde amiralul conte de Salamanca, scos la pensie de bătrânul Leonidas 47 ani în urmă şi reactivat prin ordin de noapte de mine, rim, primeşte rapoarte în timp real şi dă ordinele de misiune. Sora mea de Steaua lui David are funcţia de navigator. Dacă printre pasageri o fi câte unul under cover, căpitanul se presupune că ştie sau nu. O a doua deosebire e că la bord sunt valabile legile bunului simţ şi codul bunelor maniere. Corectitudinea politică e abolită.

Primul cap-compas: spre Misterioasa insulă Avalon. Unde se presupune că nu vom ajunge mai devreme decât Ulise. Allons, enfants! As time goes by…

Uneori programul meu ia o pauză. O folosesc oferindu-mi spaţiul câte unui prieten. Alteori propun un text care, deşi tematica blogului are diversitatea ei, iese din serie cumva, chiar indefinit. Momentul e ocazionat de un moment de oboseală, sau de dificultatea de a inventa un text care să facă parte – din perspectiva mea – din seria multisubiect.

Ultima oară am pladat, în decursul iultimului an, un poem propriu. Eu, ca prozator, ma socotesc lipsit de talent poetic. In sensul nu că n-aş fi capabil să fabric texte poetice. Că doar, nu e om snu fi scris o poezie, spune un cântec străvechi. Ci că o fac rarissim.

Acum, într-un moment de fading, mai mult decât o oboseală, e rândul unul alt poem străvechi. Ce spune acesta descrie surprinzător – pentru mine – starea momentului.

ISOMNIA E UN CAL ALB

insomnia e un cal alb.

stă la pândă,

un singur pas dincolo de poartă

te-ai rostogoli în liniştea unei noi înfruntări,

tropoteşte,

bate un step complicat,

cohorta de baterişti,

pe hymenul încordat

ca un timpan.

dincolo,

liniştea amăruie începe cu o durere mărunţită,

voluptuoasă.

dincoace, căluţul tropoteală bate stepul şi râde,

cu gingiile dezgolite, batjocoritor,

făcând vânt cu aripile

de fals pegas

puzderiei de lilieci ce ţipă ascuţit:

gândurile.

gândurile tropotesc şi ele

dar cum sunt cu miriadele,

tot pieptul iţi e o rană vie.

încerci să te fereşti din calea lor,

lăsându-te pe spate,

făcând viclean pluta pe apa neagră a pielii de tobă ce te separă de somn,

ca să te scufunzi într-un moment de neatenţie.

membrana e, totuşi, înţelegătoare,

nu te jupoaie,

nu-ţi cere drept taxă decât gândul cel mai adânc,

cel mai preţios,

cel care se confundă cu tine.

te lasă dar sa-l iei dincolo,

strâns la piept.

dar nu, căluţul tropotely veghează vigilent:

o pereche de copite din spate direct în inimă,

alta-n suflet,

şi atunci la ce bun glasul marelui regizor:

sus, rio jim, în scena asta nu se moare.

căluţul tropotely se divide în mii de căluţi,

fiecare de mărimea unui liliac-gând,

a unei rândunici-gând

a unei ciocârlii-gând,

şi dăi,

câte o pereche de copite din spate

în pieptul fiecărei zburătoare-gând,

până ce cad toate pe membrana încordată

tresar ca porumbii de floricele

se aud

mai rău decât copitele

de ajungi

sa te rogi

sa te copiteze ei,

direct,

să-ţi lase măcar gândurile în pace.

Ovidiu Dan este licenţiat în drept. Specializat  in cercetarea cazurilor care ar putea fi rdul societăţilor sau/şi al serviciilor secrete, stabilit în Olanda, A lucrat ca detectiv particular. Unele din cercetările asupra unor figuri publice le-a valorificat convertindu-le în ficţiuni literare: reportaje de investigaţie şi romane. Coautor al lucrării Masoneria în Transilvania – ed. a III-a (2010).

A scris despre morţi mai mult sau mai puţin misterioase: Cu troika pe un bulevard în pantă (2001) – o părere despre moartea lui Ion Petru Cuulianu, Dinspre pisc, coboară negura (2020) – o părere despre moartea scriitorului marin Preda.

Romanul cel mai complex, elaborat pe aceeaşi bază, valorificarea unor cercetări detectivistice, este Ordinul Hora. Despre evenimentele din Transilvania din anii 1784-95.

Cel mai recent roman de gen, al şaptesprezecelea (al şaisprezecelea spune autorul) este Z. nu cunosc decât două opere narative cu acest titlu, cu rezonanţă simbolică. Primul este un film vechi, de Costa Gavras (1969), o transfigurare a regimului coloneilor din Grecia.

Dece acest titlu? Din cel puţin două motive. Pe de o parte sugerează misterioasa posibilitate ca Ceauşescu să fi supravieţuit simulacrului de proces şi execuţiei. Z în greacă se poate traduce – îi explică personajul păpuşarului interlocutoarei sale de o zi – prin (el) trăieşte. Referirea directă e la folclorul care a circulat şi despre Nicolae Ceauşescu, aşa cum a circulat şi despre Adolf Hitler şi, poate şi despre alte personaje istorice de o anume anvergură după moartea acestora. Rostul referirii aduce cota de mister specifică uneui romn de ficţiune enigmistică. Al doilea motiv al alegerii titlului e că Z e iniţiala personajului ales de autor ca partener de dialog de o zi căruia i se prezintă ficţiunea ipotetică a ultimei perioade de viaţă a lui N.C.: Zoia Oprean, ex Ceauşescu. Surprinsă, cu abilitate scriitoricească, în ultimul ei de viaţă. Amănunt mărturisit în finalul romanului. Final 2010. Romanul se încheie cu ştirea de ziar că Valentin Ceauşescu, singurul supravieţuitor al familiei (parinţi şi fraţi) obţinuse dreptul de a deshuma şi supune analizei AND determinării identităăţii celor îngropaţi. Faptul este real, pe jumătate. Demersurile au fost făcute de Valentin şi profesorul Mircea Oprean, soţul văduv al Zoiei. Final inteligent. Personajul aşa numitului păpuşar se decide să scrie. Nu e singurul roman în care un personaj determinant sugerează a fi tocmai autorul celor relatate până la final.

Personajul Zoiei e construit cu aceeaşi abilitate. Sunt selectate elemente cunoscute, reale şi semnificative, din existenţa fiinţei reale. Care-I conturează profilul atât cât trebuie ca cititorii care au cunoscut-o s-o recunoască. Inclusiv dramele şi conflictul peren cu mma ei, Elena Ceauşescu. Iar cititorii străini de mediul abordat să-şi poatăface o idee cât mai autentică.

Socot că această cronică suportă o paranteză. Zoia-cea-reală era cercetător la Institutul de Matematică. Absenţele ocazionate de ua din aventurile ei fuseseră acoperite. Elena Ceauşescu a reacţionat brutal, cu puterea conferită de funcţia politică a desfiinţat institutul. Matematicienii s-au răspândit în patru zări. Nu discutăm lovitura dată matematicii româneşti. După un tratament psihiatric, Zoia fu numită şefa secţiei de matematică de la ICREST, institu proaspăt creat. Cunoscută ca o conştiinţă, ea îşi folosi discret relaţiile achiziţionate ca obiectiv de supraveghere a căutat, a găsit şi a angajat în sec tia ei pe toţi foştii colegi care mai erau în ţără. Mă restrâng la acest relevant exemplu. Sigur că cunosc şi altele cu acelaşi onorant profil. Paranteză închisă.

Tema romanului sunt dublurile personajelor VIP. Temă eternă, universală. Vor fi fost multe dublori, cunoscute sau nu, unele inventate, altele presupuse. În romanul lui O.D. e vorba de presupusele dubluri ale lui Nicolae Ceauşescu. Am fost mediatizat un fost ofiţer din dispozitivul de securitate al familiei, care a îndeplinit odată funcţia de dublură şi a mărturisit faptul într-un interviu TV. Autorul cunoaşte cazul – ceea ce confirmă acurateţea cercetărilor întreprinse – dar a construit alte 2-3 dubluri fictive. Pe baza unor fapte contradictorii. Care arputea fi explicate şi prin ipoteza existenţei acestor dubluri. Doua dintre ele ar fi locuit pe domeniul locativ al familiei, a treia ar fi un frate vitreg născut cu 4 ani mai târziu şi semănând utilizabil cu N.C.

Ostilitatea reală şi cunoscută public a Elenei Ceauşescu faţă de relaţiile Zoiei şi căsătoria lui Valentin e explicată, totuşi, discutabil de către scriitor. Mama celor doi ar fi vrut neapărat să evite contactul partenerilor cu dublurile. Din gospodărie. Pe care oricum fii nu-I ignorau .Fără a omite să citeze argumentele violente, triviale, primitiv xenofobe (altfel plauzibile firii persoanei). A lăsa cititorului libertatea de apreciere e încă o abilitate scriitoricească. Totuşi profesorul Oprean a fost admis în cercul familiei. N-au existat argumente specioase împotriva lui.

Aici e loc de o a doua paranteză. Amărăciunea lui Valentin avusese consecinţe. S-a implicat în managementul unei echipa de fotbal. De elită în plan intern. Cumva ca frate mai mare al jucătorilor. Respectat de conducătorii echipei, bun cunoscător al sportului, avu o contributie greu de ignorat în performanţa de vârf a echipei. Ultima apariţie punlică a lui valentin în mediul fotbalistic, înregistrată pe un fişier youtube, e la sărbătorirea în direct a calificării echipei năţionale a României la turneul final de la Roma. Din păcate, la momentul participării, el plătea absurd pentru vini ce nu-I aparţineau. Paranteză închisă

M-am întrebat dacă cercetările utorului au scăpat acest aspect, caracteristic pentru firea lui Valentin. Răspunsul e logic şi ţine de structura romanului. Pesonajul Valentin Ceauşescu e conceput cu discreţie. Aproape umbrit. Zoia îi ajunge ca sursă de acumulare a conţinutului. Dialogul cu aşa numitul păpuşar, un ofiţer de securitate marginalizat, cu atribuţii totuşi misterioase, pe parcursul unei zile e instrumentul perfect pentru dezvoltarea acţiunii. Rolul lui Valentin e dozat cu aceeaşi precizie farmaceutică.

Personajul Elenei Ceauşescu n-avea nevoie de prea laborios proces de procesare. I-au fost îngroşate doar unele linii care dau o notă mai colorată, pentru a-i justifica arivismul şi statutul real.

Şi mai interesant, personajul public Nicolae Ceauşescu e cel puţin pitoresc. Personajul din roman e la limita inexistenţei. Mă întreb dacă etalarea momentului de luciditate a slăbiciunii e plauzibil. Da şi nu. En passant I se admite mega memoria, cunoscută de toţi cei care au avut de-a face cu cel real, dar I se ignoră inteligenţa. Oricum arata ca epava celui real, care-l ura pe Brejnev, dar avea grijă să nu-i iasă din cuvânt. Personajul din roman nici nu are megalomania celui real. Decât în prea mică măsură. În acel moment în care recunoaşte, în faţa lui Iliescu (pe care, ciudat, nu-l miroase), devitalizarea, pare a confirma concluzia aparatului lui Gorbaciov că mai are doar unan de trăit.

Altă figură de stil, de efect. Având cunoştinte medicale doar la nivelul cnştientizării problemelor vârstei, mă îndoiesc că o concluzie extremă e posibilă pe baza unor probe exclusiv excretorii. Fără sânge. Desigur, autorului nu-i scapă exagerarea, probabl figura de stil vrea sa sublinieze atotputernicia rusă.

Dar alta e acum problema. La ce bun ditamai complotul pentru un lider decrepit care ar mai trăi un an? Gorbaciov nu comunicase concluziile sale agenţilor săi mai vechi ca spioni decăt el ca secretar general? Poate mintea primitivă a generalului Militaru n-o fi fost utilă pentru transmiterea unui megasecret. Dar Iliescu? Iliescu ca personaj de roman, evident.

Personajul Iliescu apare iniţial în amintirile Elenei Ceauşescu. Aceasta il ducea, ca copil, să transporte pachete pentru tatăl său, aflat la închisoare. Mai mult se vorbeşte despre acesta, o figură importantă a Kominternului. Decedat în 1945, dispare din peisajul comunist. Mai târziu, însuşi Ion Gheorghe Maurer va fi acuzat de kominternişti că nu-l apărase eficace pe Alexandru Iliescu la un proces, de pe urma căruia acesta fusese condamnat.

În perioada critică, spre final, Ion Ilici Iliescu îi oferă luui N.C. să-I serveasca drept filtru de oponenţi, jucănd el însuşi rol public de dizident. Ceea ce-i dă acces curent la cabinetul 1. Ficţiune oricum de neînţeles. La vrremea respectivă viitorul lider era pe linie moarta, la Editura Tehnică. Mai mult, în scenariul fictiv el este, cunoscut ca atare de Ceauşescu, preşedinte al… CFSN. Astel Iliescu din roman poate organiza lejer complotul sub naşul victimei. Sunt elemente inventate, care dau culoare, care dau parfum de farsă complotului inevitabil.

Farsa face utimii paşi. Generalul Stănculescu, identic cu cel real, ajuns, după scoaterea din joc a lui Milea (romanul înclină spre uciderea acestuia), ajuns stăpân pe culise, asigurat de ordinul ca orice subunitate militara sa nu se supuna decât ordinelor sale (detaliu necunoscut în preza momentelor de foc) împnge cuplul în elicopterul ajuns pe clădirea CC. dar… la Snagov dublura cu cataracta oculară îl înlocuieşte pe N.C.  în elicopter. El este cel care furnizează imaginea terifiantă a scoaterii din TAB, la unitatea militară de la Târgovişte. Li se spune lui şi Elenei că execuţia va fi simulată. Tot ce spectatorii români au văzut în filmarea falsului proces romanul afirmă că e teatru. Dar execuţia ne reintroduce în ce ştim. Deci în roman mor Elena şi prima dublură. Citind, ne întrebăm mereu, sincron cu zbaterea inimii Zoiei, dacă nu cumva tatăl ei trăieşte. Sentimentele atribuite personajului ei sunt impresionant de fireşti. Alt procedeu literar rafinat.

Dar personajul numit păpuşar o duce cu vorba, îi permite să-şi caute tatăl într-un anume loc apoi, în ultimele pagini ale romanului, deci la 4 ani după moartea Zoiei reale, o abandonează în mister. Efect rafinat de final.

Pentru cititorul care a urmărit toate amănuntele dramaticei realităţi din decembrie 89, lectura romanului e un test. Cere atenţie în fiecare pagină. Unele pasaje cer relectură.

Devierile ficţiunii de la realiatate, calculate cu fineţe de scriitor, sunt asimilate de cititorii îndeajuns de atenţi. Totuşi se strecoară o eroare majoră. Pe care o înţeleg mai puţin spre deloc. Se ştie că desfiinţarea Komintern în 1943 a fost falsă. Iar istoria episodului o spune clar. Cu gura lui Stalin. Care lămureşte liderii din următorul eşalon. Deşi structura romanului cere concentrarea atenţiei la lectură, relatarea fostului moment istoric e aproape supărător de lipită. În roman Stalin desfiinţează realmente Kominternul, ca fiind internaţionalist, urmând ca el să urmeze linia unui soi de naţional-comunism.

Un ultim detaliu de ficţiune lipită reaităţii cunoscute e descinderea în clluj al unui dispozitiv militar maghiar. Cu scoopul de a începe ocuparea Ardealului. Momentului I se dedică 2 relatări. În prima camioanele maghiare sunt respinde de partea de armată română ce apără Clujul. În celălalt se vadeşte că porunca lui Gorbaciov trimite militarii maghiari acasă.

Fictiv fiind, episodul e chiar plauzibil în contextul de atunci.

Ultima observaţie. Dacă structura compoziţiei are coerenţă şi rafinament, tonul scriiturii e întrucâtva inegal. N-am citit decât 3 cărţi ale autorului, cu asta cu tot. în celelalte două lectura curge lin. Ceea ce în hidrodinamică se numeşte curgere liniară. Aici întâlnim un minim spre inobservabil de turbulenţe. Mai puţi ca petele din Soare.  

Revista Neuma a ajuns la jumătatea anului. Numărul 5-6 e online.

Editorialul Câştigaţi la Loz in plic e semnat, cum altfel, de Andrea H. Hedeş. Iar, continuând formula tandemului, cursivul Printre noi, numai poeţi de geniu, aduce cititorului spiritul lui Horia Gârbea.

Nouă coperţi pe o pagină: apariţii Neuma.

Tot ca de obicei, primul Invitat special, gheorghr Grigurcu, îşi continuă şirul aforismelor. Urmează poeta Ioana Diaconescu. Apoi Suzana Fântâneriu.

Eveniment: Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2022

Actualitate: Premiul Naţional pentru Poezie “Lucian Blaga”. Premiul Garabet Ibrăileanu” la ediţia a VI-a. Festivalul Interneţional Tudor Arghezi, ediţia 43.

Eveniment Neuma: Prezenţă importantă – Neuma la Bookfest 2023.

Lansări de carte ale Uniunii Scriitorilor la Alba Iulia.

Lansare de carte: Marea e frumoasă la Cluj: Marea e frumoasă ca tine, cel mai recent roman de Andrea H. Hedeş.

Interviu: „Am adus acasă cu mine multă poezie contemporană românească“ – Andrea H. Hedeș în dialog cu LAARS SAABYE CHRISTIANSEN

Al patrulea Invitat special: Andrei Novac.

Proză: Eu sunt autorul – Radu-Ilarion Munteanu

Poezie: Mihaela Oancea

Tineri Poeţi: Maria Niculai

Proză: Ceasornicarul de la Auschwitz – Sergiu Someşan

Avanpremieră Neuma: Insula apostaţilor – Carmen Cecere

Avanpremieră Neuma/Tineri poeţi: Mihai Vasilescu

Proză: Popas în piaţeta Enkidu – SIMonA-GRAZIA DIMA

Studii critice: Literaturaca o mare iluzie de Gheorghe Glodeanu

Anchetă: Epoca scriitorului.

Interviu: Elena Abrudan în dialog cu Constantina Raveca Buleu

Răzleţe: Plăcerea neruşinată de a trăi – Gelu Negrea

Puncte de vedere: Sfinţi şi dobitoci – Răzvan Nicula

Eveniment editorial: Tetralogie. Dancing Queen cu Voltaren. – Horia Gârbea. Gabriela Adamesteanu – Voci la distanţă – Gheorghe Lăzărescu. Pe urmele lui Theodoros – Monica Grosu

Cartea de poezie: Ipostaze lirice – Horia Gârbea. Poesia, amanta mea nepereche – Ioan Holban

Focus Neuma: Confesiunea unei insurgente – Gela Enea. O poetică a identităţii – Ana Dobre. Referitor a aceeaşi carte: Jurnalui insurgentei anA, de Gabriela ana Bălan.

Volume Neuma: Trei, Doamne – Ottilia Ardeleanu. Deasupra oraşului este cerul – Nicoleta Milea. Zona de indulgenţă –  de aceeaşi autoare. Luiza Cala. Sunt o callatiană. Călin Dengel – Nimbus sau ritul neîmpăcării. Pe calea binelui – Mihaela Aionesei. Dincolo de lumină, poemul  Flavia Adam. Copac în câmpie – Radu-Ilarion Munteanu

Cartea de poezie: ELENA ARMENESCU, CINCISPREZECE LUŞTRI – Evelyne Croitoru. Un dialog cu sine şi poezia – Sonia Elvireanu. Originala percepţie a timpului – Raluca Faraon. Teofil Răchiţeanu şi limba engleză – Ioana Sasu-Bolba. Curajul de a spune lucrurilor pe nume – Adrian Ţion. Strigătul poetului – Menuţ Maximinian.

Cartea de critică: Eternul Marin Preda – Ella Leynard

Etnologie: Limbile minorităţilor etnice în diversitatea şi egalitatea culturii vietnameze – Pham Van Anh, Anh Dao. Traducere din limba engleză de Andrea H. Hedeş. Publicitatea antropologică – Menuţ Maximinian

Literatura lumii: José Emilio Pacheco: Când am plecat din Havana, Dumnezeule Doamne…

Traduceri noi: Christopher Marlowe: Doctor Faustus (fragment). Traducere şi note de George Volceanov

Viaţa cărţilor: DE LA URBE, C{TRE LUME – CRONICA DIN NÜRNBERG – Miruna Drăghici

Teatru: Porţi deschise teatrului – Codruţ Radi

Eveniment teatral: Amphitryon – de la Palais-Royal la Cluj-Napoca – Alexandru Jurcan

Plastică: “Somnul raţiunii naşte monştri” – Elena Abrudan

Plastică/Teatru: Pe urmele spiritului – Codruţ Radi / Simfonia pietrelor singure – Alexandru Jurcan

Ecran literar: Măgăriţa îndrăgostită pe calea ferată – Alexandru Jurcan

Muzică: A rămas cântând – Codruţ Radi

Cinemateca: Noroc chior – Raluca Faraon

Jurnal teatral: Ion Cocora

Rock: Dincolo de blues – Dumitru Ungureanu

Călătorii: Memorii născătoare de lumi ancestrale – Ramona Müller

Culinar: tradiţionalul serial al floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti

Contre pied: Vulturul şi vrăbiuţa – Gelu Negrea

Vitrina cu cărţi: Mai mulţi autori şi 6 coperţi

În fine, DECE Neuma?

Prezentarea succintă a unui nou număr al revistei Neuma obişnuies s-o datez cât mai iute după aemnalarea apariţiei ediţiei online. S-a întâmplat ca acest “iute” sa întârzie o saptămână. Un articol era deja încărcat pe blog la data imediată

Vladimir Vladimirovici Putin a devenit subiectul unui număr crescând de cărţi. Care au atras atenţia unui număr crescând de cititori. Personal mi-am adjudecat câteva, despre care voi spune, mai jos, câteva cuvinte. În pagina ziarului pe care-l deschid zilnic, numărul cărţilor semnalate e mai mare. Până la întreruperea prezenţei la cele două târguri bucureştene de carte, Bookfest la începutul lui iunie şi gaudeamus, la finele lui noiembrie, datorată iniţial pandemiei, apoi insurmontabilelor dificultăţi de mers, am urmărit cele două evenimente de la deschiderea lor, în primii ani de după 90. Prin ambasadori, la ediţia actuală Bookfest, mi-am făcut o idee relativ relevantă asupra ofertei actuale. Numărul cărţilor care orbitează în jurul personajului Putin e încă mai mare. Iar prin anticariate – a căror ofertă o consult, fără a cumpăra, sunt şi mai multe.

Bref, noul ţar creşte în poziţia de focar orbtal în universul cărţii. Fie şi doar a celor în limba română. Aşadar, cele câteva pe care mi le-am adjudecat, la care le adaug pe cele pe care le-am citit, împrumutate ad hoc (stricto sensu), au un coeficient relativ de reprezentativitate.

Plasez pe primul plan două titluri relativ recente. Putin, obsesia imperiului şi Rusia, o ecuaţie complicată. Autor profesorul universitar Armand Goşu. Doctor în rusistică. Cu titlul aferent obţinut între 1995-1998 la Universitatea din Moscova. Acum predă istoria Rusiei la Universitatea din Bucureşti. A doua carte cunoaşte imediat o a doua ediţie revăzută şi adăugită. Ambele sunt produsul editurii Polirom.

Dacă adăugăm informaţiilor extrase din lectura celor două cărţi (nu sunt singurele sale opere publicate), pe cele difuzate direct în câteva dialoguri televizate, găsibile pe youtube, îl putem considera pe autor o sursă de prim rang în ce priveşte personajul Putin, cel care a devenit, progresiv, un focar gravitaţional major.

Profesorul A.G. nu e singurul portretist al lui V.V.P. dar e autorul celui mai veridic şi sintetic portret. Conform A.G. Putin e nu precocupat, ci obsedat de propriul loc nu major, ci esenţial în istorie. El se crede, nu doar se consideră urmaşul direct al liniei Alexandr Nevski, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Stalin. Evită să se refere la Ecaterina cea Mare. Oare nu consideră că aceasta a fost o conducătoare mai eficientă decât cei înşiraţi? Sau se jenează considerând-o mai puţin demnă decât marii lideri? Nu cred că are o problemă cu originea ei germană şi protestantă convertită. Dece? Deoarece e discutabil dacă ştie.

În articolul http://tilici.blog/dezbatere-online/ am putut identifica geopolitica lui Dughin. Nu e singura. Teoriile geopolitice ale intelighenţiei ruseşti sunt prezentate în lucrarea Geopolitica spaţiului exsovietic între hegemonia Rusiei şi structurile euro-atlantice, a dr. Oana Simion, editura ISPRI, 2013. Studiul profesionist, amănunţit, e deosebit de util în principiu. Din păcate ras în urmă cu 10 ani. Interval imens faţă de dinamica geopolitică globală. Din aceşti 10 ani, ultimele 15-16 luni (articolul e publicat aici pe 12 iunie 2023) au trecut de la declanşarea războiului Rusiei împotriva Ukrainei. Tabloul global s-a schimbat radical faţă de momentul publicării studiului exhaustiv citat, valabil la momentul publicării. Între timp, evident, teoria Eurasiei a lui Dughin a devenit quasioficială. Cum discursul public al lui Putin preia această teorie, investirea academicianului ca mentor al neoţarului capătă consistenţă.

Obsesia istorică a lui Putin e similară flagrant cu cea cunoscută românilor din anii 70-80. Nicolae Ceauşescu a fost singurul lider al sistemului colonial sovietic care o cultiva cu osârdie. Ascultându-l pe Putin şi cunoscând dramatic primitivismul mental al exliderului român, putem lesne să atribuim o mentalitate înrudită măruntului maior KGB cu funcţie în ex RDG.

Lansat nefericit de Boris Elţîn în ultimul său an de mandat, ca protecţie imunitară, un individ cu o atare mentalitate primitivă nu putea parveni, odată ajuns la puterea globală, decât crezându-se Alexandr Nevski.

Vedem aici o asemănare, oricum relativă, cu întâlnirea din 1919 dintre complexatul arhitect ratat austriac dramaturgul la fel de ratat Dietrich Eckart. Din care s-a născut funestul concept de fuehrer.  

Am spus Nevski, pentru rezonanţa istorică. Putin n-a lăsat să se înţeleagă că e urmaşul lui Stalin. Ci, indirect, că e un messia care poate duce mai departe opera lui Stalin. Abia în 2005, dedat cu instrumentele puterii, convoacă un congres al istoricilor, unde dă ukazul: tineretul nostru nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. Mai târziu, când era premier, în rocadele cu Dmitri Medvdev, a declarat, citat de France presse, şlefuindu-şi exprimarea: Uniunea Sovietica a fost “Marea Rusie”, iar destramarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut.

Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia şi apoi a atacat Occidentul. Katherine Belton. Versiune românească de Gabriel Tudor, Editura Litera, martie 2022.

Ediţia originală, apărută în 2021, e apreciată ca cea mai bună carte a anului de The Economist, Financial Times, New Statesman, The Telegraph, best seeler de către Sunday Times.

Cartea i-a enervat pe miliardarii ruşi, care au dat în judecată autoarea şi editura. https://spotmedia.ro/stiri/magazin-si-stiinta/oamenii-lui-putin-cartea-care-i-a-enervat-pe-miliardarii-rusi-acestia-au-dat-in-judecata-autoarea-si-editura

Autoarea este jurnalistă de investigatii şi fosta corespondenta la Moscova. Ea dezvaluie povestea nespusa despre cum Vladimir Putin si un mic grup de kaghebisti din jurul lui au ajuns la putere si si-au jefuit tara. Sapand pana in adancurile operatiunilor Kremlinului lui Putin, Belton acceseaza jucatori-cheie din interior pentru a dezvalui cum i-a inlocuit Putin pe afaceristii independenti ai epocii Eltin cu noua generatie de oligarhi loiali, care in schimb au distrus economia Rusiei si sistemul sau legal si au extins influenta Kremlinului in Statele Unite si in Europa. Rezultatul este o expunere teribila si lamuritoare despre revansa luata de KGB – o poveste care incepe in ceata prabusirii URSS, cand retelele de operativi au putut sifona miliarde de dolari din intreprinderile de stat si sa-si mute prada in Occident. Putin si aliatii lui si-au finalizat mai apoi planul, reafirmand puterea Rusiei in timp ce preluau controlul asupra economiei ruse, suprimand vocile independente si lansand operatiuni de influenta sub acoperire in strainatate.

Mergand de la Moscova la Londra si in Elvetia, apoi pana in Brighton Beach din Brooklyn si adunand o distributie de personaje colorate pe masura, Oamenii lui Putin este povestea completa a modului in care s-au sfarsit sperantele de construire a unei noi Rusii, cu consecinte dramatice pentru locuitorii ei si, din ce in ce mai mult, pentru intreaga lume.

Oamenii lui Putin va deveni cu siguranta relatarea cea mai importanta despre Putin si putinism. – Anne Applebaum, The Atlantic

Aceasta carte zguduitoare, imaculat documentata, este fara indoiala cel mai bun volum scris despre Putin, despre oamenii din jurul lui si poate chiar despre Rusia contemporana insasi, in ultimele trei decenii. – Peter Frankopan, The Financial Times

Cartea lui Catherine Belton are un ritm alert, este documentata cu minutie si este plina de date necunoscute pana acum – sau cunoscute de mai putina lume… Este cel mai bun exemplu de carte scrisa de un jurnalist, cu ochi pentru o poveste bine condusa si personaje impresionante si din fericire ferita de teoretizari academice. Si ce povesti are de spus Belton… – Owen Matthews, Spectator

Luand urma banilor si scufundandu-se adanc in mlastina afacerilor necurate, Belton a recompus o imagine terifianta a unui regim criminalizat ale carui metode seamana mai mult cu ale mafiei decat cu ale unui stat. – Arkadi Ostrovski, The Sunday Times

Belton isi populeaza panoplia de companii-fantoma si de defenestrari fatale cu personaje captivante… Expune fara odihna un regim criminal care se revarsa dincolo de granitele sale. – Stephen Kotkin, Times Literary Supplement

https://www.libris.ro/oamenii-lui-putin-catherine-belton-LIT978-606-33-8465-3–p27729604.html#descriptionHead

Putin şi putinismul. Francoise Thom. Versiune românească de Adina arvatu, Humanitas, 2020.

Autoarea este stralucita elevă a lui Alain Besançon și fiica matematicianului René Thom, autorul teoriei catastrofelor, a fost de foarte tânără perfect pregatită pentru sovietologie. Agrégée de rusă, a cunoscut direct „socialismul real“, prin lungi stagii la Moscova (un an la universitate, trei ani la Editura MIR) și nenumărate călătorii în tot fostul imperiu. Françoise Thom s-a impus astfel printre autoritățile mondiale din domeniul studiilor ruse și sovietice, numărându-se, alături de mentorul ei, printre rarii occidentali care au înțeles misterele ascensiunii lui Gorbaciov și ale prăbușirii comunismului de stat. A predat în învățământul secundar, apoi la Université de Paris X – Nanterre, înainte de a-și începe cariera la Sorbona, unde se ocupă de istorie contemporană, cu accent pe istoria relațiilor internaționale și a războiului rece. A debutat cu o carte despre derivele sovietizante ale învățământului francez (L’ecole des barbares, Julliard, Paris, 1985, în colaborare cu Isabelle Stal). La langue de bois (Julliard, Paris, 1987) este o versiune prescurtată a tezei sale de doctorat, pregatită sub îndrumarea lui Alain Besançon. S-a impus cu Le moment Gorbatchev (Hachette/Pluriel, Paris, 1989; ediție adusă la zi, 1991), lucrare excepțional documentată și lipsită de iluzii (poate de aceea autoarea a fost concediată de criptocomunistul director al Institutului de Polemologie la care lucra). Alte scrieri: Les Fins du communisme (1994; trad. rom. 1996), Beria: Le Janus du Kremlin (2013), Géopolitique de la Russie (2016, în colaborare cu Jean‑Sylvestre Mongrenier).

Cartea cercetătoarei Oana Simion e un demers teoretic. Ultimele două sunt concrete. Cărţile profesorului Goşu nu sunt clasificabile din acest punct de vedere. În ordinea recomandabilităţii le consider, însă, prioritare.

Portretele in extenso ale celor două autoare ale ultimelor două cărţi prezentate au rostul de a dezvolta tabloul literaturii de gen. a cărei actualitate şi interes nu e necesar a fi demonstrat

Nu ştiu dacă voi mai achiziţiona altele de gen. oricum vor fi exclusiv ebook.

Au îndiguit, într-un scurt interval – 1856-1867 – imperiul rus. Fă ră a şti unul de celălalt şi, mai mult, fiecare în numele altei puteri.

Primul, Ion Ghica. Prezentat pe larg în numărul care va apărea în 15 iunie 2023 al publicaţiei trimestriale online www.Egophobia.ro, ca autor al Scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aflat din 1848 la Constantinopol, ca trimis al guvernului provizoriu de la Bucureşti, este numit de sultan, în 1853, la recomandarea ambasadorului englez Stratford Canning de Redcliffe în funcţia de principe (bey în turcă) al insulei Samos. Şi-a exercitat funcţia până în 1859, la 3 ani după sfârşitul războiului Crimeii.

Principala activitate în insulă, dincolo de obiectivele de dezvoltare, a fost stârpirea pirateriei din zona locală a arhipelagului grecesc. O acţiune de asanare economică, dar mai ales strategică. Obiectivul pirateriei greceşti era marina militară anglo-franceză, care opera împotriva celei ruseşti, în faza navală a războiului Crimeii. Stârpind pirateria grecească, beyul de Samos a acţionat în favoarea aliaţilor antiruşi. Către finele lui 1855 cea mai mare parte a piraţilor greci s-a predat forţelor beyului.

Slăbit în urma războiului, în plan militar, economico-financiar şi strategic, imperiul rus, ajuns la maxima extindere spaţială, se temea că ar putea pierde nu doar Alaska, ci şi teritoriile de pe coasta apuseană a Americii de Nord în favoarea Angliei, adversar direct în războiul Crimeii. Generalul american Gheorghe Pomuţ, născut român, dar participant la revoluţia de la 1848 de partea lui Kossuth, a condus tratativele financiare cu imperiul rus pentru cumpărarea Alaskăi. Vezi www.revistaneuma.ro 7-8 pe 2022, rubrica “Colţul lui Yorik”

Preţul tranzacţiei a fost 7.2 milioane dolari. La valoarea actuală ar fi cam 100,000. Oricum o sumă mică.

Cum spuneam, cei doi români care, prin acţiunile lor, au adus contribuţii importante împotriva imperiului rus. Fără nici o coordonare mutuală, fără a se cunoaşte şi fiecare în numele altei puteri. Impreriul Otoman, aflat atunci în război împotriva imperiului rus – Ion Ghica, atunci bey al insulei Samos, respectiv Gheorghe Pomuţ, general şi diplomat american de origine româno-maghiară.

Sunt faptele mai mult sau mai puţin paralele ale celor doi români o cât de insignifiantă revanşă simbolică pentru cele 13 fapte de ocupaţie militară de teritorii româneşti de către imperiul rus, sub toate formele sale, ţaristă, bolşevică, stalinistă etc? Ce au comun aceste forme istorice este linia geopolitică.

Răspunsul tehnic e, evident, negativ. Întâi de toate faptele celor doi români sunt disjuncte din toate punctele de vedere, mai puţin cel cronologic. Apoi, în plan geopolitic, consecinţele directe ale celor două momente de slăbiciune imperială, rămân nesemnificative.

Singura conexiune e valabilă exclusiv pentru noi, ca români. Şi exclusiv în plan simbolic.

Este aceast microamănunt istoric de ignorat? Pentru noi, ca români, nu.

Apariţia Masadei – Editura Neuma, 2021, a fost o surpriză pozitivă. Nu cunoşteam scriitoarea, m-a impresionat proza ei. Şi iată că peste doi ani Editura Leviathan lansează un alt volum de proză scurtă, a aceleiaşi autoare, Letiţia Ladislav: Herr Wang şi genitivul. (2023).

La reapariţia publică a autoarei, după cam 40 de ani de absenţă (debutase cu romanul Vrăbiile pământului, 1978 şi volumul de proză scurtă Viaţă la prima vedere, 1980) o contribuţie greu de neglijat au avut publicaţiile Leviathan. Din 2018, scriitoarea deţine o rubrică săptămânală de proză scurtă în portalul Leviathan.ro, intitulată Dragoste, străinătate şi vis. Compoziţia volumului de faţă e selectată din această colecţie de texte.

Substanţa prozelor din volum are o doză memorialistică, dar tonul şi mai ales stilul narativ e exterior, obiectiv, concentrat. Oarecum studiat chiar. Impresia cititorului bate spre o interesantă dedublare. Indiferent de zona biografică acoperită – de la momente din copilărie la altele din viaţa în emigraţie – momentele par preluate de un scriitor outsider, care-şi asumă literaturizarea acestora.

Dar există variaţie chiar în prelucrarea acestui profesionist virtual. Majoritatea textelor se apropie, chiar literaturizate, de jurnal. Cu explicitarea consumului emoţional interent al povestitoarei. Printre care întâlneşti mici perle. O zi în ianuarie e o proză pur şi simplu. Pe care cititorul exersat o receptează ca atare. Aş spune fără ezitare o proză model. Nu departe, poate cu un insignifiant minus tehnic, în schimb cu o emoţionantă iradiaţie simbolizantă, Puiul de cămilă.

Care ar fi fost rezultatul unui text omogen la astfel de nivel literar? O lectură încântătoare. Dar fără ponderea tonului jurnalier, volumul ar fi pierdut mult. În comunicarea cumva fraternă cu ţinta confesiunii – cititorul.

Fără îndoială, Letiţia Vladislav n-a scris nici cu 40 de ani în urmă pentru amatorii de telenovele. N-ar mai fi avut sens să scrie acum pentru alţii. Un Radu Cosaşu, iau la întâmplare, avea sens să scrie odată Servim Republica Populară Română, darnici în ton parodic n-ar mai fi putut scrie astfel după cele 6 volume retipărite de Supravieţuiri.

De altfel, personajul asumat al pseudojurnalului montat din piese separate îi mărturiseşte, din emigraţie, mamei (prezentă frecvent în filmul de montaj al memoriei) că nu mai poate scrie. Momentul e unicat. Traversat discret. Nu are rezonanţa celebrei replici a lui F. Scott Fitzgerald, dată patronului său hollywooodian. Nici mama nu are forţa răspunsului aceluia. Şi nici nu ştim dacă scriitoarea cunoaşte episodul pe care-l parafrazează. Dar oricum momentul său se înşurubează perfect în demersul ei recuperator.

O problemă care apare frecvent în textele genului epic e următoarea. Un număr nonneglijabil de personaje, din romane şi nuvele, sunt fabricate din elemente compozite. Cititorul familiarizat cu lumea autorului respectiv are, uneori, şansa de a decela una sau mai multe surse ale personajului respectiv. Eventual se poate amuza. Dar autorul îşi conduce astfel acţiunea încât cititorul din Noua Zeelandă, dacă citeşte în română, consideră automat personajul respectiv ca ficţiune. Ca cititor, m-am plasat în ipostaza cititorului neozeelandez. Mai ales ca urmare a narării la persoana întâia. Aşteptând să conchid că personajele familiare povestitoarei ar putea fi abstracte. Inventate. Dar… am găsit un amănunt care mă detaşează de ipostaza asumată. Povestitoarea precizează, o singură dată, mai mult sau mai puţin din goana calului, că înainte de a emigra, lucrase la radio. Neozeelandezul meu habar n-avea de unde să ştie, mare parte din cititorii români nici ei, eu m-am aflat în grupul oricum limitat care, cunoscând amănuntul biografic, am fost obligat să conchid că povestea cu rezonanţe biografice are un fond autentic.

Şi tocmai faptul că tonul narativ e subtil ambiguu, lăsând posibilitatea de a recepta povestea ca abstractă îl socot a fi încă o calitate a scriiturii.

Lumea emigraţiei e descrisă cu acurateţe. Cunoscută în profunzime. Făcând din experienţa vieţii de emigrant un subiect major. Subliniind şi atitudinea personajelor de interfaţă cu plasticitate mereu obiectivă.

Iată dece, cititorul român privilegiat e cel care posedă în bagaj doze din această experienţă. Recomand grupului editoral producător să faciliteze, prin dublarea formei tipărite cu una online, accesibilă românilor extrateritoriali. Care or aprecia mai profund ca mine lectura.

Un alt segment favorizat de cititori români este cel ardelean. Eelemntele de gen sunt evident mai rare decât la Leon Grapini şi la Florica Bud. Dar suficiente ca să fie savurate de cititori ardeleni.

Dar Letiţia Vladislav merge mai departe. Extinde investigarea fenomenului migraţiei, sesizându-I şi sugerând cititorului neutru din trăsături de condei mentalul unui număr considerabil de migranţi. Dincolo de personajele episodice întâlnite în tablourile la care participă povestitoarea, întâlnim capitolaşe ai căror eroi sunt, punctual, sudanezi. O bijutere de gen e drama unui cuplu de arabi. Soţul, bogat şi stabilit in vest, repudiază soţia, conform cutumei în care a fost crescut. Iar aceasta e salvată salutar de un fost iubit din şcoală.

Scriitoare e acum stabilită în sudul Spaniei. Poate că materialul de viaţă mai are de aşteptat până la o posibilă valorificare. Dar, personal, aş fi curioa să găsesc, într-o eventuală altă carte, tablouri de gen cu turişti ruşi. Niciodată migranţi, au bani şi circulă foarte mult în Europa. Ar fi o extensie interesantă a universului aşa de autentic şi rafinat oferit de această remarcabilă carte.

În 2016 editura Humanitas a publicat versiunea românească a cărţii Statele Unite şi noua ordine mondială (traducerea din portugheză de Simina Popa şi Cristina Niţu). Cartea e o dezbatere virtuală între Olavo de Carvalho şi Alexandr Dughin.

Organizatorii şi moderatorii dezbaterii: Giuliano Morais şi Ricardo Almeida

Cine sunt protagoniştii?

Alexandr Dughin – n. 7 ianuarie 1962, Moscova) este un geopolitician, filozof, sociolog și politician rus, unul dintre cei mai influenți intelectuali ai „noii Rusii“, cunoscut pentru legăturile sale strânse cu Kremlinul și armata rusă. Este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității de Stat din Moscova și lider al Mișcării Internaționale Eurasia. Dughin se opune liberalismului și globalismului, pledează pentru respectarea valorilor creștine tradiționale, naționale și pentru crearea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. A scris mai multe cărți de geopolitică, printre care Bazele geopoliticii, Teoria lumii multipolare și A patra teorie politică: Rusia și ideile politice ale secolului XXI.

Olavo Luiz Pimentel de Carvalho (n. 29 aprilie 1947, Campinas, Brazilia) este un filozof, scriitor și jurnalist brazilian preocupat de istoria filozofiei, istoria mișcărilor revoluționare, religie comparată, psihologie și antropologie filozofică. Este cunoscut pentru ideile sale politice conservatoare și pentru critica adusă politicii de stânga. Între 2001 și 2005 a predat filozofie politică la Universitatea Catolică Pontificală din Paraná, Brazilia, apoi s-a mutat în Statele Unite, devenind corespondent internațional. Printre numeroasele sale cărți se numără: A Imagem do Homem na Astrologia (1980), Astrologia e Religião (1986), Uma Filosofia Aristotélica da Cultura (1994), O Jardim das Aflições: De Epicuro à Ressurreição de César; Ensaio sobre o Materialismo e a Religião Civil (1995), O Mínimo Que Você Precisa Saber para Nâo Ser um Idiota (2013). Este fondatorul și președintele Inter-American Institute for Philosophy, Government, and Social Thought (2009).

Dezbaterea online a durat între 4 martie şi 31 iulie 2011. Websitul care a găzduit-o a fost accesat de peste 200,000 persoane din 30 de ţări.

Partea întâi

ROLUL STATELOR UNITE ÎN NOUA ORDINE MONDIALĂ

Tranziţia globală şi duşmanii săi – Aleksandr Dughin

Autorul consideră prevalenţa conceptului NOM la finele Războiului rece, plasat, acesta, în viziunea sa, în epoca Gorbaciov. Dominantă în această perioadă ar fi fost o strânsă cooperare între URSS şi USA. După desfiinţarea, în 1991, a primeia, proiectul NOM a fost uitat. A urmat o nouă OM, unipolară, descrisă de Sfârşitul istoriei de Francis Fukuyama, pe care Dughin o numeşte o utopie.

Unii specialişti (între care Dughin se consideră implicit a face parte) consideră că lumea are nevoie de o nouă paradigmă care să înlocuiască unipolaritatea. Dughin, ca participant la dezbatere, renunţă la poziţia politică cunoscută public în favoarea uneia filosofică, conchizând cu bun simţ: Ne aflăm în mijlocul unei Tranziţii care încă nu s-a încheiat.

Dughin vede viitorul Statelor Unite ca îndoielnic. Acestea s-ar afla în faţa a trei alternative: 1. Înfiinţarea unui Impriu American stricto sensu, cu un centru dezvoltat şi o periferie relativ instabilă; 2. Să creeze o unipolaritate multilaterală, spatiu al cooperării cu puterile care agrează rezolvarea problemelor regionale (Canada, Europa, Australia, Israel etc); 3. Să promoveze globalizarea accelerată prin întemeierea Guvernului Mondial şi destituirea rapidă a suveranităţii Statelor Naţionale, premisă a creerii Statelor Unite Globale.

În restul analizei, Dughin îşi respectă condiţia de filosof, face abstracţie de opţiunile personale, iar rezultatele conturează un tablou realist.

Trei proiecte de putere globală în dispută – Olavo de Carvalho

Preopinentul braziliano-american pleacă de la constatarea că dialogul sui generis fabricat de organizatori e, virtualmente, imposibil. Face, explicând, o listă de elemente fundamentale comune ambilor preopinenţi. Dar… Din punctul de vedere al poziţiilor pe care le ocupăm în societate, dimpotrivă, diferenţele sunt atât de numeroase (op.cit). astfel, el reduce dezbaterea la una, cumva exterioară.

Autorul replicii la demersul obiectivant al lui Dughin desfiinţează abil, blând şi cu fină ironie tocmai calitatea majoră a discursului acestuia. Această poziţionare nu numai că asumă fondul adânc polemic nu al dialogului politicos formal, dar e admirabil ilustrată de 2 figuri remarcate, en passant, de Horia Roman Patapievici într-o conversaţie/conferinţă publică. E ceea ce m-a determinat să caut cartea de faţă, s-o citesc cu atenţie şi să scriu despre ea. N-o sa le inserez, sper chiar că referirea la aceste imagini va indemna o parte din cititorii rândurilor de faţă să repete experienţa mea de lectură.

Profesorul brazilian, stabilit în USA, completează: Diferenţa aceasta existenţială, pe care fotografiile alăturate o ilustrează, face ca opiniile noastre, chiar şi atunci când exprimarea lor verbală coincide ad litteram, să însemne lucruri total diferite, în funcţie de scopurile fiecăruia. Răspunsurile pe care le vom da la întrebările acestei dezbateri vor demonstra acest lucru, sper, la fel de limpede ca şi fotografiile. (ibidem). În ultimă analiză, Nu am exagera dacă spunem că lumea de azi e obiectul unei dispute între militari, bancheri şi predicatori. (ibidem)

Într-o analiză mai amănunţită decât a preopinentului său a realitătii globale, de Carvalho scapă o frază aparent în afara contextuui. Dar care traduce mot-à-mot o idee pe care am pescuit-o din social-media: SUA nu sunt centrul de comandă al proiectului globalist, ci, dimpotrivă, victima sa prioritară, însemnată pentru a fi exterminată. Şi care derivă direct din proiectul globalist/progresist al lui Gyorgy Soros – aşa cu se poate deduce din calupul de informaţii despre acest personaj.

Un amănunt pe care de Carvalho nu-l atinge, deşi odată ce conturează cele 3 mari curente ale contemporaneităţii e un aparent paradox. În retorica propagandei antioccidentale ale Rusiei, Occidentul e acuzat tocmai de păcatul progresismului. Soros, duşmanul ireductibil al USA, e văzut, fără a-l numi, ca produsul toxic al Occidentului. Dece? Retorica antioccidentală a lui Putin se bazează, profesionist, pe nivelul submediocru al ariei largi a acestei retorici. O propagandă logică, să zicem precum comentariul lui Dughin în această dezbatere, ar rata ţinta. Fără batăr o singură cercetare sociologică (pe care întreaga comunitate a specialiştilor se fereşte s-o facă, 12 ani de praxă în social media dau o idee clară asupra gradului mediocru de instruire a publicului.

Concluzia finală a profesorului brazilian e tăioasă: Rusia lui Aleksandr Dughin pare că a învăţat din crimele şi eşecurile ei tocmai opusul.

PARTEA A DOUA

REPLICI ŞI CONTRAREPLICI

Occidentul contra restului lumii – Aleksandr Dughin

Individualismul şi holismul

Simţindu-se provocat, profesorul Dughin cheltuie nu puţin spaţiu pentru a se angrena în polemică, neomiţând să diagnosticheze Brazilia ca subtil antiamericană. Nu ştiu când anume ţara auriverde s-a asociat grupului BRIX. Probabil ulterior construirii cărţii-dezbatere. O fi un raţionament general, sau ideologul regimului Putin era în secretele zeilor?

Trei proiecte globale, Dughin reia ofensiva, încercând să demonteze construcţia lui de Carvalho. Coborând din sferele metafizice din care debutase discursul său, el se vede silit sa fie sincer. Dezvăluind nevoia unei alianţe între binomul ruso-chinez şi lumea islamului. Pe baza antiamericanismului funciar al ambilor poli. Alianţa de ultimă oră, între Iran şi Arabia Saudită, ulterioară elaborării cărţii-dezbatere, care are un potenţial geostrategic de rupere a echilibrului tripolar, dă un prim sens noului concept eurasianism. Pe care-l vedem în discursul lui Putin. Preluat direct de la mentorul său Dughin. În acest tur, acestuia din urmă îi scapă un porumbel. O alianţă a ceea ce Dughin numeşste eurasianism şi islamism nu mai exprimă dialectica individualism/holism (ceea ce ar avea sens), ci o structură conjunctural millitantă. Antiamericanismul concret e mai ponderal decât dialectica principială.

De fapt titlul  Occidentul contra restului lumii e fals. În realitate e vorba de Restul lumii împotriva Occidentului.

Natura acestei dezbateri şi poziţia mea personală – OLAVO DE CARVALHO

Misiunile noastre în această dezbatere

Ştiinţa politică, cum am mai spus, s-a născut în momentul în care Platon şi Aristotel au făcut distincţia între discursul agenţilor politici în conflict şi discursul observatorului ştiinţific care încearcă să înţeleagă ce se întâmplă între ei.

Astfel de Carvalho îşi readuce sec preopinentul în planul proiectat al dezbateii. Discret, îi anulează demersul militant. Îşi ia ca argument tocmai cele două fotografii de mai sus: Fotografiile pe care le-am ataşat primului meu mesaj, ca sinteză umoristică, documentează pe de-a-ntregul diferenţa dintre agentul politic învestit cu planuri globale şi mijloace de acţiune la scară imperială şi observatorul ştiinţific nu doar lipsit de oricare din aceste lucruri, ci şi ferm hotărât să le respingă şi să trăiască fără ele până la sfârşitul zilelor sale, din moment ce sunt inutile şi nepotrivite cu misiunea vieţii pe care şi-a ales-o şi care este, pentru el, singura justificare rezonabilă a existenţei sale.

          Pasul următor duce în derizoriu discursul ofensiv al preopinentului. Ajunge titlul: De la argumentare la banala bârfă.

Aici e preferabil un citat mai lung în locul traducerii acestuia în cuvintele cronicarului: Nu spun, desigur, că prof. Dughin ar fi necinstit. Dar se dedică în mod cinstit unui tip de luptă care, prin definiţie şi de când lumea şi pământul, întruchipează necinstea prin excelenţă. În acest sens, nu e de mirare că încearcă să manipuleze însăşi situaţia dezbaterii pentru a o forţa să fie în favoarea sa în marea confruntare, aşa cum o concepe el. Pentru asta, trebuie în primul şi în primul rând să falsifice poziţia adversarului său, făcându-mă pe mine purtătorul de cuvânt şi adeptul globalismului occidental contra căruia, totuşi, eu am scris pagini întregi în mass-media braziliană, într-atât, încât am fost acuzat că aş fi un „teoretician al conspiraţiei“, o etichetă denigrantă standardizată pe care elita globalistă o foloseşte cel mai frecvent pentru a-i intimida pe cei care îndrăznesc să o investigheze.

Nefiind mulţumit cu atât, mă acuză de ostilitate faţă de compatrioţii mei, insinuând că, pentru că locuiesc în SUA şi am scris unele lucruri în favoarea conservatorismului american, sunt un fel de trădător de ţară.

Să vedem modul în care realizează acest tour de force:

America Latină, în special Brazilia, prezintă unele diferenţe sociale şi culturale în raport cu societăţile şi culturile europene sau nord-americane. În cazul prof. Carvalho, faptul că trăieşte în SUA joacă un rol important. Nu mă refer la localizarea sa geografică, ci la identificarea sa culturală. Iar acest lucru poate fi confirmat de textele prof. Carvalho pe care am avut ocazia să le citesc. Sunt o mărturie a aderării sale la tradiţia nord-americană (în versiunea sa „tradiţionalistă“ sau „de dreapta“) şi a distanţării de principalele caracteristici ale atitudinii culturale braziliene critice faţă de Statele Unite. Aflându-se, din punct de vedere politic, „la dreapta“, bănuiesc că prof. Carvalho blamează „stângismul“ latin şi brazilian. Simpatia mea, în cazul acesta, este de partea Americii Latine. Fiind un critic al SUA şi al civilizaţiei occidentale ca întreg, găsesc caracteristici eurasiatice în societăţile Americii Centrale şi de Sud. Deci, într-un fel, eu sunt mai probrazilian decât prof. Carvalho, „brazilianul pur“ care prezintă anumite aspecte (conservatoare) ale SUA şi ale Occidentului în ansamblul său.

Acest paragraf este de o incoerenţă magistrală. Dacă ceea ce contează nu e „localizarea mea geografică“, ci „identificarea mea culturală“, faptul că trăiesc în SUA sau în Zambia nu ar trebui să conteze câtuşi de puţin. Iar dacă prof. Dughin menţionează locul meu de reşedinţă, afirmând în acelaşi timp că nu despre asta e vorba, atunci la ce bun această menţiune? Este doar un excipient pentru insinuarea otrăvită care urmează: fiindcă este la fel de antiamerican ca stânga braziliană, el ar fi mult mai „probrazilian“ decât mine, ca şi cum stângismul care se întâlneşte acum în Brazilia ar fi cea mai pură expresia a culturii patriotice, şi nu implantul de import care este de fapt. Când califică stângismul brazilian drept „eurasiatic“, prof. Dughin demonstrează de fapt că nu cunoaşte practic deloc situaţia braziliană. Oricine a urmărit marile schimbări din politica economică, juridică şi culturală din Brazilia ultimilor douăzeci de ani ştie că toate acestea au venit de-a gata de la centralele globaliste – ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), UNESCO, Bilderberg, Rockefeller, Fundaţia Ford, George Soros etc. În politica economică, ultimele guverne braziliene nu au făcut altceva decât să urmeze cu fidelitate instrucţiunile Băncii Mondiale. În domeniul sănătăţii, toate reformele adoptate au fost recomandările specifice ale OMS. Principiile „corecte din punct de vedere politic“, impuse de guvern întregii societăţi braziliene, au fost impuse acelui guvern, la rândul său, de către ONU şi fundaţiile milionare. Şi nici nu e nevoie să menţionez bucuria obscenă cu care guvernul Lula a cedat chiar părţi din teritoriul brazilian administraţiei internaţionale împotriva voinţei exprese a populaţiei locale. Toate acestea sunt arhicunoscute în Brazilia, dar se pare că ştirile nu au ajuns în Rusia.

Faptul că servilismul acesta abject vine însoţit de demonstraţii ipocrite de antiamericanism e dovada cea mai clară că poţi fi împotriva SUA şi în favoarea elitei globaliste în acelaşi timp. Cum ar fi putut fi altfel, dacă deja de mai bine de jumătate de secol antiamericanismul mondial e amplu finanţat de aceeaşi elită?

Consorţiul – De ce îşi doreşte Consorţiul socialismul.  Întreaga bibliografie existentă despre Consorţiu atestă că obiectivul lui este instaurarea unei dictaturi socialiste mondiale.

În capitolul Occidentul şi dublura sa, Dughin se dezlănţuie a outrance. Atinge en passant atacurile la persoana preopinentului, pentru a ajunge la chemarea patetică a luptei împotriva Occidentului. Ar fi acceptabil ca recunoaştere explicită a politicii agresive concretizate de Putin, dacă nu s-ar baza pe o eroare fundamentală, care derivă direct din mentalitatea antioccidentală, focalizat pe antiamericanism: elita mondială ar fi, în acest haloimîs mental, identică cu Occidentul.

Iar ca finis coronat opus al neînţelegerii, analiza statului israelian e de o absurditate exemplară. Înainte de partea a treia şi final, avem o preconcluzie. Confirmată de profesorul Dughin de pe un versant opus: dezbaterea va fi fost un eşec creator şi productiv.

Mă opresc înainte de a analiza această finalizare a lecturii. În loc de care semnalez drept contraargument suprem o altă carte mult mai proaspătă, ucigător de reală: Catherine Belton: Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia şi apoi a atacat Occidentul. Copyright 2020 autoarea. Versiune românească Gabriel Tudor, Copyrigh 2021 Editura Litera.

Pentru cei interesaţi de a şti pe ce lume trăiesc, recomand cele peste 700 pagini de lectură atentă cu toată convingerea.

Se vorbeşte mult despre corupţie. Mai ales după 1989. Nu exista corupţie înainte? Ba bine că nu! Dar nu se putea vorbi deschis. Se practica la toate nivelele. Cum am defin corupţia? Ca un sistem de gesturi cu scopul de a ocoli nrme legale. Dar este legea? O convenţie. O regulă a jocului social. Stabilită fie de către un sistem insistuţional – de la parlament naţional sau federal la consiliu sătesc. Ales, ca principiu. Expresie, tot ca principiu, a voinţei colective. Fie de către voinţa liberă a unui personaj din vârful piramidei sociale. Autocrat de jure sau de facto. În limbaj comun, un dictator.

Limbajul formal al sistemelor de decizie populara au preluat anticul termen democraţie de la structura socială ateniană din vremea lui Solon. Democraţie directă selectivă. Problema e că formal şi teocraţia iraniană şi autocraţia rusă sunt, formal, democraţii.

Dincolo de mecanismele de fond, corupţia, ca concept, e considerată subiectiv. Pentru propaganda şi chiar pentru mentalul indus al zonei marxistoide, lumea zisă liberă e considerată coruptă.

Să ne reîntoarcem la subiect. Corupţia. Praxa demonstrează că e mai răspândită în sistemele autoritare. Formal democratice sau sincer dictatoriale. Rigiditatea acestora multiplică nevoia publică de a ocoli legea.

Recursul la societatea predecembristă din România e banal. Chiar dacă perspectiva înţelegerii lui la scară mare e extrem de limitată. Distorsiunea înţelegerii realităţii predecembriste e surprinzător de mare chiar la intelectualitatea ce se acomodase, de bine, de rau, la sistem. Şi cu precădere la partea acesteia care a emigrat mai mult după 90. Fără a ofensa acest segment, ca grup şi ca individualităţi cunoscute punctual.

Aşadar voi apela la un exemplu extrem de vechi al utilizării paradoxale a corupţiei.

Pentru a face inteligibil exemplul ce urmează să-l dezvolt, socot necesar a sublinia o caracteristică particulară a dezvoltării sistemelor de guvernare în Anglia postmedievală. Oameni practici, englezii au evitat/renunţat la concepte social-politice abstracre. Aproape toate conceptele de gen care au funcţionat în istoria de după dizolvarea elitei normande în lumea anglosaxonă au apărut empiric. Prin metoda încercare-şi eroare. Exemplul cel mai elocvent şi semnificativ e Robert Walople.

Pentru contextualizare amintesc că binecuvântatei mele generaţii, născute după WW II, I s-a predat istoria stalinist-rolleristă. Conform căreia aşa zisa orânduire feudală se sfârşea la 1642. Un moment de fapt nesemnificativ din războaiele civile dintre rege şi parlament. Chiar restauraţia post Cromwell a inchis o paranteză. Am aflat cu oarecare uimire că istoriografia britanică socoteşte 1688 o mare revoluţie. Dar un moment mai important de ruptură a fost stingerea stuarţilor (între care putem admite licenţa includerii cuplului Wlhelm-Maria). Primii regi hanovrieni (instalaţi conform Act of Settlement, 1701) au fost, întâi de toate, străini. Deşi strănepot direct al lui Iacob I, George I cunoştea vag constituţia britanică şi deloc limba engleză. A renunţat curând să participe la Consiliul miniştrilor, pe care se presupune că-l prezida. Fu înlocuit de Robert Walpole, din 1721 prim lord al trezoreriei. Prestigiul şi competenţa acestuia acumulară treptat atribuţiile exercitate. Funţia de Prim Ministru nu exista în nici o lege, dar financiarul o exercită de facto. se retrase în 1742, când fu respins de Camera Comunelor, al cărei lider era. Fără a fi obligat legal. Astfel se inventă spontan guvernul responsabil faţă de parlament. Care acum funcţionează în majoritatea ţărilor.

Ce legătură are Walpole cu corupţia? Mai multe. În 1720 izbucni febra spaculaţiilor acţiunilor companiei South Sea Bubble. Mulţi englezi sărăciră brusc. Deşi Walpole îşi vându discret şi oportun acţiunile achiziţionate la cote joase atrase atenţia asupra riscului speculaţiilor printr-o serie de discursuri. Prudenţa sa fu apreciată public drept înţelepciune şi autoritatea sa crescu. Fu o perioadă de creştere a prosperităţii, avantajată şi de pacea externă. Nederanjată de corupţia unor miniştri. Era spiritul vremii, iar liderul avu arta de a lucra economic cu materialul clientului. Partidul Whig, care s-a menţinut o lungă perioadă la putere valorificând sistemul electoral, ce permitea manevrarea aşa numitelor târguri putrede – cu puţini alegători – a fost expresia corupţiei generalizate la nivel politic. Chiar el mai sstrălucit dintre urmaşii lui Walpole, William Pitt, un politician incoruptibil, şi-a inceput cariera în Camera Comunelor ca deputat al unui oraş – Old Sarum – fără alegători. Walpole a condus prin corupţie deoarece nu avea un instrument mai eficace.

Nu vreau să se înţeleagă că epoca lui Walpole ar fi un argument în favoarea corupţiei. O maladie social-politică în sine, corupţia a avut uneori, rare ori, în istorie, urmări favorabile dezvoltării. Când a fost utilizată cu bun simţ. Care, la inventatorul empiric al guvernelor responsabile faţă de parlamente, atingea geniul.

După retragerea din 1742, Walpole a intrat în Camera lorzilor, ca primul duce de Orford. Titlul îi fusese conferit în 1725 (ca Prim Ministru de facto al lui George II servise ca sir Robert. A mai trăit până în 1745. Şi-a putut privi opera cu seninătate.

Dintre cei 6 copii, Horace Walpole a avut o carieră politică limitată decent şi a fost şi un scriitor de limitată avergură.

Pribeag prin poienile verii e primul volum al lui Vasi Cojocaru-Vulcan, poetul de pe Jiul de vest, pe care îl preia Editura Neuma, după primele trei. Totodată e prima ieşire din câmpul cultivării quasiexclusive a formelor fixe japoneze. Nu cred că e o coincidenţă pură. Mai degrabă e semnul unei trepte de dezvoltare.

Poezia în forme fixe japoneze are, nu de ieri, o amploare notabilă. Iar V. C-V. are un loc definit în contextul poetic dat. De-a lungul primelor 3 volume – toate datorate Editurii Colorama – poetul a cultivat progresiv quasitotalitatea formelor cunoscute. Haiku formal, haiku liber, tanka, senryu etc. A continua pe această linie ar fi însemnat o stagnare. Treapta următoare e acest volum de poezie pur şi simplu? Da şi nu. Mai mult nu. Căci o parte din poeme rup atmosfera primelor 3 volume, cu o atmosferă nouă, independentă. Amestecată cu altă parte, in care regăsim atmosfera lumii definite de aproae un secol de poezie a formelor fixe japoneze. Cu muzicalitatea specifică acestui univers importat fericit în poezia românească.

Univers poetic compozit, abil construit. Ce pare a sugera că tranziţia spre poezia-poezie ar trebui parcursă gradual.

Ce urmează în planul formelor? Dificilă întrebare. Capacitatea evolutivă a poetului promite surprize.

Primele 3 volume, nu doar consecvente cultivării formelor fixe japoneze, ci mai ales evolutive, au pus accentul pe forma specifică. Mi-e relativ greu să-mi schiţez un tablou de ansamblu al mişcării româneşti în materie. Am acoperit o arie insuficientă pentru a ajunge la aşa ceva. N-am de gând nici măcar să relev figura centrală a lui Corneliu Traian Atanasiu, care a editat un numar considerabil de volume de gen. poate altă dată. Ce observ însă poziţia bine conturată a lui Vasi Cojocaru-Vulcan. Cititorii primelor 3 volume ar fi avut o şansă de a anticipa cumva pe acest al patrulea. Faptul că a fost luat în considerare de Neuma, o  voce editorială din ce în ce mai sonoră, mai accentuată, subliniază indirect, dar vizibil, însăşi itinerarul poetic al autorului.

Să evităm o observaţie superficială. A pune accentul pe formă nu înseamnă câtuşi de puţin a reduce la formă. Iar conţinutul poetic al subgenului importat din lirica japoneză nu înseamnă deloc mai puţină substanţă poetică. Ci doar un univers specific. Manifestat prin atmosferă şi muzicalitate intrinsecă.

Structura acestui recent volum semnifică mai multe aspecte. Decizia poetului de a-şi extinde discursul, promisiunea de a păşi înainte şi, mai ales, de a lărgi aria conştiinţei de sine ca poet.

Vor exista şi cititori în primă lectură. Care-l vor considera ca atare. Aceşia vor fi oricum răsplătiţi. Cartuşul girant de pe coperta a patra, semnat Ion Cristofor, oferă un diagnostic exact. Dar nu numai. Sugerează cu fiineţe că substanţa poetică nu e suspendată pe nisip. Citit atent, textul are ca ţintă întregul demers poetic de până acum. Iar raportul între calupul precedetelor 3 volume şi cel girat, actual, e pus cu aceeaşi fineţe implicită care dă unitate diagnosticului.

Poet şi girant – acesta din urmă, la rândul său critic, dar şi poetpoet – se merită reciproc.

Cele 4 capitole se sugerează a fi etape a călătoriei interioare pe care autorulo parcurge reflectând, ritmându-şi paşii şi privindu-se în oglida apelor.

În ziarul clujan Făclia, o cronică a Iuliei Ghidiu găseşte unitatea tuturor celor 4 volume: legătura organică a omului cu natura. Fără a contrazice feelingul autoarei, observ un anume esenţial. Titlul cronicii este… Călător neobosit (sic) prin poienile verii. Preiau şi diagnosticul acestei viziuni: Un volum ce abundă în scântei existențiale, în dansuri simbolice și rătăciri continue prin labirintul verde, un volum-ancoră în lumea obiceiurilor și practicilor ancestrale, în sufletul pământului, un cântec de dor după frumos și necuprins, „Pribeag prin poienile verii” confirmă o scriitură matură, o voce puternică a liricii contemporane de care sperăm că vom auzi și în viitor. Iubitor și practicant al poeziei nipone, Vasi Cojocaru Vulcan este o prezență activă în mediile literare clujene… https://ziarulfaclia.ro/calator-neobosit-prin-poienile-verii/

Ca unul ce i-a urmărit itinerarul poetic al lui V.C-V. de dinainte de debutul în volum (Coliba mea de ceamur) aş defini călătoriile vizibile ale poetului drept călătorii interioare. Cu discret parfum iniţiatic. Aspect pe care scriitoarea Diana Dobriţa Bîlea îl sugerează în titlul cronicii  sale: Invitaţie în intimitatea sinelui https://www.facebook.com/photo?fbid=3237981243100499&set=pcb.3237983936433563

Un emotionant motto:

Cine poate iubi

mai mult

Decât greierii

În pragul toamnei?

Şi o dilemă existenţială:

Unde să te duci

Când

eşti doar

o stea căzătoare>

Primul capitol, Poienile verii, e cel mai apropiat ca ton, de muzicalitatea poemelor de tip japonez. Deosebirea constă în polifonia volumelor precedenta. Cumva rigoarea formelor fixe e mai laxă. Dar mai ales tonul vag melancolic avrea nevoie de o asemenea doză de lejeritate formală. Diferenţa e de la o structură cristalină la o plasmă fierbinte emoţional.

Al doilea capitol, Trezirea la dragste, e lansat de un motto adecvat:

O, dragoste,

Fii făuritoare de lume

Iar eu să-ţi fiu

Ziua ta

De duminică

Un compendiu al nenumăratelor accepţiuni ale conceptului. Din lumea naturii, dimensiunea fundamentală a volumului, până la legendarul Zburător:

Sufletul tău

Strivit e-n pumnul meu

Păzeşte-ţi iatacul şi somnul

La noapte vin

Al treilea capitol, Pe prisma Domnului, e introdus de at motto semnificativ:

Cum aş putea ajunge la tine?

Nu am făcut nici un pas

Şi deja îmi eşti alături

Veghindu-mi calea

Şi risipindu-mi ceaţa

Tema raportarii la divinitate e vizibilă doar la început. Capitolul e dominat de temele generale, legătura cu natura şi călătoria interioară. Surprinzător, finalul unui poem ar trebui sa facă parte in capitolul anterior.

În fine, ultimul capitol se intitulează concluziv Zi după zi. Motto pe măsură:

În zori

Singur pe drum

Din ceaţă

Din când în când

Oameni

Amestecul de melancolie nostagică cu tristeţe bucolică il întâlnim în doze variabile în întreg volumul, dar mai concentrat in acest ultim capitol. Unde apar şi autoportrete impersonale. Din când în când chipul mamei se întrevede prin ceţuri tremurate. Şi deodată izbuneşte, recitată cu voce à la Pavarotti o baladă a prutului auzim, citind, ecoul celebrei poezii a lui Alexe Mateevici. E climaxul întregului volum.

Ar fi neîndoios aşa. Dar nu e numai atât. Am mai rezonat altundeva. Balada Prutului se vede a fi periheliul drumului de cometă flamboyantă al discursului. Realizăm că poemul punctiform

Nu-ţi fie teamă!

Ce înseamnă apusul

Decât un alt răsărit

Privit peste umăr?

Joacă rolul afeliului…

Dece am folosit spectacularul cuvânt flamboyant pentru a defini orbita lecturii volumului? Cititorul cronicii e liber să-l schimbe. Ca cititor, cronicarul a tradus, poate imperfect sugestiv, seducţia actului lecturii. Mai mult sau mai puţin prezentă la orice text poetc al poetului vulcălean. Dar cu precădere la  acest volum quasihibrid.

Două vorbe despre copertă. Nu e doar picturală. Dar pe mine unul mă trimite la un alt volum. De critică. Gelu Ionescu. Copacul din câmpie. Nici o legătură între cărţi.

A apărut numărul 3-4 pe 2023 al Revistei Neuma.

Editorial: Paida lumină a libertăţii, de Andrea H. Hjedeş

Cursiv: Hârtia de muşte de Horia Gârbea

Apariţii Neuma: 9 coperţi

Invitat special: continuă serialul lui Gheorghe Grigurcu; Emil Lungeanu – acum poezie; Ioana Drăgan – Un finlandez la Focşani;

Actualitate: Nicolae Manolescu ales Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Compoziţia coonducerii Uniunii Scriitorilor.

Eveniment Neuma/US: Eveniment al Filialei Bucureşti Poezie, în colaborare cu Editura Neuma. Lansare Neuma la Câmpina, Galaţi

Interviu: Rhea Cristina în dialog cu Excelenţa sa domnul Jose Miguel Viňals Ariňa, Consul onorific al regatului Spaniei la Timişoara

Proză: ’58 toamna dezamăgirii; fragment din romanul Mahalaua roşie, in curs de apariţie ;;a Editura Neuma, de Ovidiu Mihalache

Poezie: Maria Grădinaru

Confesiuni/Poezie: Victoria Milescu

Poezie: Kocsis Frantisko

Eseu: Salinger după Holden Caulfield. Ingerinţe deranjante de Ştefan Borbély

Interviu: ElenA Abrudan în dialog cu Ioan Sbârciu

Anchetă: O privire în Paradis

Turnul; piesă în trei acte (fragment), de Dan Stanca

Studii critice: Adrian P[unescu şi provocările fantasticului, de Gheorghe Glodeanu; Ȋntre ape şi putere, de Victoria Şerban.

Avanpremieră editorială: Mario Vargas Llosa. Teorii despre roman; prezentare şi traducere de Tudora Şandru Mehedinţi

Puncte de vedere: Cum se administrau oraşele „înainte” de Liviu Capşa

Răzleţe: Drumurile noastre toate de Gelu Negrea

Eveniment editorial: Theodoros al îgerilor de Horia Gârbea; Fausticul Theodoros, de Gheorghe Lăzărescu; Relaţia literatură-viaţă de Nicoleta Milea

Roman: Proza lui Costel Nedelcu de Ioan Holban

Focus Neuma: Sângele unui poem nesfârşit de Gabriela ana Bălan; Confesiuni seducătoare de Raluca Faraon

Volume Neuma: Viziuni despre viaţă de Mihaela Stanciu; De la singur[ă-n simulator la regina trifoiului de Ana Dobre; Poezia Ramonei Müller atacă frumos şi Costel Nedelcu.Până la cer te mănâncă pământul de Evelyne Croitoru; „O privire întoarsă spre înăuntru” de Sonia Elvireanu

Carte de poezie: Oceanul iubirii, de Simona Grazia Dima, pe marginea volumului “Omul acvariu” de Ivan Pilchin

Din nou Volume Neuma: Planeta, încotro? De Flavia Adam

Din nou Carte de poezie: O intgrală poetică de Ana Ardeleanu. Despre Mircea Stâncel; Aşa cum ştiu eu, despre Poezie! De Ottilia Ardeleanu; despre Liviu Ioan Stoiciu; Iubirea, ca destin, de Ella Reynard. Despre Lidia Vianu.

Cartea de proză: Registre ale prozei, de Menuţ MaximinianIarăşi Cartea de poezie: Agonia observaţiei şi extazul semnificaţiei, de Savu Popa; Cartea este o oglindă, de Elena Abrudan

Cartea de călătorie: Grand tour Calabria, de Răzvan Nicula

Cartea de bucate: Din amintirile şi pohtele unei Contese a Cuvântului, de Nicoleta Milea

Etnologie: Vrăjitoarele, la judecată! (II) de Menuţ Maximinian

Traduceri: Portret al traducătorului grăbit: KOCSIS FRANCISKO, de George Volceanov

Poezia lumii: Ibrahim Tiğ, Mnustafa Seyfi, Dang Guyet Anh

Viaţa cărţilor: Templul viziunii – cântecele inocentei şi ale experienţei de Miruna Drăghici

Teatru: Viata e ca funcţia publică, de Alexandru Jurcan

Ecran literar: De la Belfast la Paris cu vaca Marguerite, de Alexandru Jurcan

Plastică: Îndreptăţirea creaţiei, de Codruţ Radi

Muzică: Cum arde o perlă, de Codruţ Radi

Cinemateca: Cafea… ţigări… de Raluca Faraon

Jurnal teatral: Despărţirea de D. R. Popescu, Conotaţii sumare la biografia şi opera unui mare scriitor, Vocea care îmi va lipsi, Surd în mine plâng, de Ion Cocora

Rock: Uimitorul caz al trupei Savoy, de Dumitru Ungureanu

Călătorii: A fi sau a nu fi turist în Danemarca? De Ramona Müller

Contre-pied: Două poveşti de familie, de Gelu Negrea

Culinar: serialul Floricăi Bud

Vitrina cu cărţi: 20 de fişe cu coperţi

DECE Neuma?

Pe Cosaşu nu nu-l ia nimeni, glosează cu reflex jurnalistic Cătălin Tolontan, autorul unui sensibil editorial, primul care anunţă care anunţă decesul lui Radu Cosaşu. Tânărul de 92 de ani. Tocmai încărcasem articolul pentru mâine, pe blog. Până să fac manevrele inerente reprogramării articolului, pentru a elibera data de azi pentru reacţia proprie, văd altă reacţie, la fel de promptă, a lui Daniel Cristea-Enache. Simultan, reacţia lui Răzvan Penescu, liderul portalului cultural LiterNet.ro.

Cine ştie câte alte reacţii voi înregistra până mâine, când va apărea, pe blog, propria reacţie?

Cine şi ce a fost/este, pentru mine, Radu Cosaşu?

A fost autorul Cronicii de trei secunde, din formatul practic uitat, al revistei Flacăra. În câteva zeci de semne grafice conexa, surprinzător, explodarea unui primus în Alaska cu deturnarea unui elefant în Thailanda.

De fapt cu o lună-două înainte, descopeream, în acea vară explozivă a lui 68, în revista noastră de partid (cinefil) şi de stat (la coadă pentru biletele studenţeşti la cinema), o semnătură nouă, singura care pricepeam ce scrie.

Abia peste 3 ani, am savuat Un august pe un bloc de gheaţă, o carte surprinzător de antipliciseală. Peste alte câteva zeci urmând să aflu, de la autor, că acea carte fusese reacţia scriitorului la ce se întâmplase în august al acelui 68.

Am savurat cartea cât de cât en connaîseur, căci în 69 mă regalasem cu cronicile sportive semnate Belphegor. Ale aceluiaşi scriitor. Cel cu cronicile de trei secunde.

Primul roman, Maimuţele personale, venea pe un teren pregătit petru instalrea noilor culturi de primăvară însămânţate toamna.

Cronica de cinema din România Literară… păşeam cătinel, copăcel, prin Viaţa în filmele de cinema…

Nuvelele…

Trecură anii. Îl descoperii în Dilema. Cu o rubrică chisnovatică: din vieaţa unui extremism de centru.

Îmi veni rândul şi debutai, ca redactor de carte, la LiterNet.ro, să provoc un telefon transatlantic, care-l felicita pentru a-şi fi proiectat deja străvechiul August pe un bloc de gheaţă, în universul internautic. Se închidea pentru ambii un cerc. Răzvan Penescu a pomenit-o azi, în jocul lui Zucky…

Radu Cosaşu afirma, prin anii 90, că nu dă interviuri. A mai dat. Dar îi mulţumesc ca a oferit, tot Liternetului, un dublu interviu, acum fix 20 de ani:

https://atelier.liternet.ro/articol/546/Cosmin-Staniloiu-Radu-Ilarion-Munteanu-Radu-Cosasu/Radu-Cosasu-Aici-zace-un-om-care-a-vrut-sa-fie-gazetar-sportiv-si-a-fost.html

S-a întâmplat că a treia carte pregătită pentru Editura LiterNet.ro n-a mai pututu apărea. Pe a doua, inventată împreună cu scriitorul, a pomenit-o Răzvan.

Interacţiunea de fond am avut şansa şi privilegiul de a o avea cu scriitorul a fost prilejuită de ideea mea creaţă de a-I solicita, cu împrumut, dreptul de a folosi, ca titlu al primei mele cărţi de cinema, titlul unui articol dinamitard al Dsale, publicat în urmă cu 40 de ani. Tandemul solicitare/răspuns fu montat în loc de prefaţă la acea carte. Titlul oferit generos, preluat ca titl al acelei prime cărţi confraterne, este Finalul cel mai dificil, supravieţuirea.

De atunci au mai trecut 12 ani…

Fugit, irreparabile, tempus…

Dar pe Radu cosaş nu nil ia nimeni.

Desiréei Ontario,

În ipostaza de statuie de abanos

Cu masca dorului-dor

Tu nu scrii poveşti, tu scrii povestiri. Poveste e atunci când Făt Frumos o ia pe Cosânzeana pe cal. Asta fu sentinţa fără drept de apel a unei eroine autentice de poveste. Sau a unei personae reale. Sau, mai degrabă, si una şi alta. O realitate accentuată, dacă perifraza e posibilă. Povestaşul se opri din povestit. Feţii lui Frumoşi erau rareori frumoşi, deşi moşteneau câte ceva de la eroul generic al basmelor, căci aici se înşela prinţesa ce-şi asumase rolul de judecător, povestea şi basmul sunt specii diferite ale genului epic. Sau, în cel mai bun caz, varietăţi diferite ale aceleiaşi specii de ficţiune narativă, genul proxim fiind libertatea de a fantaza. Basmul ţine de figurile fixe, oricât l-ai moderniza, trebuie să respecte convenţia schemei. Povestea e mai liberă, dar simultan mai condiţionată. O poveste autentică are, aproape întotdeauna o morală, nu la fel de explicit precum fabula, la urma urmei la fel de schematică precum basmul, aceasta. Locul poveştii care începe e o pădure. Adâncă. Deocamdată nu voi dezvălui speciile de arbori, stejari, mesteceni, arţari ori larisă. Dar, decor de poveste, plină e de spiriduşi, zâne, elfi, tilincuţe, scânteine, prinţese-mbrăcate-n piei de leu, lupoaice deghizate-n piele de şarpe, duhuri furtunatice cu nume angelic şi-n general fauna obişnuită a pădurilor în care de petrec poveşti. Pentru aceia dintre ascultători care cunosc stilul uneori derutant al povestaşului, e limpede ca apa, lucind prin copaci, în care prinţul levantin, indrăgind vânătoarea credea că vede sclipirea înşelătoare ale colţilor de argint, că unele plurale sunt false. Dar dacă te laşi dus de murmurul poveştii, vei putea bănui care specie e decor şi care e reprezentată de personaje, secundare ori părăsite, ale poveştii. Într-o poiană, cât o curte gospodărească, de zmeu, doar o căsuţă şi alături, paşte un cal. Căsuţa nu-i de turtă dulce, nu-i cea locuită de trei ursuleţi, nici cea la care doi copii, alungaţi de maşteră, ajung, presărând pietricele, fir fragmentar al Ariadnei. Seamănă cu o cabană, dar am evitat cuvântul, ca să nu pierd din libertatea de mişcare, localizând lingvistic. Ferestrele sunt acoperite pe din afară cu uşiţe de scândură, pe care, în basorelief, sunt luna şi soarele. Închise. Nu şti, deocamdată, dacă în spatele lor sunt geamuri, câmpuri de forţă sau nimic. Uşa e sculptată în acelaşi model, cu un şnur răsucit pe margine, iar în mijloc, tot în basorelief, sunt două medalii, sau cele două feţe ale unei medalii. Pe cea de sus e chipul adevărului, pe ea de jos e chipul iluziei. Sau cel puţin aşa văd eu, povestaşul. Fiecare din voi, ascultătorii, poate vedea în desenele feţelor medaliei altceva. Nu merg mai departe, sugerând în ce fel firea fiecăruia va determina ochii să vadă ceva anume. Dar sunt sigur de dualitatea imaginilor văzute de fiecare ascultător. Iar calul, ei, bine, e negru. Un negru lucios, iar nu mat, cum ar fi părul de cal. De departe pare un cal de lemn. Ciobit. Căci îi lipseşte o ureche. V-aţi fi aşteptat să fie răpciugos? V-aţi înşelat. Calul răpciugos apare numai în basme, în grajdul împăratului, năzdrăvănia lui nu-i sesizată decât de fratele mezin, din cei trei feciori de împărat şi calul nu-şi dezvăluie puterile decât după ce-i hrănit cu un lighean de jar. Unde să găseşti jar într-o pădure, fie şi de poveste, în epoca ocrotirii mediului, când mediul, scos din ţâţâni, incendiază într-un an păduri crescute în sute de ani? Iar pungile de mangal, de la supermarket, să le lăsăm amatorilor de barbecue, cu sau fără pacostea manelelor, căci nu dintre aceştia ne vom recruta ascultătorii de poveşti. Deşi aproape banal la prima vedere, calul, ca element de basm importat în poveste, îşi va dezvălui la timp năzdrăvănia. Fără decât numa’ că habar n-am cum o să mă descurc eu, povestaşul, să-l fac în final alb, ca să poată urca eroul, cum o mai arăta şi ăla, o cosânzeană, fie şi sui generis, pe crupa lui. Altfel sentinţa va pica pe vertebrele mele cervicale, care-s atinse de discopatie şi va secţiona muşchi care mă dor tot timul. Încaltea aş scăpa de una din zecile de sâcâieli, dar sunt condiţionat să lupt. Să blochez, cu harul de povestaş, pe care dacă nu-l am trebuie să-l simulez, invenţia domnului Guillot sau sabia tiranului Damocles.
Calul vedea, la liziera luminişului, un râu. L-ar fi văzut oricine ar fi locuit în cabană, dar încă nu ştim dacă locuia cineva. Ştia şi ce se întâmplă dacă-l treci: te apucă dorul de ducă. Fiind personaj de poveste, ştia mult mai mult. Că acel râu nu era decât cel mai apropiat de întregul arbore de afluenţi care se uneau, înainte de a se vărsa într-o apă mare. De era ocean sau lac, asta calul nu mai ştia. Dacă toate personajele unei naraţiuni, fie ea basm, poveste, schiţă, nuvelă sau roman, ar şti tot ce ţine de lumea pe care o populează, nici o acţiune n-ar mai fi cu putinţă. Deci n-ar mai exista poveşti, în cel mai larg înţeles. Dar ce ştia era deja nu numai mult, nu numai uluitor, ci, mai ales, detonant. Ştia că cine trece peste următoarea ramură a arborelui de apă, va uita în 3 minute unul dintre prieteni. Dar cum dorul de ducă te trage să te afunzi şi mai mult în pădure, dacă-l treci pe următorul, uiţi, în 3 zile, toţi prietenii, mai puţin unul. Dacă scapi cu viaţă din şuvoaiele lui. Calea prin pădure devine de nepătruns, dar dorul de ducă se întăreşte pe măsură ce te-ndepărtezi de cabană. Alte 3 zile îţi trebuie să ajungi la albia principală. Ai de înotat din greu 3 ore. Dacă ajungi pe malul celălalt, uiţi pe loc cine eşti. Dar îţi aminteşti de ultimul prieten. Odată cu dorul de ducă, se naşte în tine dorul de casă. Care doare mai tare. Dacă ai şti cine eşti ai avea o şansă să navighezi între Scylla şi Carybda celor două doruri. Dar cum ai uitat, tot ce simţi e că ultimului prieten, singura ta amintire care te deosebeşte o vizuină a pădurii, îi e dor de tine. Nu te arde prea tare dorul lui, văzul ţi-a scăzut, mirosul şi auzul ţi s-au ascuţit. De acolo, numai întâmplarea şi jocul dorurilor contrarii de mai poate duce la afluenţii de pe partea cealaltă a albiei principale. N-ai, adecă, putinţa de a afla că traversarea unuia dintre ceilalţi afluenţi îţi redă memoria adevăratei tale case. Care ar putea fi pe malul lacului cât o mare. În care apele culese din pădurea uriaşă se varsă majestuos. Cabana din care ai uitat că plecaseşi nu era decât un popas. Indiferent unde ţi-ar fi casa.
Toate astea calul i le spuse trecătorului care ajunsese cu hainele zdrenţe, cu nenumărate zgârieturi şi vânătăi, pe înserat, în poiana din jurul cabanei mereu închise. După ce-l întrebă nu cum ajunsese acolo, ci de ce. Ce caută, mai bine zis. De fapt, pe cine. Dar nu deodată, ci până se spuzi cerul de stele deasupra luminişului. Drumeţul scoase dintr-o desagă răpciugoasă, o coajă de mămăligă rece, o ceapă şi dintr-o ploscă aşa de uzată că nu se mai vedea nici un ornament, îi dădu mai întâi calului să bea. Făr-a se întreba de-i e sete acestuia sau nu, cu susurul unui râu la marginea poienii. Calul bău o gură şi-i lăsă picul ce mai rămăsese. Drumeţul zdrobi ceapa în pumn, muşcă din coaja de mămăligă, fără o vorbă. Numai ochii, arşi ca de febră, ţinteau când la uşa cabanei, când la crupa calului, când la malul râului. Să vă mai mire atunci zâmbetul calului? Doar suntem într-o poveste. În lumea reală caii mai râd, dar numai într-o poveste poţi întâlni un cal care zâmbeşte. Drumeţul dădu din cap, îşi trecu mâna în care ţinuse coaja de mămăligă prin barba crescută aiurea şi ricană: Ei, prietene, acum am dovada că am trecut şi eu nişte vămi, iar tu ai dovada că aşteptai aici pe unul ca mine. Nu spun că pe mine, dar numai pe unul care n-ajunse aici decât trecând oarece vămi. Facem târgul? Eu nu fac nici un târg, omule. M-ai găsit aicea pentru că aşa vreau eu, dacă nu voiam să pasc azi aici cum treceai râurile făr-de-a uita după cine plecaşi? Şi calul zâmbi iar. Oarecum sardonic. Bun aşa, răspunse drumeţul, îs cam obosit. Ne-om târgui mâine-zi. Şi drumeţul smulse o mână de iarbă, calul avea destulă, umplu cu ea desaga acum goală, puse capul pe ea şi adormi pe dată. Calul dădu, meditativ, din capul lung şi-şi văzu de păscut la lumina lunii pline, ce tocmai se iţise, goală, de deasupra copacilor. Nu-i spusese dintâi drumeţului că-l poate trece în zbor pe deasupra întregii păduri, cu ape cu tot, ferindu-l de efectele scufundării în cele ape, fără decât numa’ în vis. Dar, spre deosebire de profetul lui Alla’ care, sub numele de Dumnezeu, asigură doar paza legilor naturii, puterea lui, făr-a se hrăni cu jar, e mai mare. Căci e iscată de mintea sufletului omenesc, plin de dureri şi doruri. Sufletul. Nemărginită e puterea dorului, Doamne al legilor naturii. Va fi treaba drumeţului să decidă, odată ajungând din urmă duhul pădurii care uitase, sub chip de om, cine şi ce era, doar din curiozitatea de a trece primul râu de lângă cabana ridicată pentru odihnă şi linişte, iar nu pentru tentaţia dorului de ducă, doar ştim tentaţia unealta cui e. Dacă va coborî de pe el, calul, pentru a rămâne, totul are un preţ, mereu în vis. Făr-de-a fi sigur că-i va putea aminti duhului pădurii că-i prinţesă. A pădurii. De arţar. Sau nu va risca să coboare de pe cal, pentru a se trezi, dis-de-dimineaţă, lângă cabana închisă, fără o coajă de mămăligă şi fără o picătură de apă. La doi paşi de undele înşelătoare ale primului râu. Fără siguranţa că va putea trece de unul singur vămile sale înapoi. O decizie serioasă e de luat numai atunci când nici una din posibilităţi nu-ţi oferă nici o garanţie.
Calul nu-şi putea permite să intervină în soarta drumeţului fără un semn de la acesta. Şi puterile lui se mărgineau la a-l duce în spate doar în visul în care, el, calul, exista. Dacă drumeţul dormea fără vise, sau visa altceva, ori pe altcineva, calul nu avea nici o putere.
Drumeţul visă că o stea se desprinsese de pe bolta a cărei configuraţie nu semăna cu nimic din ce-şi amintea, coborând, nu spre orizont, ca o stea căzătoare cumsecade, ci chiar către poieniţă. Ca o scânteie. Când atinse pajiştea, văzu, fără uimire, că era Scânteina. Ştii că n-ai nevoie de cal, uriaşule, zâmbi arătarea. Călare pe el va trebui să optezi, când îţi vei ajunge din urmă dorul. De cobori, nu te mai poate aduce nici înapoi, nici nu te poate duce de unde-ai plecat. Te-ar putea duce pe orice mal al râului cu atâţia afluenţi, care, de sus, ar putea semăna cu o menorah, până la vărsarea lui în lac. Unde n-ar mai fi nevoie de tine. Ar fi treaba altcuiva să-i amintească dorului tău negru cine este. Ce te faci atunci? Acolo, pe malul lacului, nici nu m-ai mai putea visa, să te duc în zbor oriunde altundeva. Apoi una e să călăreşti un cal care zboară, profetul lui Alla’ nu prea avea nici fantezie, nici imaginaţie, şi cu totul alta e să zbori singur, adică nu singur, ci alături de mine, dar cu propriile tale forţe. Pe care ştii deja că eu ţi le pot trezi. Alături de mine ştii că ai mai multe libertăţi decât poţi valorifica, dar cea mai importantă e şi asta abia acum veni timpul s-o afli, e că poţi trece între nivele diferite de vis. La un nivel anume îţi vei găsi dorul şi-ţi vei încerca puterile. Oriunde vei fi, ştii că e de ajuns să vrei şi apar în visele tale. Dar problemele ţi le rezolvi singur. Dorul tău negru, care poartă cu eleganţă o frunză de arţar în locul uneia de viţă, a renunţat să inventeze măşti pe care să le poarte şi s-a plictisit să încremenească, fie şi pentru o clipă, ca statuie. Dacă-ţi ofer zborul e pentru că înţeleg şi ştiu că nu-ţi poţi şi nu vrei săţi trădezi identitatea aşa de meticulous alcătuită dacă nu încerci, din toate puterile, să-i redai toate amintirile despre care ştii. Ce-mi iese mie la afacerea asta ştiu cău ţi-e clar: una e să răspund chemării visului unui uriaş doar pentru că aşa vreau, alta e să şi merite. Dacă a încercat ce avea de încercat. Din toate puterile. Pentru că eu nu sunt personaj în povestea ta am grijă să nu vorbesc pe limba mea. Oricum, în limba poveştilor nu există cuvântul eufemism. Dar ştiu că înţelegi. Şi calul? N-are decât să se ţină după noi, poate intra la marginea visului în care zburăm spre dorul tău. După ce-l găseşti, asta e treaba ta, eu sunt vehiculul, dacă reuşeşti să-i redai dorului negru memoria sinelui, calul o va ridica el singur pe crupa lui. Chiar dacă o prinţesă a pădurii de arţar n-are nimic comun cu o cosânzeană, una că n-are cosiţe, alta că ai auzit tu de o cosânzeană să poarte o frunză de arţar în locul uneia de viţă? Cosânzenele se îmbracă în costum folkloric. Dar odată aburcată pe calul năzdrăvan, condiţiile poveştii sunt îndeplinite. A, cine-i va încălzi spinarea de pe şeaua calului? Fix cine vrea ea. Nu mie e cazul să-mi ceri părerea care e şansa sa fii tu. Iar calul va fi şi el eliberat de limitarea zborului doar peste râul ca o menorah, o va putea duce, sau îi va putea duce unde vor voi, deci va putea zbura şi el oriunde. Să nu spui că vrei mai mult de-atât că jur ca nu-ţi mai apar în vis. Greşeşti, Scânteina. Nu ştii mai mult decât ştie calul despre efectu binefăcător al afluenţilor de pe celalaltă parte a râului tutelar. Eu sunt sigur şi nu mă întreba pe ce mă bazez, că prinţesa neagră, cu ochii oliv, şi-a amintit deja cine e. Fără decât numa’ ca e posibil să se fi plictisit să fie tratată ca atare, degeaba i-am repetat în fel şi chip că Jocul n-are sfârşit. Se simte exact ce e, o fiinţă omenească, cu dorurile şi durerile ei. Şi nu tratând-o ca pe o prinţesă i le pot alina, fie şi parţial. Acum înţeleg că încercarea autorului de a încropi o poveste sui generis e lipsită de sens. A greşit şi el, luînd ad litteram fraza ei, cu calul şi cosânzeana. Era o metaforă. Nu te mai da după migdal, ce-i aia că nu eşti personaj în povestea asta? Eşti, cum sunt şi eu, cum e şi calul, cum e şi imaginea fetei fără cosiţe şi cu ochii oliv. Doar ea, fata, nu e personaj, ci sursa reală a unuia. Şi pentru o trata ca fiinţă umană, trebuie să ies din poveste împotriva voinţei autorului. Să devin şi eu fiinţă umană. Ce am a-i spune nu face parte din poveste, dar câtă vreme sunt încă personaj, şi tu eşti personaj, vom conveni, complice, că renunţăm la atributele deductive şi chiar la cele intuitive şi vom lăsa dialogul dintre cele două fiinţe umane, din afara poveştii, pe seama lor. Dacă e posibil. Dialogul. Dacă nu, ne vom fi jucat rolul. Cum zicea odată Gilbert Bécaud, cu dragoste şi înţelegere. Ceea ce intă în atribuţiile noastre de personaje. Astfel nimănui nu-i va trăzni prin tărtăcuţă să încerce a decoda imaginea zborului pe care mi-l oferi. Să zburăm, Scânteina! Calul ne va urma, la marginea visului.

Aici drumeţul trecu în alt nivel de somn. Mai adânc. Văzu o corabie navigând în largul insulei Avalon, nu apucă să se mire că vede aşa departe, că auzi vocea inconfundabilă a musului: căpitane, poţi zbura cât şi unde vrei în vis, ştiu că te vei trezi înainte de a prelua cartul de la miezul nopţii. E lună plină, un ochi de lup o priveşte liniştit.

Un scurt dialog în reţeaua de socializare în care activez, bazat pe relatarea interlocutorului de a fi revăzut un film celebru mă îndeamnă să reiau, după multă vreme, câteva reflecţii pe marginea biografiei autorului respectivului film.

Fiu al pictorului Arseni Tarkovski, nici celebru nici anonim, Andrei Tarkovski (1932, Zavrajîe, Rusia – 1986, Paris) înmormântat în cimitirului ortodox din Sainte Geneviève des Bois, rezervat iniţial ruşilor albi.

În 1960 încheie studiile cinematografice cu scurt metrajul Compresorul şi vioara (scenariu propriu, coscenarist viitorul regizor Andrei Mihalkov-Koncealovski. Filmografia sa e concentrată:

Copilăria lui Ivan (1962, premiat la Festivalul de la Veneţia). Tema filmului este maturizarea prematură a copilului și tragica distrugere a universului copilăriei, realitatea văzută prin ochii unui copil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul se bazează pe două metafore antagonice: râul luminos, cu melancolica sa curgere, care reprezintă viața fericită de odinioară, și copacul înnegrit de flăcări, ars, simbol al morții, care apare în ultimul cadru. Sunt prezentate peripețiile din spatele liniilor inamice ale unui băiat orfan, sătul de atâta mizerie și dornic de a răzbuna moartea părinților săi. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Tarkovski#Tabel_cronologic)

Andrei Rubliov (1966) al doilea film al regizorului, cunoaște primele dificultăți reale în relațiile cu autoritățile. Iată ce îi reproșa, de pildă, primul secretar de partid al Moscovei: „La sfârșitul filmului dvs., Andrei Arsenievici, ploua pe icoanele lui Rubliov: voiați să spuneți prin asta că și acum, ca și în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorții?”. După prima premieră, în sala Uniunii Cineaştilor, al cărei membru era, a apărut pe ecrane doar în 1971, din cauza autorităților sovietice. Într-o societate de cultură atee, lipsită de un realism spiritual autentic, orice portiță de evadare de sub teroarea gândirii comuniste, era de bun augur pentru societatea sovietică. (ibid). În 1969 participa la Cannes, în afară de concurs şi primeşte premiul FIPRESCI. Timp de un an rulează în patru cinematografe din Paris. Apoi, cea de-a doua premieră a filmului are loc la Dom Kino (Casa Cineaştior din Moscova). În Romănia filmul a fost difuzat în 1973.

Paranteză: fenomenul e cunoscut în imperiu. O operă de artă e difuzată intern aba după succesul ei extern. De atfel, din 1967 lucra la fimul Oglinda. Între timp lucrase ca coscenarist la trei filme care vor fi difuzate în 1968: Serghei Lazo, O şansă dintr-o mie, Taşkent, oraşul pâinii. Realizate de regizori diferiţi. În acelaşi an termină scenariul la Oglinda şi începe scenariul la Solaris.

Solaris. 1972. Întâlnire a doi mari artişti. Polonezul Stanislaw Lem, al cărui roman eponim – tradus în română de Teofil Roll – a stat la baza scenariului, elaborat de romancier în colaborare cu cineastul.

În documentare am dat peste afirmaţia cuiva că filmul respectă mot-à-mot romanul. E şi nu e adevărat. În film e exclus tocmai capitolul final, Bătrânul mimoid. În schimb secvenţa finală a filmului sugerează un paradox. Că intreaga acţiune narată s-a întâmplat în ficţiune.

Filmul a fost primit impresionant de publicul sovietic. În schimb a fost difuzat doar în 1978 în Franţa şi in 1980 în Anglia. Un efect invers faţă de situaţia manifestată cu Rubliov. Posibil datorită unei diferenţe de recepţie a publicului aposean faţă de operele SciFi din Est. Cele de calitate scapă atenţiei. Nu e mai mult de o ipoteză.

Oglinda (1975). Acest film-eseu autobiografic graviteaza in jurul imaginii obsedante a mamei, o mama enigmatica, apropiata si indiferenta totodata, care nu explica nimic copiilor lasandu-i sa descopere singuri lumea cu senzatiile ei, ca un imens labirint….Regimul l-a primit cu rezervă, la limita ostilităţii.

Călăuza (1979). Adaptare, ma mult sau mai puţin liberă după nuvela Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugatski. Autorii au colaborat cu regizorul la scenariu. Rezultă că au fost de acord cu diferenţele. Forma finală a scenariului e a 11-a propusă de autorii nuvelei. Iar fimu nu mai are nimic cu versiunea literară.

Apreciez ca din multele analize scrise despre film, cea mai completă este https://www.crestinortodox.ro/editoriale/calauza-filmul-andrei-tarkovsky-141532.html

Analiza de faţă – unul din mai multele motive pentru care a selectat-o, e exprimaată de https://www.crestinortodox.ro/parinti/andrei-tarkovsky-filmul-rugaciune-96969.html

Nostalgia (1983) Un scriitor rus, Gorceakov, pleacă pe urmele unui compatriot, un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea, în scopul scrierii biografiei acestuia. Ajutat de o traducătoare, Eugenia, cu care consumase o poveste de dragoste, el parcurge Italia de nord, de la Roma la Arezzo. Dorul de casă, de Rusia natală macină sufletul lui Gorceakov, paralizându-i orice putere de acțiune, dar și inițiativa de întoarcere acasă. Peregrinările lui alternează între o capelă pictată de Piero della Francesca, Roma și zona piscinei termale a Sfintei Catherina, în care pensionarii hotelului din apropiere vin să se scalde. În acest loc Gorceakov îl descoperă pe Domenico, fost profesor de matematică, un mistic aproape nebun, care meditează la sensul existenței. Cei doi împărtășesc convingeri comune asupra tragediei civilizației; în plus, simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă curajul de a acționa. Împrietenindu-se, Domenico îl ajută pe Gorceakov să-și depășească nesiguranța interioară și îi dezvăluie taina unui ritual expiator. Apoi pleacă la Roma pentru a-și da foc, demonstrativ, în piața Capitoliului; în timp ce se stropește cu benzină pe statuia lui Marc Aureliu, Domenico predică mulțimii impasibile adunate la „spectacol” despre sensul uitat al existenței, despre alienarea și lipsa de credință în care s-a afundat omenirea. Ascultând sfatul lui Domenico, Gorceakov traversează bazinul toscan, ținând o lumânare aprinsă în mâini. Ritualul e repetat cu răbdare, până când scriitorul reușește să atingă peretele opus al piscinei, păstrând flacăra aprinsă. Gorceakov își depășește starea de neputință interioară, dar rămâne prizonier al exilului. Filmul pare a avertiza gestul exilului asumat de regizor peste un an.

Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă. Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/nostalgia-lui-tarkovski-bonus-secventa-rara-cu-cineastul-rus-mergand-pe-stradă (Ionuţ Mareş)

Sacrificiul (1986) Ultimul film al, Andrei Tarkovski, Sacrificiul este o splendidă alegorie despre regasirea spiritualitatii într-o lume sufocata de valori materiale şi violenta. Personajul principal este Alexander, un fost actor cu inclinatie spre filosofie, actualmente jurnalist care are o viziune pesimista despre viata. De ziua sa, înconjurat de familie şi de prietenii apropiati, Alexander se duce pe o însula pentru a se bucura n linişte.

Premii.

Leul de aur, 1962

Premiile David di donatello, 1980, 1982

Premiul Festivalului de Film de la Cannes 1983

Premiul BAFTA (1988 –  postum)

Mai multe premii interne

Conjuncţie cu alţi cineaşti de notorietate. Tarkovski e singurul regizor care a făcut – nu de unul singur – mai multe scenarii decât filme. Cele mai multe împreună cu regizorul Andrei Mihalkov-Koncealovski, coleg de generaţie. Cei doi regizori fraţi au renunţat la câte un nume. Unul a rămas Nikita Mihalkov, celălalt a rămas Andrei Koncealovski. Nu sunt singurele diferenţe. Ultima e imensă. Nikita Mihalkov a devenit consilierul lui… Putin

Rezumatul articolului: https://www.agerpres.ro/documentare/2021/12/29/documentar-35-de-ani-de-la-moartea-regizorului-rus-andrei-tarkovski–838728

1812 rămâne cel mai dramatic an din biografia românismului. Chiar dacă realitatea lui e în regretabilă măsură ignorată la scara populaţiei statale. Dar, iată, limba română recuperează, prin gest politic salutar, semnificaţia majoră a propriei realităţi. Când, sub presiunea crescândă a stalinismului rediviv, statul de dincolo de Prut legiferează curajos statutul limbii statale genuine – limba română

Dece dramatismul anului 1812 e resimţit ca atare de ethosul românesc? Indiferent de măsura conştientizării prezentului. Doar n-a fost prima amputare teritorială. În  1774 imperiul habsburgic a anexat forţat, de conivenţă cu imperiul rus şi fără opoziţia sultanului, nord vestul principatului Moldovei. Pe care l-au redenumit Bukowina. După generalul austriac Adolf Nicolaus von Buccow, fost guvernator al principatului imperial al Transilvaniei. Şi… aşa i-a rămas numele. Pentru realizarea anexiunii a fost nevoie ca domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica să fie asasinat. Valoarea teritoriului anexat era mai mare decât al celui pierdut în 1812, dar durerea acestei din urmă pierderi a fost şi rămâne mai mare. Mai ales că situaţia de azi e urmarea directă, prin etape oscilante, a pirderii din 1812. Nu insist, pentru a nu dilua subiectul, asupra destinului părţii apusene a ceea ce prin tradiţie s-a numit ţara de Sus. Subiectul e îndeajuns de interesant în sine pentru a merita tratat sistematic cu altă ocazie. Să mai menţionez că raptul teritorial austriac a fost urmarea păcii de la Kuciuk Kainagi (în turcă Küçük Kaynarca), consecutivă r azboiului ruso-turc 1768-1774.

Să revenim la războiul ruso-turc din 1806-1812. El a făcut, între altele, obiectul lucrării Istoria Basarabiei, a cunoscutului istorc bucovinean Ion Nistor. Argumentarea eşecului diplomaţiei otomane în încheierea păcii de la Bucureşti – 16 mai 1812 e corectă. Dar ce e ciudat e că dacă iniţierea negocierilor într-o cârciumă din Gurgiu e confirmată de cel puţin încă un istoric român (Adrian Iscru), Ion Nistor omite faptul esenţial că tratativele finalizate la Bucureşti a avut loc la celebrul – şi actualul – han al lui Manuc, cu participarea proprietarului. La care voi ajunge, cu aparent paradoxalei biografii a acestuia.

Derularea etapelor acestui război, e descrisă similar de cel puţin doi istorici. Idem derularea tratativelor. Făcând abstracţie de eventuala implicare a negustorului armean, restul detaliilor confirmate de ambii istorici români oferă explicaţii suficiente pentru încheierea nenorocitei păci de la Bucuresti. Unul din amănuntele războiului, cu pondere importantă în finalizarea acestuia, este numirea lui Kutuzov la comanda armatelor ruse. În campania din 1811, retras la nord de Dunăre după confruntări din jurul raialei Rusciuk (azi Ruse, Bulgaria), obţine o zdrobitoare victorie asupra lui Ahmed Paşa la Slobozia (28 august – 14 noiembrie 1811). Principatele dunărene fiind ocupate de la începutul războiului, Kutuzov controlează Wallahia (Ţara Românească) cu mână de fier până la încheierea păcii de la Bucureşti, pe care o semnează în numele imperiului ţarist.

Câtă vreme a stăpânit, de facto, Principatele Române, comportarea lui Kutuzov e reliefată de sursa https://www.art-emis.ro/istorie/fatetele-morale-ale-ocupantului-m-i-kutuzov-in-principatele-romane

Pentru a înţelege mai profund geneza războiului din 1816-1812, socot utilă sursa https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3316.

Istoria Basarabiei e citată ca sursă generală. Ion Nistor e un istoric consacrat. Cititorul are de selectat fragmentul referitor la raptul zonei dintre Prut şi Nistru. Înstrăinat, cu întreruperea dintre 1941-44 şi cu mare probabilitate pe vecie. Socot utilă citarea tratării concrete a subiectului specific de către istoricul Adrian Iscru: http://www.cunoastelumea.ro/1812-rusii-fura-basarabia-pentru-prima-oara-iata-cum-s-au-derulat-lucrurile/

Cele de mai sus constituie o bază largă pentru a cerceta eventuala implicare a negustorului – şi, iată şi diplomatului armean Emanuel Martirosi Mîrzaian, cunoscut ca Manuc Bei sau Bey.

Născut în 1769, la Rusciuk (azi Ruse, Bulgaria), fiu al unui negustor de grâne. După moartea tatălui, preia afacerea familiei. Se propune vistiernic al Guvernatorului Rusciukului în schimbul garantării libertăţii comerţului său.

Afacerea negustorului a inceput ca o forma de tranzit, cerealala, in special grâul, aveau cerere atât la constantinopol (azi Istambul) cât şi la viena. Negustorul contracta în avans recoltele marilor proprietari din Ţara românească, asigurându-şi marfa, apoi asigura ttransportul şi vânzarea, alternativ, în cele două capitale. Serviciile aduse paşei din Rusciuk, apoi chiar curtii de la Bucureşti i-au crescut creditul.

În pagina generică generică https://ro.wikipedia.org/wiki/Manuc_Bei apare afirmaţia că Manuc a fost agent dublu ruso-otoman. Suma informaţiilor disponibile despre personaj duce la concluzia că termenul nu e esenţialmente potrivit. De fapt, de regulă, un aşa numit agent dublu e agentul uneia din părţi. Armeanul a manevrat cu atâta abilitate încât titlurile de bey şi mare dragoman, conferite de unul din cei 3 sultani care au acoprit perioada războiului, aveau acoperire în serviciile aduse Porţii. Dar cetăţenia rusă, care i-a definit opţiunea politică de fond, argumentată cu elemente nereale.

Ca dovadă că după război s-a mutat în provincia tocmai furată de imperiul ţarist. După ce construise celebrul han. Început în 1806, inaugurat în 2008. Terenul edificiul fiind cumpărat din posesiunile curţii domneşti de la Bucureşti.

Pagina generică din Wikipedia confirmă informaţii culese din mai multe surse. Manuc bey a condus partea finală a tratativelor din 1012, care au avut lor în propria clădire. Încă o justificare şi cea mai importantă a calităţii de diplomat pe care fişa signaletică i-o atribuie. De fapt titlul otoman de dragoman nu înseamnă doar traslator, ci şi diplomat. Manuc bey a fost primul dragoman non fanariot.

Ion Nistor consideră că activitatea secretă la tratativele finale ar fi o legendă. Afirmaţia reflectă prudenţa istoricului. Nu poate accepta eventualitatea legendei, fără documente scrise. Iar dacă diplomatul, plasat cât se poate de avantajos în context, ar fi manevrat conform “legendei”, consemnarea respectivei manevre nu poate ajunge în documente.

Pentru autorul acestui demers, plauzibilitatea manoperei atribuit lui Manuc ţine de logică. În lumina faptelor precizate mai sus.

Manuc bei a murit în 1817, pe domeniul său de la Hânceşti, aproape de Chişinău

Mai am cam 3 carti trimise de autori. Uneori, rareori, trece chiar un an pana ce apus sa produc un feed-back cronicaresc. Dece întrerup acum şirul obişnuitelor cronici, pentru un subiect nu doar uitat, ci mai ales rău interpretat de un public deturnat?

Deoarece, martor natural al procesului inedit, dar inevitabil, al descompunerii unui stat artificial, l-am urmarit consecvent, în timp real. Ori, daca l-am înţeles la vremea lui, mă încăpăţânez a crede ca orice martor sătătos la tot capu’ l-ar fi putut înţelege la fel. Până la nuanţă.

Declanşatorul acestui disponibil remember e o absurditate îtâlnită pe aleile acestui Hyde Park sui generis, care e jocul lui Zucky. Cineva, n-are importanţă identitatea, pe care n-are sens s-o dezvalui, afirmă că Serbia NU ar fi iniţiat descompunerea artificialului stat asamblat de sistemul Versailles. Nu e numai absurd, e FLAS.

Tito, liderul mişcării de partizani, apoi al Jugoslaviei postbelice, era croat. Nu discutăm aici şi acum pretenţiile sale faţă de toate teritoriile circumscrise statului recucerit (vezi cerera faţă de Stalin de-ai fi atribuit Banatul românesc). Discutăm prevederea liderului de a asigura echilibrul celor 8 entităţi componente. Stabilitate care i-a supravieţuit un deceniu.

După ce Serbia începuse încă din 1988 să şicaneze Kosovo devenit, în secolele de la istorica bătălie, altfel pierdută, cu care Serbia se legitima, în 90 deja a spart unilateral mecanismul rotaţiei instalat de Tito. Refuzând ostentativ să accepte conducerea federală de către croatul Stipe Mesic, care urma la rând.

Mai mult sau mai puţin similar cu tendinţele centrufuge, declanăsate din de prin 88, în URSS, 3 republici balcanice fereale au declanşat referendumuri secesioniste LEGALE şi CONSTITUŢIONALE. Serbia le-a atacat militar. Sub numele armatei jugoslave, de fapt sârbeşti. Războiul a durat 3 luni în Slovenia (care deţinea quasimonopolul energetic federal), 6 luni în Croaţia (când oraşul croat Vukovar a fost aproape distrus). Referendumul în Bosnia-Herzegovina s-a declanşat un an mai târziu, iar răzbiul a durat 3.5 ani. Sarajevo, încercuit şi asaltat de forţele sârbeşti, a rezistat până la urmă.

Airmaţia că america a distrusJugoslavia e la fel de falsă. Cu o excepţie, Europa privea uimită războaiele care măcinau fosta Jugoslavie, Sigura ţară care nu doar a înţeles fenomenul, ci a recunoscut 2 independenţa a 2 republici jugoslave, de sorginte imperială a fost Germania. Cu proaspăta experenţă a reunirii după peste 40 de ani d eparare.. Să nu uităm nici că în 1456, când Iancu de Hunedoara respinsese asediul otoman, Belgrad era oraş maghiar! Ei, bine, SUA a înţeles ultima realitatea.

Croaţia, în decursul şirului de recunoaşterii independenţei sale, rămăsese ciuntită. În 1995 a declanşat o contraofensivă fulger şi şi-a recuperat teritoriul. Au urmat acordrile de la Dayton. Conform cărora şi Serbia a recunoscut noua realitate. Ca apoi să încalce respectivele acorduri. La consecinţele încălcării voi reveni.

Căci e important să menţionez acţiunile sârbeşti de aşa zisă purficare etnică. Crime în masă la Srebreniţa, Gorazde şi chiar Knin. Internetul e un soi de arhivă publică. Utilizatorii raţioonali îl foloses ca aide memoire. Desigur, e nevoie de a se filtra dezinformările. Asasinatele sârbeşti din localitătile pomenite sunt lese documentabile.şi au constituit baza acuzaţiilor preşedintelui milosevic de crime de război.

Desigur, crima stalinistă de la Katyn, cu mână NKVD, a dat procesului de la Nurnberg caracterul de farsă. Nu că naziştii judecaţi şi condmnati n-ar fi meritat. Dar stalin era liderul unei mari puteri imune la orice acuzaţie.

Mutatis mutandis, sentinţa de acum  CPI la adresa lui Putin e inoperantă, deci utopică. Rusia actuală e o putere şi mai mare. În sensul că occidentul e mult mai slab.

Să revenim. Slobo încalcă senin acordurile de la Dayton şi e pe cale să măcelăreasca populaţia albaneză din Kosovo (95%), una din cele 8 entităţi fereale în 1990. SUA bombardează Belgradul. Dar o face nu sub steag propriu I ub steag NATO. Consiliul de Securitate ONU nu mai e demult operaţional. Dar în 199, când se întâmplau astea, se implică şi aviatia rusă. E ultimul an al lui Boris Elţîn. A nu se omite.

Acuzaţia împotriva lui Slobodan Miloševic a fost posibilă. El pierde alegerile din 2000 şi se predă în 2001 la Haga. Scapă de condmnare, decedând pe 11 martie 2006, înainte de pronunţarea sentinţei. Nimic din toate nu se putea întâmpla lui Stalin. Nici lui Beria, şef al NKVD. Marele regizor polonez Andrzej Wajda, al cărui tată a fost asasinat la Katyn, alături de cei 20,000 care formau elita poloneză, n-a putut completa în nici o autobiografie rubrica tată. A reuşit să facă filmul eponim abia în 2005. Nimic din soarta lui Slobo nuiI se poate întâmpla nici atât lui Putin. Oricum nici SUA, nici Rusia, nici China n-au semnat tratatul de la Roma, care formalizează CPI (ICC). Cu atât mai mult n-au ratificat. Nimeni nu-l poate critica legal pe Putin când afirmă că nu recunoaşte acuzaţia. Lumea e la distanţe cosmice de perfecţiune. Mao Zedong a murit onorat. Idem primele 2 generaţii ale dinastiei Kim. Idem Pol Pot, recormenul mondial absolut al genocidului propriului popor (2 milioane ucişi din 5).

Doar că afirmaţiile publice aberante trebuie demontate şi acuzatul principal exonerat de absurdităţi. Un articol din cele 52 din decursul anului e un preţobligatoriu asumat.

Lectura cărţilor Dnei Andrea H. Hedeş e, în general, fluidă. În sensul că nu opune rezistenţă. Indiferent dacă e vorba de poezie, proză, basm, roman, eseuri. Proprietate care se întznleşte în doze variabile la autorii ale căror cărţi sunt recenzate în primă instanţă pe blog. Ei, bine, această cea mai recetă carte (Marea e frumoasă ca tine – Editura neuma 2023) nu constituie neapărat o excepţie, dar e, categpric, una specială. Şi nu datorită inerentelor dificultăti determinate de frecvenţa neobişnuită a cuvintelor vietnameze. De fapt acestea sunt fie traduse imediat în text, fie sunt nume proprii din zona vietnameză unde eroul şi prietenul său local au călătorit. Exemplul simbolic e numele straniei fiinţe metamorfice Hoa Lê – Floare de Păr. Suntem obişnuiţi cu numele japoneze, iată că formatul se întâlneşte şi la unele nume vietnameze.

Interesant, textul romanului are o continuitate aproape da capo al fine. Cu excepţia începutului şi finalului. Pe de altă parteperioada călătoriei de studii în Vietnam e relatată realist, concret. După întoarcerea eroului în oraşul natal, Graz, până la final, textul lunecă progresiv spre fantastic. Lipsa decupării textului în capitole îşi are rostul. Deşi naraţiunea trece de la relatare reală la ficţiune, ea are o coerenţă interioară fără echivoc. Fără ruperi de ritm, dar cu surprize distribuite inteligent, condiţionând evoluţia dramatică. Cel mai elocven exemplu e apariţia oarecum bruscă a personajului Jäger. Ai zice Deus ex machina, dacă n-ar fi un antizeu –  deşi predă teologia romano-catolică – şi mai ales n-ar declanşa mecanismul final. Semnificativ, el dispare în finalul finalului. Dacă am admite metafora că întreaga acţiune e condusă cu mână sigură de un demiurg (care nu-i decât autoarea însăşi), Jäger nu mai are loc în poveste.

O subtilitate remarcabila a scriiturii e tonul narativ delicat al primei părţi, pentrecute în Vietnam. Experienţa în aterie a autoarei nu se manifestă doar prin autenticitatea unui spaţiu prea puţin familiar cititorului român, prin bogăţia de amäde tot felul, inclusiv gastronomice. Asta ar fi banal. Dar ea ruşeşte să redea rafinamentul acestui spaţiu civilizaţional care pentru european se vede şi se simte exotic. Prin tonul narativ. Semnificativ, lumea locală, întâlnită de erou pe parcursul unei călătorii de cercetări antropologice, presupusă limitată în timp, e privită  de acesta nu cu uimire (era al cincilea stagiu annual al cercetărilor sale de teren), ci cu naturaleţe şi cu distretă, dar implicită bunăvoinţă. Din comportamentul populaţiei locale se detaşează politeţea ireductibilă. Pe care o recunoaştem în relaţiile cu străinii la toate populaţile costiere ale extremului orient. O cunoşteam din îndelungă experienţă indirectă la japonezi şi la chinezi, nu ne miră s-o regăsim la vietnamezi.

Dintre băştinaşi singurul personaj important apare efemer. E CHÚ Rong, paznicul unei peşteri montane, pe o insulă nordică, unde Leander (încep să-I spun pe nume) petrecuse o noapte. El îi dăruieşte domnului profesor o păpuşă zdrenţuită, aflând că tema centrală de cercetare a acestuia e teatrul păpuşilor pe apă. O tradiţie folclorică zonală. Obiectul, transportat acaă, în Austria, va deveni elementul focal al dramei.

Ce se întâmplă mai departe, de la începutul recondiţionării păpuşii, de la solicitarea către prietenul Bao din Vietnam (cu care acţionase împreună în cercetările din Vietnam) şi către un poet Chinez, Mister Li pentru materiale specifice, în fine soicitarea unui profesor rus, de care aflase întâmplător, a unor fire subţiei de aur, sunt etape a unui proces care repetă mitul Pygmalion. E esenţa şi nucleul cărţii.

Eludez narativul mitologic. Dar socot necesar să plasez munca migăloasă a lui Leander, eroul cărţii, în contextul a cel puţin două opere literare bazate pe mitul lui Pygmalion. Pentru a analiza diferenţele dintre toate trei. Cu scopul de-a demonstra primatul cărţii recenzate.

Piesa eponimă a lui George Bernard Shaw, dincolo de relevanţa socială, deloc neimportantă în sine, pune accentul pe humorul specific dramaturgului britanic. Filmul bazat pe piesă – My Fair Lady – un musical spectacular, devenit clasic – adaugă poleiala. Atât piesa, cât şi filmul, destind. Stârnesc cel puţin zâmbete bref, bat spre comedie. Halou sentimental da, în doze seducătoare, rezonanţă emoţională nu prea.

Cu totul altfel e romanul lui Auguste Villiers de L’isle-Adam, Viitoarea Evă. Personajul major nu e inventatorul Thomas Alva Edison, fabricantul androidului electro-mecanic, ci Vrăjitorul din Menlo Park, transfigurarea artistică a persoanei reale. Şi mai ales emoţională. Magică chiar. Că pragmaticul inventator merita sau nu un atare omagiu poetic nu e obiectul referirii pe care o aduc la bară. De altfel critica versiunii româneşti încadrează romanul în subgenul SciFi. Nu discutăm acoperirea teoretică a diagnozei. Rostul referirii la o atare procesare a mitului e de a o releva ca contrapondere faţă de primatul humorului din prima referire. scriitorul francez e un maestru al magiei emoţionale. Mai ales în acest roman.

Modelul Pygmalion nu e, însă, în romanul discutat, un scop în sine (nu e nici în tandemul Shaw-Lerner – am numit scenaristul, regizorul de film lucrează cu materialul clientului). E între motiv şi ambalaj. Autoarea îl îmbogăţeşte cu câteva invenţii originale. Pe măsuă apropierii de finisare, te aştepţi ca eroul să fie învins de boala epuizantă care-l asaltează. Dar… cu sentimentul că povestea n-are sens să se termine aşa. Eroul şi creaţia sa (care nu mai e un simplu obiect, devine, aici e unul din momentele de magie auctorială) devin un cuplu sui generis. Iar explozia meteo declanşează finalizarea unui straniu dar logic transfer de vitalitate. De viaţă, s-o spunem pe’a dreaptă. Fiinţa de lemn polisat, lăcuit etc şi, mai ales, îmbrăcată cu hainele mamei eroului (moment de rafinament simbolic) iese din scenă cu rucsacul eroului într-un vagon de tren. Ca fată-femeie, nu se ştie. Pe când eroul se sublimează, după ce, sub fulgerul din cer, i-a transmis creaţiei propria viaţă, devine automaton. Adică robot.

Soluţia aplicării modelului Pygmalion e nu doar originală. E simbolică. Chiar poetică. Nu uităm că eroul îşi finalizase teza de doctorat, care n-are nici un rol în poveste. Dar mai ales tânjea să devină poet. Pe parcursul tuturor paginilor cărţii e obsedat de statsul nobiliar dombândit ca poet. Alt amănunt rezonant. Transferul de viaţă e declanşat de un fulger. Referirea la Nikola Tesla, a cărui mărturie încă mai stranie, e găsită de erou în zidul chiţimiei sale de la masarda clădirii universitare.

Automatonul dă, în final, dovadă de propria viaţă. Scrie. Indiferent de poetica textului (nici asta fără legătură), o face cu un bătrân stilou pe care Petrache Poenaru îşi brevetase invenţia. Desigur, cititorul avizat trebuie să cuoască.

Nu ştiu dacă paralelismul e deliberat sau nu, important e ca există. Un robot care desenează admirăm în filmul lui Scorsese, Hugo. Un rafinat omagiu adus lui George Meliés, primul regizor din pruncia cinematografului.

Acuma sigur că dacă aş pomeni toate conexiunile, toate trimiterile, toate logice, pe care o carte de abia 134 pagini le etalează, cititorul cronicii s-ar plictisi iremediabil. Ba chiar s-ar întreba la ce-ar mai citi cartea. Farmecul stilistic e în abundenţa de referiri în citate în aluzii. Aşadar mă opresc aici.

Cartea istoricului Armand Goşu, Rusia, o ecuatie complicată – Editura Polirom – a cunoscut 2 editii. 2021 si 2022. Materia primă derivă din valorificarea nu doar a cunoasterii limbii ruse, ci de profunzimea întelegerii ethosului rus, în anii în care si-a facut doctoratul în istoria Rusiei la Universitatea din Moscova. Încă dinainte de a preda, la Universitatea din Bucureşti, cursul propriu de istorie a Rusiei, de fapt mai degrabă de rusistică (din 2004). El urmăreşte la zi tot ce produce media rusă, de la canale TV oficiale şi surse de propagandă la producţii online obscure.

Acest imput aproape exhaustiv e extrem de util cititorului român de orice nivel, inclusiv pentru politicieni. Având în vedere capacităţile precare ale aparatului administrativ. Cum folosesc persoanele oficiale această resursă rară, n-am nici un feed-back. Cel mult aş specula şi, cunoscând România, mi-e teamă c-o folosesc cel mult incomplet.

Dincolo de latura descriptivă, necesară celor care nu cunosc cartea, rostul meu e de a-i contura limitele. Limitele cărţii şi limitele autorului.

A urmări permanent întreaga informaţie publică ce foloseşte limba rusă cere suficient timp pentru ca, adăugând activitatea universitară, să nu poţi fi la curent cu media românească. Fapt ce defineşte o limită naturală a autorului. Dincolo de care cred că trebuie să subliniem şi preferinţele – de fapt nonpreferinţele – politice ale autorului. Element de care, pentru întelegerea şi valorificarea înţelegerii cărţii, cititorul acesteia poate face abstracţie. Separat de care  aspectetalarea sistematică a aprecierile negative la adresa structurilor administrative româneşti. Desigur, importanţa cărţii nu scade ca urmare a acestor aspecte inerente.

Limita majoră a cărţii e determinată de dinamica evenimentelor. Însăşi producerea unei a doua ediţii materializează necesitatea reducerii decalajului textului faţă de dinamica realităaţii. Pe coperta acestei ediţii scrie: Ediţia a doua adăugată, cu cele mai recente texte despre războiul din Ukraina. Dar acest război s-a desfăşurat de-a lungul celei mai mari părţi a anului 2022. Nu cunosc data finalizării adăugirilor, dar trcuseră destule luni de război la data punerii ediţiei în circulaţie. Dar abia partea a cincea e intitulată Războiul. Şi abia ultimele 2 capitole, 27 pagini din 460, se referă efectiv la război, dar mai degrabă indirect.

Sigur, calendarul editorial nu putea să nu rămână in urmă faţă de cel al războiului. Ediţia a doua era necesară, dar subtitlul nu prea are acoperire. Efectul e secundar şi, înţelegându-l, putem considera utilitatea cărţii. Şi chiar a saluta cartea.

Prima parte tratează realitatea rusă din perspectivă românească. Ca expert în rusologie, autorul n-are cum să nu cunoască contenciosul secular româno-rus. A nu-l implica e o decizie realistă. Cartea e de actualitate. Şi e de presupus că publicul interesat de ea cunoaşte acest contencios. Lărgirea ariei documentare, mai ales la un document de 460 de pagini, ar fi fost o eroare. Esenţialul acestei părţi, aşa cum îl vede autorul, e rolul Republicii Moldova ca instrument optic focalizat asupra Rusiei. Cu abilitate, autorul îşi încheie cartea pe ideea  Nu cred că Transnistria o să se implice în război. Riscantă ipoteză, mai ales pentru cineva de un atare nivel de cunoaştere a Rusiei.

Partea a doua e şi mai riscantă. Se intitulează tranşant Agonia regimului Putin. Faptele trecute în revistă aduc unele argumente, tot indirecte, pentru validitatea titlului. Dar pentru observatorul realităţii immediate, concluzia autorului pare optimistă. Oare, ca observator curent, aş fi mai pronunţăt influenţat de propaganda rusească decât de analiza unui expert rusolog? Sunt dator să mă întreb. Căci m-am obişnuit să nu iau nimic fără spirit critic.

Sentinţa autorului e de bun simţ. Războiul Rusiei cu Occidentul va dura. Repetată nuanţat şi în partea finală: Putinismul n-o să dispară odată cu Putin. Rusia a intrat într-un lung ciclu de ostilitate cu Occidentul. Nu e locul să subliniez că personal văd lucrurile la fel. Cronica vorbeşte de carte, nu de cronicar.

Un aspect prea puţin vehiculat de media românească (urmăresc rar media occidentală, dar dacă subiectul ar fi comentat s-ar afla) e infiltrarea propagandei ruseşti în Forumul Mondial al Holocaustului. Modul de implicare a deranjat nu puţine organizaţii evreieşti de profil.

Dar modul agresiv în care Putin rescrie istoria WW II e abia pomenit. Internetul e plin de informaţii coerente care demontează această propagandă. Dacă referirea la implicarea Rusiei în comemorarea Holocaustului e un merit punctual al cărţii, diluata referire la rescrierea istoriei, o latură importantă în ofensiva propagandistică a rusiei lui Putin e o scădere.

Partea a treia, Ucraina, e dezvoltată echilibrat. Totuşi, perspectiva subtitlului ediţiei a doua ar fi dat de înţeles un accent mai energic şi mai bogat al subiectului.

Republica Moldova e un subiect de maximă importanţă pentru cititorul român de orice nivel. Aş fi curios cum a decusr publicitatea acolo şi mai ales care e nivelul difuzării.

Cât despre acest stat, presiunea actuală efectuată de Rusia asupra lui nuu putea fi prinsă în carte. E un fenomen de ultime zile, iar ediţia cărţii trebuia finalizată xu destul timp înainte. Nu e o scăpare, e o inabordare inerentă.

Centrul de greutate al părţii a patra e regimul Plahotniuc şi sfârşitul oarecum surprinzător al acestuia.

Capitolul final, intitulat nu tocmai fericit Război, pentru o ediţie a doua anunţată special cum am citat, cere o privire critică. A vorbi despre Rusia, în cea mai competentă cunoştinţă de cauză, fără a contura paşii agresiunii lui Putin, începând cu Georgia 2008 e greu de înţele. Nu neapărat în sine. Cartea are destule calităţi, pe care le-am subliniat. Dar comparaţia se face de la sine cu excelenta analiză cu Putin, obsesia imperiului – Polirom, 2022, de acelaşi autor. În avantajul acesteia din urmă.

Sublinierea aspectelor criticabile nu trebuie să ducă la o apreciere negativă a cărţii. A cărei utilitate de dincolo de orice îndoială. Există obiecte a căror calitate şi oportunitate cer atitudine critică.

Dispariţia unui peronaj mai mul sau mai puţin public, veteran centenar, e un eveniment în sine. Ând acesta e un intelectual cu lustru, evenimentul declanşează fireşti comentarii. Reflexul meu primar e de complementar reacţiei majorităţii. O voce în plus alături de multe nu înseamnă mai nimic. Daca am ceva de spus, o fac cel mai devreme într-un moment ulterior.

Întâmplător, un amestec indicibil de instinct şi motivaţii nu foarte explicite îmi cerea un discret, dar fără echivoc silenzio stampa.

Dar se găseşte aproape întotdeauna ca nu mărunt spiriduş, de nu chiar pui de diavol, care te face să ieşi la drum, când ar trebui să şezi blând sub o piatra. Prima eroare fu să mă angrenez într-un singur dialog. O primă eroare atrage, de regulă, o a doua. Mai gravă. Reuşesc să evit a prelua necritic o informaţie circulantă, nefundamentată. E o regulă de bun simţ.

Călcând-o stupid, ajunsei să propag informaţia că recent dispărutul veteran centenar ne-ar fi îndatorat cu invenţia şi cultivarea unui extrem de preţios instrument cultural-educativ. BPT.

Sunt deja obişnuit cu modus operandi al îngerului meu păzitor. Drept pedeapsă pentru cumulul de erori cu care mi-am contrazis codul, îmi dărui demontarea impecabil de amănunţită a informatiei pe care o propagasem prea puţin responsabil.

Textul acestei concentrate istorii a instituţiei BPT e semnat de alt interlocutor frecvent din ceea ce numesc Jocul lui Zucky. Zăinescu Cristina Raluca. De data asta reflexul îmi funcţionă adecvat. Aria de difuzare a acestei istorii trebuia maximizată, în limitele mele. Solicitari acordul interlocutoarei de a-I prelua aici textul, citând-o, evident, ca autoare. N-ar fi prima data când preiau, în beneficiul cititorilor mei, câţi or fi, texte scrise de persoane care merită a beneficia de spaţiul bloului mei şi nu va fi ultima.

Iată, aşadar, preluată integral, istoria prescurtată a instituţiei BPT, în redactarea autoarei.

 Inventarea nici pe departe. Era o editură antebelică. Mai cercetați.

În legătură cu „Biblioteca pentru toți” circulă o legendă în care M.Ș. apare ca fiind „creatorul” ei. Inexact.

În realitate, colecția BpT a fost inițiată în 1895 de Dumitru Stăncescu (folclorist, publicist și scriitor născut în Elveția, care-o va conduce pînă la decesul său din 1918) și editată de Carol Muller, inspirat de o colecție din Leipzig. În 1900 a fost preluată de Leon Alcalay, iar între 1920-23 – de „Viața Românească”, după care va reveni librăriei Alcalay, via Iancu Șaraga și S. Schwartz, pînă în 1940. Aici va încerca să debuteze (fără succes) elevul Mircea Eliade, cu un volumaș entomologic. Din 1923 pînă în 1940 directorul BpT va fi scriitorul Vasile Demetrius (tatăl Luciei), care face din ea cea mai populară colecție românească de literatură. După un număr de luni de întrerupere a activității (în perioada Statului Național Legionar), va fi preluată de Editura Socec. După instaurarea regimului comunist, ia o nouă „pauză” (1948-49), iar între 1950-1959 e reinventată de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (pe fir intrînd și Cartea Rusă, ARLUS ș.a.).

În 1959, Mihai Șora – redactor-șef la ESPLA din 1954, în subordinea lui Al. I. Ștefănescu, apoi a lui Petru Dumitriu, după ce fusese referent de specialitate la Externe, apoi șef de secție la Editura pentru Limbi Străine de pe lîngă Institutul Român pentru Relații cu Străinătatea – elaborează un nou plan editorial care va fi aprobat de noul director al ESPLA, ulterior Editurii pentru Literatură, poetul ex-ilegalist Ion Bănuță, în contextul „valorificării moștenirii literare a trecutului” (recuperarea controlată a scriitorilor puși la index în anii `50). Bănuță va fi demis cu scandal în 1968 pentru a fi permis publicarea antologiei „cu probleme” a lui Nicolae Manolescu, în care intraseră poeți legionari interbelici, dar lipseau poeți pro-comuniști. M.Ș. părăsește editura un an mai tîrziu, pare-se din același motiv. Perioada de glorie a BpT (cca 880 de titluri între 1970-1989 față de 550 pînă atunci) începe însă din 1970, cînd colecția va fi preluată de Editura Minerva sub directoratul lui Aurel Martin, iar Editura pentru Literatură – „spartă” în mai multe edituri, în cadrul unui mare plan de reorganizare editorială. Bănuță e retrogradat la revista satelor „Albina”, iar Șora ajunge, ceva mai tîrziu, la conducerea secției literare a Editurii Enciclopedice, fosta redacție pentru enciclopedii a Editurii Politice (amănunte despre mediul editorial din epocă în vol. „Anii romantici” de Gabriela Adameșteanu). Anterior Editurii Enciclopedice, primise o bursă la Paris oferită de Gabriel Marcel, de care a beneficiat prin diligențele ministrului Învățămîntului, Mircea Malița; „pentru a-i ușura plecarea”, acesta din urmă (își va aminti mai tîrziu Șora, într-un interviu luat de Ovidiu Șimonca) i-ar fi dat „un fel de misiune,” aceea de a inspecta lectoratele românești din Franța. Timp de două decenii (1970-1977) a fost încadrat pe diverse posturi în Ministerul (Educației și) Învățămîntului, de unde se va pensiona în 1977 (după ce condusese serviciul „Biblioteci”). Avem, așadar, imaginea unui funcționar cultural meritoriu din anii liberalizării post-staliniste, cu o operă filosofică onestă. Foarte departe de a unui Jan Patocka, cum spun azi adulatorii, dar în nici un caz a unui „tartor bolșevic”, cum vituperează, aberant, calomniatorii. E mult, e puțin? Eu zic că-i OK. E și un motiv de a ne asuma epoca de atunci și cu bunele, nu doar cu relele sale.” domnul Conferențiar universitar Paul Cernat.

Reiterez mulţumiriile cuvenite Dnei Zăinescu Cristina Raluca pentru îndreptarea dublei mele erori, de principiu şi în fapt şi sper ca cititorii blogului să se alăture celor edificaţi în materie.

Proaspăta carte a lui Horia Gârbea despre fascinanta lume a personajelor, Zuliari şi mangafale, Editura Neuma 2023, deocamdată în format electronic, reuşeşte performanţa componistică de a reuni 14 eseuri de gen într-un totum coerent. Fiecare capitol sui generis dezvoltă câte o dimensiune literară specifică. A cărei diversitate conferă ansamblului un fericit aer de paletă cromatică.

Cum autorul precizează în Cuvântul înainte că sinteza sa cuprinde 90 de scriitori, un exerciţiu de lectură exhaustiv ar fi impropriu. Câtă vreme unei anume dimensiuni literare analizate, să zicem copilăria personajelor, un exemplu punctual înseamnă 2-3 rânduri. Am ales altă abordare, oprindu-mă asupra capitolelor definite de cuvintele de efect ale titlului cărţii. Plus câte  completare pe care alte câteva capitole consider că o suportă.

Cu precădere aceste prime capitole, nu doar prin sonoritatea cuvintelor definitorii, ci deoarece oferă consumatorului de literatură română o grilă întrucâtva inedită. Prin care cititorul e îndemnat/provocat la relectură.

Exemplul nu doar la îndemână, ci elocvent, e nuvela lui Păstorel Inelul Marghioliţei. Ne-am amuzat copios la prima lectură, indiferent când va fi fost, aoi, la o eventuală analiză a modurilor comicului, utilizate cu fineţe de omul de spirit care s-a luat prea puţin în serios ca scriitor. Dar abia recitind nuvela prin grila propusă de H.G. descoperim în personajul conului Todiriţă mangafaua absolută. Care, după ce se face de râs pe toate feţele şi după ce-şi bănuie aiurea focoasa soţie, sfârşeşte apoteotic de a-l invita în casă pe realul amant al acesteia. Conu Todiriţă nue gelos doar din şi prin inocenţă. Şi, subtil, deoarece în universul moldav, căruia Păstorel îi e credincios, nu există zuliari. Aceştia sunt doar în universul muntenesc, cu parfum grecizant. De fapt mă întreb, fără a poseda răspunsul, dacă savurosul cuvât a mai fost folosit de altcineva decât de Caragiale, altundeva decât în Kir Ianulea. Poate ar trebui să recitesc Ciocoii vechi şi noi?

Celălalt cuvânt de efect, mangafa, îl datórăm tot lui Caragiale. În comedia cu 2 triunghiuri amoroase, cu vârful comun (H.G.), D’ale carnavalului. Dacă o fi fost folosit şi de alţi scriitori, nu conteazâ. Caragiale l-a făcut brand.

Tentaţia naturală a cititorului cărţii de de a căuta alte mangafale în literatura română. Întrebându-mă asupra câtorva. Nu e suficient ca un personaj să corespundă dicţionarului, pentru a fi categorisit mangafa. Trebuie să fie neapărat rizibil.

Despre personajele copii, e inevitabilă citarea Cireşarilor. Cel puţin generaţia senectă i-a citit. Chiar dacă la capul celor 5 volume unii ajung la vârsta dragostei. Aş sugera o adăugire. Regretatul scriitor Leonida Neamţu, prolific dar ras quasianonim, are cel puţin 2 microromane ale căror personaje sunt copii. Pentru Comoara locotenentului Balica a şi fost premiat. Întoarcerea focului e încă mai fermecătoare. Nimic sub cireşari, afară de notorietate.

Capitolul cel mai atrăgător e rezervat personajelor demonice. Ar fi de adăugat singulara formă Nefârtate, dintr-o piesă a lui Lucian Blaga. Dar trebuie subliniată sagacitatea lui H.G. autorul sesizează, dincolo de costumaţia şi jocul de scenă a adolescentei din schiţa caragialescă citata, natura real diabolică a personajului. Dar oare dece din literatura română de gen lipseşte mitul faustic?

Un cappitol dificil e Strategii. Personal nu cunosc decât Jucorul de şah al lui tefan Zwig şi un roman japonez pe marginea unei partide de go. E un eseu autonom, as zice.

Un util capitol-eseu rezervat productelor muzicale din surse literare.

În alt eseu, H.G. reia tema unui alt eseu, al regretatului Alecu Paleologu, asupra unei prezumptive erori a lui Camil Petrecu, în Jocul ielelor. H.G. deonostrează credibil că eroarea nu aparţine dramaturgului ci personajului Gelu Ruscanu. În schimb, el demonstrează altă eroare a aceluiaş Camil Petrecu, în piesa Act veneţian.

Următorul eseu analizează dezbaterile din Poiana lui Iocan (în Moromeţii) cu cronologia evenimentelor reale şi deduce existenţa unei falii spatiu-timp. Fără a fi nevoie să precizeze momentul scrierii, de către Marin Preda, a romanului, taxează imprecizia documentării marelui romancier.

Povestea teatrului ultimului deceniu predecembrist, demitizarea “rezistentei” şi şopârlismul, subiecte ale unuia din penultumele eseuri.

Poate că raportul de lectură are cel mai rezonant final citând mot-á-mot ultimul alineat al ultimului eseu al cărţii: Din cauza publicării facile, a tiparului digital, a detaliilor care țin de sociologie, masa nefericiților relatatori tinde să-i înghită și să-i dizolve pe cei puțini care fac efectiv proză.

Revista Neuma a intrat, cu acest număr dublu, 1-2 pe 2023 într-al şaptelea an calendaristic. Cu numărul 9-10 pe 2022, împlinise 6 ani.

Editorialul Dnei Andrea H. Hedeş se intilează Înoarce-te, frate!, traducerea celebrei expresii în protoromănă.

În tandem, cursivul lui Horia Gârbeaeste, în esenţă, la fel de combativ: Graiul banii şi “dujmanii”.

În josul ultimei pagini, o notă despre şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România.

O pagină cu imagginile a 9 coperţi – Apariţii Neuma.

Óbişnuita rubrică Invitat special: Horia Bădescu, Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Lesenciuc.

Eveniment: Lansare Neuma, la Târgul de carte Gaudeamus 2022.

Estetică: Despre ornamente şi ţesături tradiţionale de Mircea Muthu

Actualitate: Primiri în Uniunea Scriitorilor. Imediat, un cartuş despre emisiunea de vineri la 19:30 la Radio Cluj. Dan Moşoiu, invitată scriitoarea andrea H. Hedeş.

Interviu: Elena Abrudan în dialog cu traducătoarea, medicul şi graficiana Laura Irina Poantă.

Poezie: Nicolae Nistor, Teo Cabel, Carmen Tania Grigore, Caliopia Tocală, Radu Chiorean, Costel Nedelcu, Cristina Rhea.

Tineri poeţi: Daniela Botnaru, Virgil Botnaru. Iulia Iacob

Proză: Un hamburger şi o cutie de pepsi de Ovidiu N. Curea; Semnul, de Corina Ozon

Anchetă: Privind spre viitor – ultimele răspunsuri; Personajul din gând.

Studii critice: Poezia Martei Petreu (II) de Ioan Holban

Răzleţe: Arta de a nu spune nimic de Gelu Negrea

Teatru: La cafeneaua ICE FLAME. Piesă într-un act de Marian Ilea; True Blue – variaţiuni pe tema genocidului – (fragmente) de Andrei Măjeri

Avanpremieră Neuma: Luiza Cala

Poezie: Lucia Negoiţă, Liviu Dan, Gabriela Anton, Gabriel Nicolae Mihăilă

Ecou internaţional: Despre Sindicatul demenţilor într-un interviu pe timp de război de Leo Butnaru

Puncte de vedere: Scrieţi, băieţi, cât mai puteţi (sau IA vs IC) de Răzvan Nicula

Volume Neuma: Din nou despre „provincia culturală” de Liviu Capşa

Eveniment editorial: Fructele aceluiaş pom de Andrea H. Hedeş; Poveşti neobişnuite ale unor oameni obişnuiţi de Monica Grosu; Micii judecători şi Marea Judecată de Horia Gârbea

Volume Neuma: Începuturi fericite §i drum deschis visului de scriitor de Ana Dobre; Ochiul interior al Şeherazadei de Evelyne Croitoru; Vremea poeziei: de la insurgen\[ la floppy disk de Raluca Faraon

Roman: Lumea de apoi a postficţiunii de Ana Dobre

Antologii: Resurecţia fantasticului de Gheorghe Glodeanu

Cartea de poezie: Esenţa creativităţii în poezie de nicoleta Milea

Cartea de bucate: Un dar de Sărbători, de Radu-Ilarion Munteanu

Cartea de poezie: Poetizări euritmice sub semnul prigorie de Adrian Ţion

Cartea străină: Michel Houellebeck, Romain Gary de Gabriel Burlacu

Eveniment: Andrea H. Hede§ despre JIDI MAJIA la GAUDEAMUS 2022

Etnologie: Vrăjitoarele, la judecată de Menuţ Maximinian

In memoriam: LUI MICKEY, CU DRAG: IN MEMORIAM MIHAELA ANGHELESCU-IRIMIA (1951-2022) de George Volceanov

Literatura lumii: Din corespondenţa Annei de Noailles cu Maurice Barrès de Sonia Elvireanu

Privelişti: Deşert, tuaregi şi muzică de Rodica Marian

Viaţa cărţilor: A vedea cu inima – Micul prinţ de Miruna Drăghici

Poezia lumii: Poeţi turci contemporani Engin Firat, Bűlent Akay, Ibrahim Kamberoğlu, Le Quy Duong (Vietnam)

Colţul lui Yorik: O dinastie ştiinţifică de Radu-Ilarion Munteanu

Educaţie: Folclorul şi programele şcolare de Adrian Costache

Ecran literar: Planeta Bresson de Alexabdru Jurcan

Teatru: Disneyland s-a mutat la Maidan de Alexandru Jurcan, O bunică de milioane pe scena TDR de Vlad Lungu

Cinemateca: American Gangster (2007) de Raluca Faraon

Jurnal teatral: de Ion Cocora

Rock: Camera de ascultat muzici de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Cervicala scandinavă de Ramona Műller

Contre-pied: Cu moartea pe moarte călcând de Gelu Negrea

Culinar: Amintiri şi pohte copilăreşti de Florica Bud

Vitrina cu cărţi: 17 coperţi

Finalul uzual – DECE Neuma?

Leon-Iosif Grapini este colonel în rezervă, membru al Uniunii Scriitorilor, licenţiat al Facultăţii de Geografie a UBB, redactor şef al revistei Izvorul Soeşului din comuna Şanţ, judeţul Bistriţa Năsăud.

Dar ceva îmi spune că titlul pe care-l are aproape de inimă e cel de cetăţean de onoare al comunei natale. Cu care e onorat din 2018.

Nu voi pomeni remarcabila sa bibliografie. N-am citit decât Locul desfătărilor – Editura Şcoala ardeleană, 2021. Pe care am recenzat-o, cu încântare, pe blogul personal. Mai adaug şi contribuţii la antologiile de proză coordonate de Horia Gârbea.

Opul recent, Cartea despre Şanţ – Editura Şcoala ardeleană, 2022, reprezintă mai mult decât o datorie de conştiinţăfaţă de glia natală, pe care a mai evocat-o en passant în scrierile sale. Cel mai recent în chiar volumul precedent, citat mi sus. În care spiritul zonei e fotografiat printr-o colecţie plină de pitoresc a lexicului acesteia. Memoria, formaţia jurnalistică (are şi o carieră de jurnalist militar în spate) şi nu în ultimul rând experienţa scriitoricească au cooperat surprinzând diferenţe specifice de fineţe faţă de graiul transilvan.

Întâmplarea fericită face să fi întâlnit tot de curând un fenomen asemănător, amestec de memorie şi humor, în cartea recentă a Floricăi Bud, Pofta-n cui şi alte Pohte, eLiteratura, 2022. Autoarea oferă un set de termeni regionali cu specificul zonei sale, fiind originară din Ulmeni – Maramureş.

Structura cărţii actuale a lui Leon-Iosif Grapini pare cumva didactică. Sunt două părţi: Secvenţe istorice şi Secvenţe literare.

Prima e un compendiu de istorie natural-geografică şi cultural-locală. Pigmentat, pe alocuri, cu discreţie, de nuanţe personale.

Firesc, capitolul istoric începe cu ceea ce autorul numeşte, vag poetic, Repere în timp. De la 1773 până în prezentul lui 2022. Materia primă sunt monografii locale. Primul an e cel  al atestării documentare, dar de locuitori s-a vorbit încă din 1766, când situsul ţinea de rodna Veche. Numele comunei, pitoresc, provine de la nişte lucrări de gen din zonă. Parte din acestea au făcut parte din graniţa cu Moldova a teritoriului încorporat de imperiul habsburgic.

Sunt pomenite unităţile grănicereşti năsăudene, care mai existau la peste 80 de ani după celebra ispravă din bătălia de la Arcole când au respins atacul lui Napoleon Bonaparte.

Titlul Repere în timp e de o modestie impresionantă, avem de-a face cu o amănunţită istorie locală. Care face mica zonă cunoscută la nivel naţional.

Urmează o listă de oameni de seamă. Cel mai interesant e străbunicul academicianului Grigore Moisil. Un complement local, Constantin Iugan, întemeietorul aşa numitului teatru vorbit (fără text scris). Un portret al lui Enea Grapini, participant la Marea Unire de la Alba Iulia.

O schiţă succintă a monografiilor locale.

Apoi o prezentare a originalului teatru nescris Constantin Iugan. Cea mai veche trupă de teatru comunitar din ţară. Text elaborat în coautorat cu Grigore Cotul, alt fiu notabil al satului.

O mică istorie a bisericii săteşti  Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, apoi Casele Muzeu.

În 1935 o echipă regală soseşte la Şanţ. E o echipă monografică reunită cu una studenţească. Patronată de Fundaţia Cultural ă Regală Principele Carol. Directorul careia e sociologul Dimitrie Gusti. Dincolo de latura festivă, pentru comună era un eveniment deosebit, echipa derulează o cercetare. Între altele, se face cunoscut teatrul fără text şi se toarnă un film. În care e inserată o nuntă locală. Interesant, conducătorul teatrului sătesc joacă rol de translator între oaspeţi şi localnici. Al căror idiom local era prea puţin înţeles de localnici implicaţi.

În fine, două vorbe despre revista locală Izvorul Someşului, în care sunt imlicaţi mai mulţi scriitori, nu exclusiv locali.

Scriitorul mturiseşte că primul domeniu artistic de care se simţise atras a fost pictura. Iar primii paşi n-au fost anonimi. A fost convins de o profesoară de limba română să ia calea literaturii. Şi iată, are în spate o carieră literară. Atât în plan jurnalistic, cât şi pur scriitoricesc. Dece am făcut precizarea? Poate artele plastice naţionale ar fi câştigat un talent. Sau poate nu. Sigur, literatura l-a câştigat. Daca n-ar fi fost deturnat, ca elev, de la pictură, nu ştim dacă această carte ar fi beneficiat de latura literară. Intitulată Secvenţe literare. Care completrează fericit portretul comunei năsăudene, cu nume aşa de pitoresc.

Ce conţine această parte secundă, dar nu secundară?

Pentru copilul ce locuia pe uliţa pe care-I era casa, această uliţă era buricul pământului. Iar portretul acestui spaţiu e făcut cu vibraţia totuşi molcomă a inimii.

Faţă de capitolaşul aferent din volumul precedent (Locul desfătărilor), dedicat vorbelor din sanţ, aici e descris pe larg dialogul între regizorul filmului şi participanţii localnici.

O poveste formidabilă, demnă de un volum de gen, cu plata unor datorii prin muncă.

Altă poveste, de la răzmeriţă în sat la delegaţia de 5 reprezentanţi ai satului la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918.

Povestea Clopotarului, din unghi revers.

Visul, o nouă proză metafizică.

Şi ultima, zguduitoare.

În fine, Şanţul in imagini – pentru a rotunji portretul comunei.

Cartea se încheie cu date despre autor.

Am mai scris despre Tom Clancy şi eroul său – http://tilici.blog/tom-clancy-si-eroul-sau/. În aproape 4 ani s-a acumulat destul material pentru a relua subiectul dintr-o perspectivă firesc mai largă. Pe de o parte pentreu a relua o mai veche temă, a relaţiilor dintre run roman şi un film bazat pe acesta. Pe de alta pentru a dezvolta explicit aria brandului devenit din numele scriitorului. Şi, nu în ultimul rând, pentru a valorifica liniile mai sus precizate pe baza titlurilor de roman şi de film devenite accesibile în acest interval. Între romanul de debut, Vânătoarea lui Octombrie Roşu şi filmul aferent au trecut 6 ani. Început în 1982, romanul a fost publicat în 1984. Legenda spune că ar fi fost apreciat de Ronald Reagan. Dacă ar fi adevărată, ar fi de presupus că ar fi avut o anume cotă de influenţă în evoluţia brandului.

Cei doi ani de gestanţă a producţiei literare se explică prin documentarea minuţioasă şi laborioasă în materie de tehnică militară la nivelul epocii. Sursele documentării fiind precizate în nota de mulţumiri post final. Să notăm că în diferite referiri publice, subgenul practicat de scriitorul american e definit în mai multe feluri. De la tehno-thriller la historical fiction. Explicaţia acestei variabilităţi o văd datorită complexităţii demersului literar. Nu doar seria Jack Ryan, ci în general întreaga ramificaţie de colecţii, unele titluri rezultând – precum la ultimele 3 romane ale lui Asimov, finalizate la romane de scriitori de Scifi conveniţi, din povestiri vechi – din cooperări, altele scrise şi apărute după decesul, în 2013, al scriitorului, ar putea fi încadrate în oricare din termenii folosiţi în referiri publice. Evident, termenul romane de spionaj ar fi mult prea strâmt.

Să revenim la primul roman. Formatul .pdf mi-a devenit accesibil întâmplor abia de curând. La mai mulţi ani decât articolul mai sus semnalat – de la vizionarea filmului aferent.

Înainte de a proceda la analiza relaţiei mutuale, o primă observaţie punctuală. Romanul are aproape 600 pagini, iar filmul ceva peste 2 ore. Elementele comune sunt lesne recognoscibile, dar amănuntele literare sunt inerent mult mai bogate. Fiecare din cele două naraţiuni are coerenţe proprii. Respectând diferenţele de mentalitate dintre cititorul de literatură şi spectatorul de cinema, porţiuni punctuale de acţiune diferă faţă de corespondentul lliterar. De fapt momente reciproc corespunzătoare sunt rezolvate diferit în cele două variante. E.G.: în economia acţiunii, distrugerea submarinului sovietic de clasă Alpha V. K. Konovalov era necesată. În roman însăşi prezenţa lui aproape de ascunderea lui Octombrie Roşu, eliberat de echipaj şi controlat de proprii ofiţeri colaborând cu americanii, e un moment de vârf al suspansului. Iar V. K. Konovalov e distrus la limită, î. Oricum o soluţi adecvată versiunii filmicen ultimul moment, prin ciocnire, de către un Octombrie Roşu deja avariat. Creatorii filmului renunţă la dramatisml spectacular, iar Konovalov devine victima unei abile manevre tactice practicate nu de Comandantul fugar, atunci rănit, ci de cel american, care preluase reprezentarea acordării azilului politic. Atins de propria torpilă. Momentul nu e lipsit de doza de spectaculozitate, totuşi incomarabilă cu cea din versiunea literară. Oricum soluţia e adecvată versiunii filmice. Un plus al filmului e poezia cadrului final. Cantitatea de acţiune consumată în roman pentru a rezolva securizarea convingerii sovietice că submarinu fugar a disput e necesară logic, dar necesară şi economisirea ei în film.

Un aspect necesar în roman şi quasicomplet eludat în film e adâncimea educaţiei/propagandei/informării marinarilor sovietici de orice nivel. Foarte bine e realizat efectul profunzimii educaţiei antioccidentale şi în special antiamericane în plin război rece în dialogurile între două grupuri profesionale aflate momentan de aceeaşi parte, ofiţerii sovietici fugari şi cei americani aflaţi pe bord. Sovieticii sunt învăţaţi că în America numai aşa zisele clase conducătoare au acces la şcolile de ofiţeri. Logica de clasă fusese implementată temeinic de peste 60 de ani. Chiar dacă ofiţerii sovietici îi dispreţuiam pe proprii ofiţeri politici, omniprezenţi în orice unitate militară, la toate nivelurile, în orice armă. Cititorul nu foarte la curent cu terminologia sovietică află astfel că ofiţerul politic e numit zampolit. Un locotenent negru de  o ironiepe submarinul american care reuşise să afle de intenţia de defecţiune a lui Octombrie Roşu aruncă o ironie. Aşa e, eu, negru, fac parte din clasa conducătoare. Sigur, în 1984 lumea transatlatică nu era deloc infestată şi infectată de virusul corectitudinii politice. Ironia avea sens. Dar interlocutorii sovietici n-o sesizează educaţia lor e mai tare. În alt colţ al sumbarinului fugar un alt ofiţer sovietic se miră aflând că omologul american a putut face şcoala de ofiţeri, ca simplu electronist.

În film aceste elemente se reduc la un telegrafic dialog între comandant şi secund. Care se miră că ajuns în America, va fi liber să călătorească fără paşaport dintr-un stat în altul. Dialogul se pierde printre momentele acţiunii  

Luînd legenda aprecierii romanului de către Ronald Ragan sub beneficiu de invenar, ca ipoteză de lucru cicitorul se întreabă dece i-ar fi plăcut preşedintelui american acest prim roman. Eu găsesc cel puţin 3 motive. Primo, după dezastruosul mandat al lui Jimmy Peanuts AKA Carter, fostul actor a fost relativ antisovietic; secundo, nu era obişnuit cu romane de spionajcu o asemenea încărcătură documentară – apreciabilă chiar de colabratori din zona Pentagon; şi terzio, ca fost om de cinema, a intuit – just – serviciile de PR aduse mandatului său, dacă legenda (sau chiar realitatea) aprecierii personale urma a se difuza în publicul american.

Deliberat sau nu, în romanul de debut personajul preşedintelui american, fost avocat, fost procuror, e nu doar unul pozitiv, ci de-a dreptul implicat în planul sofistcat de a reţine pentru statul american submarinul fugar, pe lângă ofiţerii săi. Ar în final, odată cu distrugerea ultimului submarin sovietic, Konovalov, planul reuşeşte. Exemplare ca talent politic sunt convorbirile preşentelui cu ambasadorul sovietic. Poate amănuntul să fi fost un al patrulea motiv pentru aprecierea, rală sau legendară, a lui Reagan pentru roman.

Flamboyantul sequel al romanului, Cardinalul de la Kremlin, apare în ultimul an al dublului mandat al li Reagan. Unele personaje secundare se pot reîntâlni. De la vârful CIA, din Politburo şi chiar, al cârtiţei americane la vârful lidershipului sovietic. Dar mai ales e montat abil un dublu agent care va juca în romanul sequel un rol important. Cardinalul de la Kremlin – tradus de editura RAO – fusese primul roman al lui Clancy citit cu 4 ani în urmă. Regăsindu-, acum, asortimentul de personaje purtătoare de intrigă, plantate în romanul de debut, emit presupunera, destul de plauzibilă, că n-au fost semănate la întâmplare. Ci cu intenţia de la folosi capacitatea semnificantă într-un roman ulterior. Care a fost să fie cel publicat în 1988. Tradus de RAO în 2014.

Personnajul Jack Ryan parcurge, nu doar în cei 29 de ani cât a mai trăit scriitorul – când ajunsede deja Preşedinte al USA. ulterior, diferiţi scriitori au folosit, probabil pe baza unor înţelegeri, franciza Jack Ryan. Mereu ca preşedinte. Mai mult sau mai puţin concomitent, mai mult sau mai puţin paralel cu Jack Ryan jr, introdus în mediul profesional. Fiul personajului cheie se născuse în finalul romanului Jocuri de putere (Patriot Games în versiune românească, 1987).

Ultimul roman în care Jack Ryan sr apare explicit, ca preşedinte, este Umbra Dragonului, 2020. Iar Jack Ryan jr apare în Ora zero, 2022. Ultimele 2 din listă nu dau precizări asupra conţinutului.

Discuţia asupra relaţiei carte-Film poate fi reluată cu privire la Patriot Games, roman în 1987, film în 1992. Tradus de RAO în 1996. Raportul e acelaşi şie firesc. Naraţiunea mult mai dezvoltată în versiunea literară. E.G. în film un cadru scurt face aluzie la titlul nobiliar acordat de regina Angliei eroului, pentru intervenţia acestuia în actul terorist, tentativă de asasinat asupra unei persoane din familia regală. Intervenţie care a produs ratarea asasinatului. În roman decizia de înnobilare e anunţată de regină în timpul vizitei sale la spital. Reacţia sicronă, a împricinatului şi a soţiei tale e prudentă. Se întreabă dacă statutu dobândit prin înnobilare e legal în USA, al cărei cetăţean e eroul. Regina promite că prim ministrul UK va solicita acceptarea deciziei direct preşedintelui american. Apoi dineul la palatul Buckingam e ocultat pur şi simplu în film. Deoarece n-are implicaţie directă în acţiune. Procesul teroristului rămas în viaţă e descris pe larg în versiunea literară şi rezumat la maximum în film.

Până la lectura romanului habar n-aveam cât de complexă era, la vremea respectivă, structura irlandeză contestatară. Romanul face diferenţe între IRA şi PIRA, id est Provisional Irish Republican Army, Pomeneşte ULA, Ulster Liberating Army, gupare maoistă. Aceasta din urmă e o ficţiune, nu e întâlnită decât în romanul respectiv şi în Sum of all fears. Mai e pomenită tangenţial şi INLA, organizaţie reală, de orientare comunistă, fără implicare în roman. Ideea acestei filiaţii apare şi în alt roman de ficţiune, de nivel mediocr, al unui alt autor. În care membri ai IRA comuniste vând lideri ai IRA noncomuniste serviciilor britanice, pentru a-I elimina. Jack Ryan, revenit la CIA, se întreabă în cadrul departamentului ad hoc pe care-l conduce dacă nu cumva adversarii fac parte dintr-o aripă ultraviolentă a IRA. Pentru a nu mai face apel explicit la ULA, Kevin O’Donnel e prezentat in film doar ca membru IRA, probabil al presupusei aripi ultraviolente. Ai cărei membri ucid cu sânge rece alţi membri IRA într-o lungă secvenţă. 

Aici e loc de comentat pe linia relaţiilor dintre roman şi film. În mare măsură raportul e uzual. Filmuleste şi nu poate fi altceva decât un rezumat al romanului, cele câteva diferenţe, secvenţe derulate altfel, pentru a asigura cerenţa narativă a filmului intră în regula jocului. dar există un element aparent minor, dar care face o diferenţă majoră. Conflictul definitoriu, ubicuu in roman şi asupra căruia textul insistă consecvent e nu doar de natură politică, e de natură civilizaţională. introducerea ficţiunii numită ULA, alături de organizaţii mai mult antibritanice decât proirlandeze funcţionează a hârtie de turnesol. personajele a căror apartenenţă la ULA se dezvăluie progresiv, pe baza evoluţiei cercetărilor poliţieneşti se află în plin război. Obiectivul strategic fiind coroana britanicămai mult decât familia regală. Ca element sensibil determinant al moralului englez. Asta in timp ce e schiţată, en passant, vendeta eternă dintre protestanţi şi catolici. A cărei stupiditate şi absurditate e comentată, tot telegrafic, de personaje aflate în afara istoricei vendete.

Mai mult, Scotland Yard are la vârf un reprezentant al FBI. Semnificativ. Discuţiile interne din tabăra băieţilor buni lunecă, între subiecte profesionale inerente, în consideraţii filosofice. Băieţii răi resping reguliile ca principiu. Spre deosebire de cei buni care se concep in cadrul regulilor. N-am întâlnit separare mai limpede în nici un produs literar de gen. nu-I de mirare că scriitorul a devenit, în timp, unul din cei 3 omologi care au vândut cel puţin 2 milioane de exemplare din titlurile proprii.

Semnificativ pentru membrii inexistente ULA e limbajul uzual. Cel mai frecvent cuvânt folosit în dialogurile lor interne e revoluţionar. Iar crochiurile biografice ale personajelor reliefate subliniază studiile marxiste. Pare banal, în toată lumea există, naturaliter, un procent de asemenea exemplare, inerent în lumea unei democraţii sănătoase. Şă nu uităm că în 1997, la momentul publicării romanului, filoxera corectitudinii politice nu ieşise încă din mediul universitar american, dominat de stânga, mai ales după sindromul viet-nam.

Din acest grup social inerent se recoltează nu doar subgrupul activismului politic de stânga, deghizat, pe ici, pe colo, în verde, ci şi extrema teroristă. Iar romanul dă de înţeles, în subsidiar, abil nuanţat, de toate astea.

Cititorul avizat, iată, totuşi numărat cu sutele de mii,decodează relevanţa socială a unei naraţiuni de capă şi spadă – în termenii finelui de mileniu.

Interesant, atentatul ratat al membrilor falsei ULA e inspirat de un caz real. Prinţesa Anne, sora alteţei regale în roman (alt membru al familiei regale în film) şi care persoană nu apare în niciuna din acţiunile omologe, a fost victima unei tentative similare ca desfăşuărare, în martie 1974. Avându-se ca scp răpirea. Tentativa a fost dejucată de intervenţia unui londonez civil.

Dar episodul – model e citat doar în fişa IMDB a filmului. Nu şi în referinţe pe marginea romanului. Autorul căruia e de presupus a-l fi aflat ş folosit.

Dece dimensiunea politică, fie şi subsidiară, a unui roman publicat incă în madatul lui Reagan, e redusă la minim, dacă nu estompată, în filmul lansat în ultimul an al mandatului lui Bush sr, primul şi singurul preşedinte american de sorginte CIA? Nu am o explicaţie rezonabilă, mai ales că romanul e alcătuit aşa de grijuliu şi nuanţat. Tom Clancy e citat, ca autor al ambelor prime romane din seria Jack Ryan, alături de scenariştii filmelor. Dacă eventuala consultare a scriitorului de către scenariştii filmului după romanul de debut, n-ar fi imposibilă, deşi nu există surse care s-o confirme, în cazul acestui al doilea tandem pare improbabilă.

De fapt singurul amănunt din filmul în discuţie care face o aluzie indirectă la managementul grupurilor teroriste de către centrala moscovită, prezent şi în roman, e prezenţa în deşertul nordafrican a taberei ULA. Doar spectatorul avizat plasează respectivele tabere în Libia  

O altă diferenţă nu neapat majoră între cele două versiuni e finalizarea sarcinii soţiei lui Ryan. Faptul că romanul se încheie cu naşterea lui Jack Ryan jr e nu doar simbolic. El anuntă intenţia scriitorului de a continua seria. Finalul filmului ar fi fost cumva încărcat, încât naştea e plasată în viitor.

Personaje şi actori. În cele 4+1 filme pe care le-am văzut, eroul e jucat de Alec Baldvin. Mediocritatea actoricească a căruia pare a sugera că personajul abia urează a se contura. Harrison Ford îl joacă aici şi în Clear and Present Danger (1994). Obişnuit in filme de acţiune, se achită decent de rol, fără stralucire. Ben Afflec (în The Sum of all Fears, 2002) mi s-a put a semăna cel mai bine cu eroul, acum se desprinde din paginile primelor romane. Iar ca joc, nu cunosc perormanţe actoriceşti mai jos de excelent. Totuşi figura eroului care-ţi rămâne în minte e cea întruchipată de Chris Pine în Jack Ryan: Shadow Recruit, 2014, primul film post mortem tom Clancy, fără un roman la bază. Actorul a mai jucat şi în Star Trek, seriile noi.

James Earl Jones e în cel putin 3 filme amiralui Jim Greer, adjunc la CIA, umplând ecranul. Dar cele mai puternice prestaţii actoriceşti sunt oferite de veteranul Richard Harris (Padraig O’Neil, reprezentant Shin Fein, rol secundar), Sean Bean (sean Miller, rol principal), Morgan Freeman (lider CIA). Şi mai ales Kenneth Brannagh, regizor şi personaj principal în … Shadov Recruit. Cel puţin in filmele văzute.

Despre alte 3 romane la care am avut acces mă voi referi, poate peste aţi ani, într-un demers mai cuprinzător, deoarce n-au fost ecranizate

Ca observator, fusesem tentat să privesc cartea recentă a profesorului Armand Goşu, Putin, obsesia imperiului – Polirom 2022, prioritar din perspectiva limitelor ei. Ar fi fost nu o greşeală, ci o gafă. Un punct de vedere critic are sens numai după ce obiectul e cunoscut şi discutat pe larg. Şi mai ales apreciat. Ca observaţiile critice să se precizeze pe un fond de contrast. Mai ales că personal apreciez cartea. Altfel dece aş recenza-o?

Autorul îşi lansează acum cartea, la Oradea, ca invitat al revistei Familia, alături de susţinerea conferinţei Ukraina, 11 luni de infern, pe 20 ianuarie. N-am întâlnit altă referire.

Totuşi de la un specialist în domeniul URSS/Rusia, cu doctorat în Istoria Rusiei, obţinut în 1998 la üniversitatea din Moscova ar fi fost de aşteptat ca o lucrare cu titlul citat sa aiba o structură textuală bloc, permiţând analize amănunţite, care să susţină concluzii definitorii.

E adevărat că o colecţie de articole abordează multe laturi ale realităţii studiate, id est obsesia imperială. Dar o face fragmentar.

Cartea cuprinde 4 capitole mari. Rusia. De la democraţie electorală la autoritarism electoral şi dictatură; Rusia şi Vestul. Vremea revanşei; Fostele republici sovietice din Europa de Est, Caucazul de Sud şi Asia Centrală, tot mai departe de Rusia; Ukraina. De la cearta pe conducta de gaz la râboiul cu Rusia.

Majoritatea articolelor fusesera publicate în săptalul 22. La care autorul a fost succesiv redacor şef adjunct, apoi redactor şef. Acoperind perioada 8 martie 2006 – 20 septembrie 2022. Câteva articole, oportun inserate în construcţie, provin din websitul contributor.ro şi unul singur din Cronicile. Curs de guvernare nr. 85, 2022.

Materialul clientului e vast. Autorului nu-i scapă nici o formă de relief majoră. Principala sa atenţie e acordată tehnicii de a selecta. Păstrând claritatea tabloului. Prima impresie de lectură in sensul ăsta e prezenţa a doar două din figurile publice pe care Putin le-a desfiinţat: Boris Berezovski şi Alexei Navalnîi. În schimb, patriarhului Kiril i se dedică 2 titluri. Nimic mai firesc. E personajul cel mai util liderului. Că în general bisericile ortodoxe sunt puncte de sprijin majore ale liderilor politici pe întreaga scară a puterilor, e elementar. Eu folosesc un termen acuzabil: sunt biserici colaboraţioniste. Dar calitatea patriarhului ca factor util regimului e dublă. Dincolo de cele de mai sus, a edificat un sistem semnificativ. Ierarhii BORu au grade proporţionale în KGB. Mă rog, în urmaşul acestuia.

Din momentul revenirii Lui Soljeniţîn în Rodina, dacă nu cumva de mai inainte, celebrul scriitor (cu fosta faimă de dizident) nu avea sens să scape atenţiei istoricului. Acesta pomeneşte, en passant, de o carte, tradusă la noi sub titlul Rusia în avalanşă (1994). Un strigăt mai degrabă de disperare decât de dezamăgire, provocat de neînţelegerea părţilor pozitive ale deceniului Elţîn. Nu discutăm acum de şansa ratată de Rusia de a evada din istoria ei sângeroasă. Nici autorul n-o face. Decât telegrafic. Lectura acelei cărţi mi-a deschis ochii. Ce-i drept, nu cunoşteam critica acerbă a ethosului occidental chiar când era în State. Dar devenise limpede că el denunţase, în Arhipelagul Gulag, nu sistemul, bazat de secole pe crime, decât ca o metodă ineficace de a asigura hegemonia universală a Maicii Rossia, În esenţă, denunţătorul gulagului nu se deosebea de Stalin. De Troţki şi mai puţin.

Ei, bine, rostul detaliului pomenirii lui Soljeniţîn e evident. L-a admirat pe Putin. Dar, după nu foarte multă vreme, acesta a găsit că nu-i mai era util. Fragmentul trist al înmormântării anonime a scriitorului e un moment de apreciat, la nivel literar.

O altă subtilitate a primului capitol e sugerarea discretă, la limita observabilităţii, a diferenţei dintre oligarhi – care pot fi utili la grămadă sau sunt scoşi pe tuşă dacă nu convin – şi siloviki. Oligarhi proveniţi din vârfuri ale KGB. Cine nu cunoaşte dinainte termenul, îi scapă informaţia.

Bref, ponderea în acest prim în concurenţa capitol aparţine mai mult serviciilor decât liderului. Nimic mai logic.

Fricţiunile inevitabile cu Occidentul încep cu perturbarea aniversării a 4 secole de la stabilirea relaţiilor diplomatice reciproce. Pregătit cu fast evenimentul gripează relaţiile ca o furtună din senin.

Apoi, un ambasador de formaţie universitară, ca diplomat atipic, se retrage după un mandat prescurtat, la catedră.

Dar scandalul presupusei implicări a Rusiei, prin serviciile omnipotente, în campania electorală a lui Donald Trump pa a avea doza nefastă de substanţă prin gefele singularului preşedinte american, care au adus neaşteptate dar consistente avantaje Rusiei în concurenţa neîntreruptă de după WW II.

Semnificativ pentru miopia cronică a americanilor, care au abandonat practic studierea realistă a Rusiei după falsa încheiere a Războiului rece e portretul istoricului american Richard Pipes, ale cui origini poloneze l-au făcut capabil de competenţă în materie. Autorul cărţii foloseşte acest portret petru a da de înţeles subtil că sufocarea istoricului de către o majoritate complezentă e rezultatul naivităţii americane intrinseci, nu efectul strategiei serviciilor ruse. Fără a o spune direct. Dar cartea se adresează celor care ştiu să citească.

Consecvent ţintei sale, sintetizate prin titlul cărţii, autorul nu compară efectele pandemiei asupra ambelor mari tabere. Se limitează inteligent la impactul fenomenului asupra  strategiei ruse.

Titlul capitolului următor nu reprezintă, de fapt, conţinutul. Nici o refere la fostele republici baltice, antrenate încă de la finele anilor 80 într-un curent centrifug. Nici n-aveau ce căuta în contrucţia cărţii. Doar un mic punct fierbinte al politicii ruse faţă de UE, adversar secundar şi mai complex al lui Putin. Prin folosirea graniţei Belarus-Polonia de către duar câţva migranţi. Tot fără a o spune, autorul consideră, implicit şi realist, regimul Lukaşenko integrat politicii lui Putin.

În schimb, spaţiu considerabil acordat fostelor republici transcaucaziene şi a celor din Asia centrală. Modelul comun, preşedinţi autoritari proveniţi din foşti prim secretari sovietici a produs diferenţe corect sesizate.

În fine, ultimul capitol e dedicat Ukrainei. Dece subliniez limitele cărţii? Concluziile autorului, superoptimiste, estimează probabilitatea eşecului proiectului imperial al lui Putin. Dacă, însă, studiul său ar fi continuat după septembrie 2022, probabilităţile susţinute până atunci, cred că ar diferi. Poate, cine ştie, dramatic. Autorul ar fi determinat să revină la o frază anterioară. Dacă Ukraina nu rezistă, atunci…

Două vorbe despre grafică. Cunoscutul Dan Perjovschi se întrece pe sine. Ideile desenelor sunt consacvine textelor.

Consider că esenţa cărţii e sugestiv redată de fragentul cu stil apoftegmatic: Cum natura are oroare de vid, orice spaţiu lăsat vid va fi umplut de Rusia. Paradoxal, Vestul n-a învăţat niciodată această lecţie, care I se predă de secole.

Armand Goşu este istoric specializat în Rusia/URSS. Predă, la Universitatea din Bucureşti, un curs de Istoria politică a rusiei şi a URSS. A publicat 3 cărţi referitoare la subiectul competenţelor dezvoltate în timp. Cea mai recentă, Putin, obsesia imperiului – Polirom 2022, va fi în curând subiectul unei cronici. Subiectul celei de faţă se bazează pe un capitol al acestei cărţi. Aventurile Morţii lui Stalin în Rusia lui Putin. În care analizează motivele interzicerii de facto a difuzării filmului eponim în Rusia. Evident, de către Putin, cu semnătura Ministrului rus al Culturii. Arguumentele deciziei sunt pertinente, ale unui om care înţelege logica funcţionării Rusiei. Voi reveni la acestea în discuţia asupra cărţii, se vede limpede că analistul autor nu e familiarizat cu lumea cinematografică şi are prudenţa de a nici nu se implica in materie. Cum filmul e făcut în 2017, iar interdicţia difuzării în Rusia datează din ianuarie 2018, era curios să-l văd. Convins că n-am nici o şansă. Şansa se oferi pe neaşteptate, după câteva insuccese. Ergo, datoria de a împărtăşi experienţa vizionării.

Filmul e o comedie satirizantă, fără nume cu greutate printre creatori. Regizorul coscenarist e un scoţian cu nume latin, Armando Ianucci. Fără notorietate. Actori de plan cel mult secund. Steve Buscemi, prezent pe genericul unor parodii comerciale de acţiune, e Nikita Hruşciov, Michael Palin e Molotov. Ceva, nu mult mai mai cunoscută e Olga Kurilenko – una din partenerele lui James Bond – în rolul secundar al unei pianiste cu vagi conexiuni politice. Lipsa unor nume notorii şi un buget de doar 13 milioane de dolari ar sugera interesul mediocru al producătorilor. Aparent, abia reacţia establishmentului rus i-ar face un pui de reclamă.

Obişnuit să recunosc calitatea cinematografiei engleze, aş fi fost dezamăgit. Dar coproducţiile multiple – n-au prea au produs capodopere. Aici UK-Franţa-Belgia-Canada-USA. Unele cinematografii mari dintre cele implicate nu par să-şi fi angajat girul. Nimic de amploarea loviturii politice, de înţeles în epocă, a publicării celebrului roman Doctor Jivago, la pachet cu nobelizarea şi ecranizarea şi forţarea de către establishmentului brejnevist, a scriitorului, de a refuza premiul Nobel. Refuz să cred că producerea filmului e o lovitură ratată, mediocritatea resurselor angajate trimite la o miză minoră.

Nu pot contesta meşteşugul filmului. Atmosfera schiţează, de bine de rau haosul perioadei, personajele sunt caricaturizate conştiincios. Ridiculizare chiar diferenţiată, la o privire atentă. Faciesul lui Stalin, în secvenţa iniţială, e orice afară de spaima pe care modelul o inspira reflex oricui. Bref, spectatorul e plimbat printre semicaricaturi, caricaturi şi câte o supracaricatură. Am spus caricaturi? Termenul adecvat ar fi fantoşe.

O notă aproape bună – licenţele oportun asumate (precum prezenţa Svetlanei, ulterior Aliluyeva şi a lui Vasili Stalin în menajerie; nu singura licenţă), pentru a asigura coerenţa narativă.

Dar totul nu depăşeşte comedia bine intenţionată dar cam uşurică. Ce sare în ochi e lipsa de forţă. Mai ales avdând la dispoziţie un termen de comparaţie. Arhanghel –  Jon Jones, 2005, UK, după romanul lui Robert Harris. Sigur că nu poţi compara doua subspecii aşa de diferite de ficţiune. Dincolo de forţa superioară a filmului mai vechi. Diferenţa o fac secvenţele iniţiale din ambele, în agonia lui Stalin.

Alfel, elemente cunoscute istoric, precum executia lui Beria şi victoria lui Hruşciov sunt înghesuite logic în scenariu.

Viermuiala luptei petru succesiune, pentru putere, e ilustrată, în contextul grotesc al naraţiunii, este sugerată destul de expresiv.

Momentul istoric e, prin natura sa, o materie primă din care se putea face un film de alt calibru. Sigur că soluţia comediei satirice e atractivă. Dar nu e unica. Aş prefera un film compozit, nu redus la comedia de operetă, un tablou de adâncime al sistemului, cu conexiuni îm direcţii reprezentative. Momentele de comedie să fie zguduitoare. Neapărat comedie neagră.

Cel puţin scenariştii au citit disciplinaţi istoria de suprafaţă a URSS.

De efect exploziv ar fi fie un final pe condamnarea lui Stalin de către Hruşciov la congresul PCUS din 1956, fie o secvenţă seacă a momentului respectiv în post generic. Sau mai bine un scenariu precum cel folosit de Radu Mihăileanu la Le Concert. Un adevăr şocant, veridic, elocvent, construit din minciuni punctuale.

Deh, de gustibus…

La final, socot necesare două vorbe despre contextul interzicerii difuzării filmului în Rusia. Vizionarea închisă în urma căreia Ministrul Culturii a dat ukazul, executând disciplinat ordinul lui Putin a beneficiat de prezenţa a doi regizori. Nikita Mihalkov, care făcuse, ca independent, filme meorabile, în registru larg (de la Cehov la Urga) se metamorfozare radical de la alurarea de Putin. Pe mine m-a surprins Bortko. Când am văzut serialul după capodopera lui Bulgakov (care serial m-a sedus, vezi În căutarea poveştii bis, Şcoala ardeleană, 2016, ştiam că regizorul fusese membru al PCUS. Dar, cu tot capitolul final adăugat romanului, care rosteşte fără echivoc Lăsaţi orice speranţă serialul reuşise să evite a fi tezist. Nu înţeleg ce l-a mat pe el în luptă, de partea sistemului. În alte cuvinte, pot înghiţi metamorfoza sinucigaşă artistic a unui artist de ţinută. Dar dece a doi artişti?

Trag concluzia că e ceva ce nu ştiu. Ceea ce e acceptabil. Dar e ceva ce nu ştie nici autorul cărţii. Chiar dacă nu e familiar cu cinematograful. Ceea ce e mai grav.

Criteriile de selecţie a filmelor care intră sau nu în unele colecţii, filme adunate până acum în două volume, sunt profund subiective. Lipsesc prin definiţie unele noutăţi. La care, primo, nu am acces, secundo, nu neneficiază de subtitrare românească. Dar cele selectate nu sunt neapărat doar de cinematecă.

Următoarea colecţie, care se agregă lent, începe oricum cu străvechituri. În ea îşi vor găsi, la un moment dat, locul şi unele filme despre care am scris deja pe blog.

Azi, în zona începutului de an, vine rândul unei străvechituri străvechi. Seventh Heaven = Al şaptelea cer. Henry King, 1937, cu Simone Simon, James Stewart. Şi a unei vechituri doar vechi.

Primul:

Chico (James Stewart), un lucrător în canalele urbane, aspiră la promovarea ca spălător de străzi. Ar mai dori o soţie cumsecade. Dar, cum Dumnezeu, căruia I s-a rugat, l-a ignorat, devine ateu. Preotul local il abordează cu tact  şi-I asigură slujba. În parallel, Diane (Simone Simon) mănâncă bătaie de la sora ei, patroana unui bordel deghizat restaurant popular. Chico o salvează, fără să aibă habar dece. Poliţia arestează stabilimentul, ar aresta-o şi pe fata năucită, dar încă un reflex inconştient al eroului o salvează din nou. O declară soţia lui. Evident, habar n-are dece. Urcă cu ea cele şapte etaje până la locuinţa lui mediocre. O lume mizeră, cu oameni cumsecade.

Dar, prin fereastra din spatele locuinţei se vede cupola Basilicii Sacré Coeur. Ne aflăm, aşadar, la poalele colinei Montmartre.

Relaţia celor doi evoluează cu interente poticneli. Căci diferenţa dintre ei ar bloca-o. Chico are o personalitate instinctuală, se consider un om remarcabil. Recunoscut ca atare de micul lui grup de prieteni. Dimpotrivă, fata a fost învăţată că e un nimeni. Dar inima fiecăruia preţuieşte, tot instinctual, şansa de a se fi întâlnit. Căci experienţa relaţionarlă a fiecăruia e aşa de precară că mizeria existenţială n-a avut timp să-i corupă. Ambii se opun, fără să-si dea seama, prejudecăţilor interente ale mediului. De la patroana care-şi tiranizează sora la vecinul privitor la stele care fabrică horoscoape. Personaj emblematic, care simbolizează aspiraţia celestă a acestei viermiueli de lume cumsecade. În care, ciudat, cei mai cumsecade sunt… poliţiştii.

Dar vine războiul. Suntem în 1914. Cercul amicilor din jurul celor 7 etaje se reîntâlneşte în tranşee. Cu preot cu tot. în fiecare zi la ora 11, cei doi eroi se reîntâlnesc imaginar. Pentru ei, cele şapte etaje sunt cele şapte ceruri ale raiului. În nici un alt film n-am întâlnit războiul mondial aşa de poetizat.

Nici o ştre despre Chico. Diane contiuă să se întâlnească cu el, zilnic, la ora 11. Vine ştirea că Chico a murit pe front. Diane nu crede, apoi se lasă convinsă de ştiri. Vine momentul încheierii războiului. Entuziasmul public e filmat sub o ploaie de confetti. Diane urcă cele şapte etaje, trasă de un magnet, care-I dă forţa să îmbrâncească mulţimea îmbrăţişată. Cadrul ascensiunii treptelor se repetă, simbolizând etapele raiului fiecăruia. Deschide uşa de lemn a micii locuinţe. Pe fondul ferestrei, cupola Sacré Coeur e acoperită de silueta unui Chico cu ochii ficşi, cu privirea pierdută. Dar care văd. Vederea e recuperată simbolic la nivelul celui de-al şaptelea cer.

Farmecul filmului deriva din jocul actorilor. James Stewart e o vedetă clasică şi performanţa lui nu e deloc o surpriză. Dar farmecul diafan, innocent, imprimat de Simone Simon e o marca de identitate a filmului.

Ediţia din 1937 e un soi de sequel al ediţiei princeps, din 1927. Acţiunea e similară, dar nu se compară.

Şi al doilea. To Have and Have not. Howard Hawks, 1944, cu Humphrey Bogart, Lauren Bacall.

Ecco:

Filmul are la bază nuvela eponimă a lui Hemingway. Dar există un parallelism vizibil cu Casablanca. Film de comandă politică, a cărui rezonanţă emoţională l-a făcut celebru. Precedat cu 2 ani faţă de filmul discutat.

Casablanca a avut premiera cu 46 zile după debarcarea corpului expediţionar American în Africa de Nord. Practic contemporan.  Filmul discutat fu lansat pe 11 octombrie 1944, în plină ofensivă aliată, când se mai credea că războiul s-ar termina până la Crăciun.

Interesant, deşi păstrează titlul sursei literare, unul din coscenarişti e William Faulkner, un scriitor American mai mare decât Hemingway. Suficient de mare oricum, acesta. Acelaşi raport de notorietate între regizori. Howard Hawks având un grad de celebritate superior lui Michael Curtiss (născut Kertesz Mihaly), oricum departe de a fi un anonim acesta din urmă. Personajul lui Bogart are iarăşi date comparabile. Aici e american resident în Martinica, sub controlul guvernului de la vichy, la prezentul filmului. Posesor al unui mic vas de pescuit. Conştient de conflictul autorităţilor cu oamenii Franţei Libere şi neangajat din prudenţă. Dar care, la fel ca personajul din Casablanca, sfârşeşte prin a se angaja de partea taberei antigermane. Pianistul de aici, cu tot şarmul, e departe de strălucirea celui din Casablanca, cu celebrul său cântec.

Relaţia sentimentală dintre personajele principale, prezentă la rândul ei, are o antisimetrie. Ilse Lund, jucată în Casablanca de Ingrid Bergman, e o fostă iubită a lui Rick Blaine, eroul jucat de Bogart – şi care n-are nici un fel de relaţie cu actorul -. Lauren Bacall debutantă în cinema, joacă un personaj care se apropie treptat de Harry “Steve” Morgan, omologul relativ al lui Rick. Cumva viitorul americanului de aici. Iar între actori, colaborarea la film, duce la o relaţie directă tumultoasă. Bogart, 45 de ani la începutul filmărilor, era căsătorit. Bacall avea 19 ani. în 1945 îi devine soţie, joacă împreună în câteva filme remarcabile. Până în 1957, la moartea actorului.

Cum se face că filmul lui Howard  Hawks, nu tocmai un remake, dar beneficiind de colaborări în bună măsură superioare, e un film bun, dar Casablanca e unul exceptional? Mai ales ca film conceput ca propagandă politică. Tocmai condiţiile în care filmul lui Curtiz a fost filmat, cu pagini de scenariu sosite peste noapte, excluzând o preconcepţie de ansamblu, au pus în mişcare magia cinematografului.

Este, astfel, filmul lui Hawks unul superfluu? Nu. Dac-ar fi numai prilejul debutului unei actriţe de mare seducţie şi tot ar fi meritat.

Dincolo de restrictiile staliniste, supravegheate de Mihai Roller, figura lui Ion Ghica n-a prea ieşit în relief nici după 90. A fost nu numai prieten cu întreaga generaţie paşoptistă, a participat la cele mai multe acţiuni ale membrilor acesteia.

Prestigioasa revistă Historia, sub semnura lui Mihai Popa, îl numeşte Ilustrul diplomat uitat: Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu succes, iar cea politică cu o oarecare reușită. https://historia.ro/sectiune/portret/ion-ghica-ilustrul-diplomat-uitat-al-romaniei-576685.html

Ion Ghica a fost, dintru început, membru al societăţii Frăţia. La Paris organizează, în 1846, odată cu sosirea lui Vasile Alecsandri şi a altora Societatea Studenţilor Români, pusă sub preşedinţia poetului Lamartine, care avea să devină unua din figurile importante ale Revoluţiei Franceze de la 1848. De Alecsandri îl va lega o prietenie de o viaţă – ale cărei baze le-a pus. A făcut parte dintr-un grup restrâns care a pregătit revoluţia. La care n-a participat, fiind trimis, la sugestia lui Lamartine, la Constantinopole. Unde va rămâne 10 ani. În poziţii oscilante, de la agent diplomatic quasioficial (azi am spune agent de influenţă la exilat şi apoi guvernator al insulei Samos, cu misiunea de a desfiinţa pirateria din arhipelag. În 1846 sultanul îi conferă titlul de bey de Samos, echivalent turcesc celui de prinţ.

În urma coordoniării cu Alecsandri, asupra ansamblului, care va reprezenta prima opera memorialistică din literatura română, începd din 1880 Convorbiri Literare publică primele capitole. Prima ediţie completă apare în 1884, la Tipografia Academiei Române – al cărei preşedinte era.

O a doua ediţie, la care sunt adăugate 9 scrisori noi, apare în 1887, la Editura Socec.

Dintre ediţiile postume se poate cita cea a Editurii Albatros, colecţia Lyceum, 1973. După 89 au apărut mai multe. Unele cu, altele fără adăugirea celor 9.

Să purcedem la rezumarea succintă a capitolelor ediţiei în format .PDF.

Inspirată alegerea introducerii atribuite adresantului formal al scrisorilor, prietenul de-o viaţă al prinţului. Formula povesteşte-mi despre… dă un aer de autenticitate ansamblului. Fraza cheie a pseudointrocuderii este: dintre toate pasiunile omenești amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată. Idee-forţă a întregii generaţii paşoptiste.

Ce mai aflăm din pseudointroducerea semnată cu numele adresantului scrisorilor e rostul misiunii prinţului Ghica ca guvernator al insulei Samos. În epocă, aceasta aparţinea Imperiului Otoman. La finele staţionării prinţului în imperiu, sub diferite statute, acesta lichidase pirateria grecească. Dincolo de activităţii piratereşti uzuale, această mişcare ataca cu precădere navele de război şi de transport ale Angliei şi Franţei, aliate Imperiului Otoman în războiiul Crimeii, deci combatante împotriva Imperiului Rus. Ori grecii duşmăneau de multe zeci de ani pe turci şi se bazau pe susţinerea, încă de la 1821, pe ruşi. Autorul romanului epistolar memorialistic are abilitatea de a lămuri rostul pirateriei greceşti, o formă de cobeligeranţă mascată, pe seama lui Alecsandri. El mărginindu-se, vom vedea, la relatareaaventuroasă a perioadei.

Dar compoziţia ansamblului, conceput ab initio, ca vlum epistolar, cere şi un cuvânt aucoeia stricto sensu. Care se intitulează întroducţiune.

După un tablou pitoresc al societăţii româneşti a încceputului de secol XIX, redactat în limbaj de epocă, plin mai mult de turcisme decât de grecisme şi slavisme, autorul lunecă pe nesimţite în schiţarea filosofiei progresului social, de nuantă liberală implicită.

Clucerul Alecu Gheorghescu. Povestitorul îndeplineşte o misiune poruncită de Grigore-Vodă Ghica.

Polcovnicul Ioniţă Ceganul. Portretul unui pandur care a luptat şi sub comandă rusească contra turcilor.

Din vremea lui Caragea. Propus de Metternich, grecul e acceptat de sultan numai după jurământul de-a-şi da demisia după 3 ani. Dar în primul an de domnie ţara e zguduită de celebra ciumă. Serviciul public s-a purtat banditesc, producând mult mai multe pagube decât boala. Care, oricum ucidea cam 300 de oameni pe zi.

Caragea a domnit 6 ani, nu 3 şi a fugit prin Braşov când gealatul trimis de sultan să-i ia capul intra în Bucureşti. A strâns o avere imensă, mai ales vânzând avan dregătorii. Din Italia a ajutat Hetairia (Eteria) cu bani.

E adevărat că fiica sa, Domniţa Ralu, a ridicat un teatru  şi şi-a trimis trupa grecească la Paris, să studieze cu marele actor Talma. După fuga domnitorului, proiectul s-a stins. Iancu Văcărescu a încercat să pună limba românească e scenă, dar evenimentele potrivnice au amânat proiectul, până la înfiinţarea, în 1833, a Societăţii filarmonice, de către Ion Câmpineanu.

Şcoala de acum 50 de ani. Un poem ampludespre tranziţia de la învăţământul grecesc în principate la cel românesc, prin efortul unor patrioţi. Focalizat pe portretul scriitorului Nicolae Filimon. Un fragment elocvent: Ciocoiul își crește copiii cu slugile până îi aduce în gradul cel mai înalt de corupțiune, și atunci îi trimite în Franța.Ciocoiul și puiul de ciocoi nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, ca să poată esploata toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, devotamentul și toate virtuțile cetățenești sunt vorbele care-i servă de trepte ale scării pe care se suie.

Din timpul zaverii. O îndelungată relatare a ceea ce s-a numit ulterior chestiunea orientală, de la Eteria, cu influenţa ei nenorocită asupra vieţii din principate până-n pragul războiului ce-a dus, pentru acestea, la instituirea regulamentelor organice. Chiar cu moartea lui Alexandru I, campionul Europei, toate evenimentele au concurat în avantajul Rusiei şi al grecilor. Consider o scădere a cronicii epistolare expedierea telegrafică a slugerului Tudor. E adevărat, la scara evenimentelor relatate în capitol, ponderea lui Tudor rămâne minoră. Iar viziunea conicarului, dacă-l putem numi aşa, s-a păstrat largă, de la un moment anume.

Liberalii de altă dată. Nu numai tonul, ci mai ales viziunea beyului Ion Ghica au evoluat, treptat, de-a lungul succesiunii scrisorilor. Aceasta fu scrisă în 1880, la moşia din Ghergani, unde s-a retras pentru restul vieţii.

Cititorului de azi îi sugerez un experiment. Să citească primele pagini ale scrisorii făcând abstracţie de titlu. Par un articol scris în acelaşi timp cu Eminescu. Dacă nu materia primă pentru violenţa amară din Epigonii. Apoi să recitească titlul. Ţinta lui e acceaşi cu a poetului. Diferenţa e între melancolia dezabuzată a celui care după demisia din 1871 din ultima funcţie de prim ministru se retrăsese din politică şivocea militantă a celui care mai avea doar 9 ani de trăit.

Concluzia beyului e fără echivoc: Eu, din parte-mi, convins că, în tot ce s-a făcut bun și bine în țară, fiecare la rîndul său nu a fost decît un instrument zelos și devotat voinței naționale.

… Condus de aceste dorințe, cred că fac bine adresîndu-ți această epistolă urmată de cîteva altele, în cari îmi propun a trata cîteva din principiile cari ar trebui să conducă societatea noastră. Le voi trata astfel precum ele sunt înțelese de publiciștii cei mai eminenți ai Europei și asupra cărora astăzi nu mai esistă între oamenii de știință politică mai multe feluri de a vedea.

Ceneralul Coletti, la 1835. Scrisoarea relatează cunoştinţa, într-un salon parizian, a generalului care se dovedeşte a fi cuţovlah. E cadorisit cu poezia tipărită a lui Grgore Alexandrescu şi Iancu Văcescu. Apoi, ca încununare, vedem un examen al unui tânăr român la Sorbona.

David Urquhard. În anii de studiu la Paris ai autorului scrisorilor se strânseseră legăturile dintre tinerii moldoveni şi cei munteni. El ajunsese să scrie în ziare franceze, făcând cunoscut neamul său şi starea principatelor subprotectoratul rusesc. Acolo îl cunoaşte pe tânărul diplomat, apoi politician, al cărui nume dă titlul capitoului. Activitatea publică a acestuia cântărea, cât cântea, în balanţa politicii engleze, pentru limitarea ambiţiilor Rusiei.

Libertatea. Un amplu eseu social politic. Totodată o analiză a societăţii umane. Cel mai consistent capitol de până acum.

Egalitatea. Alt eseu, prilejuit de conceptul fundamental adoptat ca subiect, dar cu accente satirice. Putem considera, fără exagerare, că materia primă a eseului e un pt germinativ sui generis pentru agricultura acidă a lui Caragiale.

O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848. O adevărată proză scurtă. Excelent scrisă. Expeditorul scrisorii valorifică o experienţă personală pentru a ilustra, comparativ, paşii modernizării.

Dascăli greci şi dascăli români. Înaintea primei lecturi mă aşteptam la o replică serioasă la adorabila proză a lui Negruzzi, Cum am învăţat româneşte. Dar nu. Autorul scrisorilor a adoptat rolul observatorului lucid al existenţei românilor de-a lungul unei perioade de iuţirei de sine. Cele două categorii de dascăli nu sunt privite antagonic. Iar unele pasaje îl anticipează pe Spiru Haret.

Tunsu şi Jianu. Cel mai viu portet, cunoscut îndeaproape, al celebrului haiduc.

Teodoros. Povestea unui excepţional personaj, copil din flori cu părinţi slujbaşi pe moşia familiei scriitorului care ajunge… rege (negus) al Abisiniei. Amănunte biografice recognoscibile ar argumenta realitatea eroului.

Teodor Diamant. Inspiat cuplaj pe fond onomastic cu precedentul capitol, scriitorul dăruie portretul stilizat al cunoscutului socialist utopic român, creatorul falansterului de la Boldeşti-Scăieni.

Căpitanu Laurent (1) şi (2). Sub forma portretului literar al personajului real, ofiţer naval francez, bun şi statornic prieten, beyul dă substanţă istoriei – pigmentate cu abile nuanţe rocamboleşti – povestite a celor 6 ani ca guvernator al insulei acum în UE.

Legile. Istorie telegrafică a perioadei care a dus la implementarea Regulamentului Organic şi tribulaţiile impunerii acestuia de către generalul conte Kiseleff.

Băltăreţu. Un bogătaş căruia boierimea încontrată cu vodă Mavrogheni îi cere un credit, izvorăşte precum dopul buteliei de şampanie din brhahaul pitoresc al vremii.

Bârzof. Personaj cunoscut de tatăl memorialistului, pe vremea ciumei adusă de muscali. In rezumat: Rușii au privilegiul de a fi răi, cruzi și nedrepți și d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet…

Insula Prosta. Degetul opozabil al compendiului. Memorialistul laă loc profesorului de economie politică ce teoretizează inteligent in format fictiv. Nu pott să nu citez un distins literat care se mărgineşte să considere capitolul doar o juxtapunere de utopie şi distopie. Are dreptate, dar nu e doar atât.

Dincolo de lecţia predată cu mijloacele naraţiunii fantaste, găsesc nucleul gândirii nu doar economice a scritorului în inserarea, en passant, a lui Karl Marx. Plasat, discret şi simbolic, între Ferdinand Lassale şi… Bakunin. Afară de originalitatea secantă a pastorului Wurmbrand (Marx şi Satan) n-acrede ca dintre sutele sau miile de texte referitoare la Marx să fi comis altcineva o încadrare aşa de originală. Dacă nu uităm ca printre admiratorii social-democratului s-a aflat Bismarck, înţelegem că reperele sunt scrise adânc.

Dar profesorul de economie politică nu se opreşte aici. Ci explicitează, cu argumente specifice, limitele teoretice ale lui Marx. Celebrul pseudoraţionament al plusvalorii realizate de capital în dauna muncii e scris pentru publicul fractodoct. Ergo… proletariatul nu doar industrial.

Concluzia e fără echivoc: Iată la ce aberațiuni poate ajunge spiritul omenesc cînd pierde din vedere principiile primordiale ale moralei, ale drepturilor și ale datoriilor.

Important, capitolul e datat Londra, 1885. După prima ediţie tipărită a scrisorilor.

Ultimele 3 capitole sunt dedicate unei trinităţi a trei personaje istorice româneşti de elită, apreciate şi admiraate de memorialist: Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu şi, finis coronat opus, Nicu Bălcescu.

Las comentarea acestora cititorilor romanului epistolar, memorialistic şi, dece în ultimul rând, cititorilor acestui raport de lectură.

NOTA BENE: lecturi în completare: https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/beyul-de-samos-3015921

Preotul, poetul, prozatorul, eseistul Dumitru Ichim, doctor în teologie, este o personalitate importantă atât a comunităţii românilor ortodocşi din Kitchner, Ontario (Canada), cât şi a mişcării literare dintr-o arie mai largă a românilor canadieni.

Până în 1989 bibliografia sa cuprindea 12 volume de poezii şi eseuri. Cele publicate ulterior, neînregistrate în pagina biografică accesibilă, coroborate cu activitatea lesne vizibilă, dau de presupus că numărul volumelor sale publicate e cel puţin dublu.

Demersul de faţă se restrânge la volumul Infinitul dormea în braţele mele, produs deEditura israeliană SAGA, în 2021, sub îngrijirea poetului Adrian Grauenfels. Volumul cuprinde două părţi. Prima, Petala infinitului, aparţine regretatei poete Florica Baţu Ichim, soţia coautorului, iar a doua, fără un titlu separat, e o meditaţie lirică de Crăciun.

Coperta şi ilustraţiile color sunt semnate Karmen Zaharia.

Ordinea coautorilor n-are deloc de=a face cu idea de ladies first. Căci poemele Floricăi Baţu Ichim se constituie ca o introducere naturală a discursului liric. Petala infinitului poate fi considerate fie un lung poem compus din flori lirice, fie o colecţie de micropoeme. Asta doar dacă se doreşte o analiză structural. Personal prefer lectura cu ochii închişi. N-am întâlnit până acum o transfigurare meta-metaforică, o poetizare vibrantă a experienţei naşterii – ca act de cunoaştere.

Nu mai privesc. Oricum nu pot să înţeleg. Închid ochi. Şi pentru o clipă mi-e frică: poate pântecul meu, în amestecul de ape şi luturi Dumnezeu repetă facerea lumii.

…

În timpul trecut e timpul prezent – şi invers, şi invers – dar cine mai ştie? Chipul lui Iisus rămăsese răstignit în icoană – în icoana aceea scumpă. Dar a spus El odată ceva şi eu nu mai ştiu – nu ştiu ce se-ntâmplă, nu mai pot să ştiu când a fost asta… Şi privirea lui Iisus din icoană, din icoana aceea scumpă, şi fiul meu cerându-se spre ea şi braţele mele… Nu mai ştiu când a fost, dar a fost, este, o fi – nu mai ştiu, nu mai ştiu… …”Lăsaţi copiii să vină la mine!” …şi braţele mele ducându-l, aducând.

Un volum întreg dedicat Crăciunului oferă, apoi, părintele Ichim. O raritate. Formal e vorba de Crăciunul anului 2021. Dar e numai un pretext. Sub care poetul comunică o stare de meditaţie. Pe marginea nostalgiei mediului natal (evocat prin imaginea punctuală a Văii Uzului (dacă cititorul nu uită că poetul e născut la Dărmăneşti).

Maica Domnului, un simbol arhetipal al spaţiului natal e, în versurilerăsucite, icoana unei mame-colind. Piruetele poetice ameţitoare fac să danseze tabloultradiţional. Nu doar colind, ci Născătoare a Luminii.

Poetul nu-şi uită rădăcinile. Spaţiul existenţei îndepărtate e plin de nostalgia acestora. Se vede pe sine, când era numai Mitrel, până ce va trece prin poarta Marelui Colind. E doar una din numeroasele duble, simultane, sugestii. Semănate de-a lungul paginilor. Dublul înţeles e o unealtă proprie.

Împart şi eu comentarea tehnicii prosodice, al cărei loc ar fi, gospodeşte, separat. Căci poemul însuşi, intitulat inteligent şi sugestiv, e pus în valoare şi de prosodia aparte. Metrica păstrată da capo al fine, cu semirimă, pe versurile 2 şi 4. E centrul de greutate al volumului? E doar unul dintre acestea. Partea coautorială asumată de dumitru Ichim e abil structurată, în jurul unor momente de maximă elocvenţă lirica. Policentric, aş spune.

Floarea de foc e un obiect poetic-prozaic quasiubicuu. Poemuul eponim îi dă identitatea, aici narativă, a fetiţei ce trimite la personajul lui Andersen inversat. E urzică iradiind căldura tradiţiei. Iosif o numeşte de-a dreptul Crăciuniţa, când îi spune Te-aşteaptă Pruncul Sfânt să-L încălzeşti – Floare de Foc şi Floare de Crăciun.

… În noaptea de Crăciun nimeni n-asculte

Ce animalele vorbesc

Lăsaţi să se asculte numai corul îngeresc – e îndemnul auctorial, rezumat esenţial al întregului discurs.

Din zbor, o imagine-găselniţă:

Candela și Maica Fecioară una pe alta se luminează.

Vorbeam de prosodie. Preotul poet alege şi distribuie pe suprafaţa megapoemului (căci ce altceva e suma de poeme cristice?) tehnici diverse de versificaţie, tehnici de limbaj. Vezi  limba rural-moldovenească în care vorbeşte Fetiţa-urzică-de foc. Iată o mostră de versificaţie populară:

Așa cum Biblia cuvântă,

în vremea-aceea’n Țara Sfântă,

spre Betleem Sfânta Marie

mergea cu Iosif să se’nscrie.

Tot drumu-i tors și s-a-noptat,

dar loc să doarmă n-au aflat

și într-o peșteră s-au dus

 și-acolo s-a născut Iisus.

Din ceruri îngeri cu-aripi albe,

parcă ningeau florile dalbe,

cântând atât de lin și sfânt:

Mărire-n cer și pe pământ!

Păstori cu fluiere în mână

cu-n miel veniră de la stână

și magi și toți cântau voios –

primul Crăciun pentru Hristos!

E acelaşi tablou, vizualizat pe alt ton. Poem  în poem. Marcă identitară a lui Dumitru Ichim. Cel ce fost-a Mitriţă. Nu e singurul interludiu astfel versificat. Distribuţia fragmentelor de gen menţine dinamica muzicalităţii.

Un fragment inteligent plasat, care accenturază unitatea dintre Noul şi Vechiul Testament. Primele versete din Facerea, alternativ, în greacă, apoi în traducere. Alt centru de greutate al megapoemului:

En arhe en o Logos, kai o Logos en pros ton Theon

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu

kai Theos en o Logos. Outos en en arhe pros ton Theon.

şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era în început în Dumnezeu.

en avto zoe en, kai e zoe en to phos ton antropon întru

El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor

kai to phos en te skotia phainei, kai skotia avto ou katalaven

şi lumina luminează’n întuneric, iar întunericul nu a cuprins’o.

Procedura alteranţei lingvistice de repetată de-a lungul întregului superb poem Ave Maria.

Finalul construieşte, poetic, imagini-argument

Dece este România – Grădina Maicii Domnului.

Astfel discursul poetic, pe care l-am numit megapoem, este, de fapt, o cantată poematică. Pentru care preotul poet are forţa, vocea, resursele de a o executa la o orgă simbolică.

Să nu încehei frugalul cuvânt fără a sublinia contrapunctul ilustraţiilor. Situate între pictura naivă şi cea încifrat medievală. Subliniind unitatea şi simbolicitatea întregului demers.

Ultima ediţie a blogului, pe anul în curs se întâmplă să aibă un subiect rezonant. Am primit la timp un exemplar al cărţii Pofta-n cui şi alte pohte al scriitoarei polivalente Florica Bud. Editura eLiteratura 2022. Cartea a fost lansată pe 10 decembrie, la Târgul Gaudeamus. Invitat să particip, am declarat forfait în ultimul moment, din motive extraliterare. Nimic mai potrivit decât să-i pot dedica (volumului) două vorbe la fine de an.

Cu o subţire, dar binevoitoare ironie, sau, poate, cine ştie, cu o şi mai binevoitoare sinceritate, autoarea şi-a motivate invitaţia cauţionându-mă  cu imaginara coresponsabilitate a scrierii cărţii.

De la primul număr al revistei Neuma, 11-12 pe 2017, am rezervat câte o ediţie de blog prezentării telegrafice a numărului respectiv. Cum rubrica susţinută de scriitoare, Amintiri şi pohte copilăreşti, e plasată în ultimele pagini, am menţionat-o en passant. Acum, post factum, îmi pot mărturisi că am respirat un pui de regret că nu i-am dedicat (rubricii) batăr o ediţie de blog. M-am limitat la a înregistra cele câteva sagace articole critice, referitoare la ansamblul bibliografiei autoarei, scrise de voci familiare revistei.

Aşa că nu-mi rămân decât cele două vorbe despre cartea proaspăt lansată. Căci, cu excepţia aproape nesemnificativă a două minicărţi pentru copii n-am citit nimic altceva din zecile de cărţii ale unei scriitoare care a debutat cu volum în 1992! Şi serialul din Neuma. O carte sui generis, de altfel.

Cele două obiecte literare, deosebite taxonomic, au o firească înrudire. Ceea ce naşte o întrebare din categoria oul sau găinai? Diferenţa scriiturii generează diferenţa taxonomică. Substanţa e, evident, aceeaşi. Fie cartea, cu precizarea lipsită de echivoc, proză scurtă s-a dezvoltat tematic, structural, dar şi microstructural dintr-un material acumulat în timp, fie invers. Adaptat la rigoarea publicistică. Şi nu am în vedere numai norma paginară. Personal înclin spre prima variantă. Ceea ce e neesenţial. Oricum munca scriitoricească a fost dublă.

Aproape toţi autorii citaţi în ultimul capitol, de referinţe critice, recunosc humorul scriitoarei. Fără să i-I analizeze en detail. Dr iată că prin gluma ce-mi atribuie o anume coresponsabilitate a naşterii cărţii, coana Florica (sic) practică humorul dublu. Căci n-o cred conştientă de singularitatea mea ca receptor. Sigur, lexicul local pe care-l subliniază cu italice e elementar. În ce mă priveşte, savurarea, ca ardelean, a termenilor care împâzesc proza avu un efect profitabil. Îmi extrase din memoria primei copilării (între mineri şi momârlani) nu doar regionalismele locale, ci pronunţia inimitabilă pentru românii extracarpatini. Sunetele muiate, specifice mediului intracarpatin, redate la vremea sa, de Caragiale la modul primar, prin emininke, de exemplu, nu se găsesc în limbile neolatine decât ca gl  în italiană, respectiv gn în franceză. Şi nu pot fi pronunţate corect decât de un posesor nativ al graiului.

Ei, bine, care e soluţia grafică a Floricăi Bud? Dsa scrie th pentru a sugera t muiat. Inexistent în oricare alt sistem fonetic. Pthita înseamnă pită, adică pâine, cu pronunţia sugerată.

N-a fost doar munca extragerii memoriei brute, scriitoarea s-a străduit şi a reuşit să recupereze in integrum autenticitatea faptelor mnemonice. Subgraiul zonei natale accentuează pitorescul. Dar vocea auctorială face, cu abilitate, meandre neaşteptate. Trece brusc la limbajul prezent, discret accentuat intelectual. E limbajul propriu al Dsale. Poate ceva din cartezianismul  conferit de educaţia tehnică. Din care n-au rămas decât urmele, modul. Semnificaţia e evidentă. Colecţia de texte numite proză scurtă e chiar povestea unor amintiri şi pohte. Povestind cititorilor angajaţi ca copii, povestitoarea întră şi iese, cu efect, din poveeste.

Bref, iată, aşadar, rostul, minor dar singular, al implicării mele ca cititor, în acest imbroglio. Am spus că scriitoarea a practicat aici, humorul dublu? Eroare! Humorul care-mi permite să decodez unele din redările literale ale pronunţiei specifice timpului evocat – şi invocat – de autoare nu-i aparţine. Mă rog, afară de cazul că-mi cuostea originea. Acesta e ceea ce numesc humor imanent.

O deosebire de fond între serialul din Neuma şi prozele scurte, ca şă preiau subtilitatea autoarei, sunt finalurile acestora. Aici vocea auctorială poartă o încărcură nostalgic-lucid-mocnit-exploziv-revoltată. E, poate, singurul moment când e obligatoriu să citez: Până la urmă, în aşteptarea laptelui, pe care îl beam abia muls, erau bune şi corastele. Acum şi ele sunt doar o amintire. Bine că, mai sunt şi acolo!

Revin la pohte. Nu e scris cu conotaţie cronicărească. După ce ai ctit batăr două capitole din carte ştii deja că eşti solicitat. Provocat chiar. Textul floricabudesc e tot ce poate fi mai opus limbii de lemn. E plin de glume, pe ici, pe colo glume în glume. Din spatele fiecărei fraze – cu excepţia flotabilităţii momentelor de revenire bruscă la sonul intelectual  curent – scriitoarea îţi face cu ochiul. Doamne feri să nu te prinzi!

Desigur, acest text nu e o cronică. Mai puţin chiar una de întâmpinare. Desi cronologic ar fi una oportună. Dece? Am frunzărit capitolul final, de referinţe critice. Nu pot vorbi în aceeaşi zi, cu, de pildă, quasistudiul critic al Dnei Nicoleta Milea. Nu deoarece Dsa e critic profesionist. Cum observa undeva Horia Gârbea, e vorba de meserii diferite. Ci pentru concretul motiv că Dna EM se referă la întreaga personalitate literară a scriitoarei noastre. Lista volumelor y compris.

Dar, dece n-aş mărtueisi, termenul generic folosit de Dl Academician Nicolae Manolescu – flamboaiant – ca etichetă pentru scriitoare, remarcat şi de alţi autori citaţi, îmi declanşează, toutes propotions gardées, o doză decentă de invidie.

Mi-am propus să subliniez doar câteva mărunţişuri care poate să fi scăpat unora din referinţele critice citate. Nimic maim ult.

Dar ocazia de a scrie acum despre această carte o socot un dar immanent de Sărbori. Nimic mai puţin.

O ultimă problemă. Florica Bud îl provoacă pe Ion Creangă? Între Pofta-n cui şi alte pohte, şi celebrele Amintiri din copilărie există fire subterane. Sigur, marele clasic a fost validat (ca să folosesc un termen al scriitoarei) de Eminescu, de Maiorescu, de Istoria literaturii române. Păstrând oricâte proporţii, întrebarea nu e complet fără sens. Aş folosi tehnica GPS. Coordonatele reale ale cărţii Floricăi Bud se pot determina prin triangulatie. Între Creangă, Lucian Blaga (Hronicul şi cântecul vârstelor) şi, dece nu, Edmondo de Amicis.

Îmi asum păcatul prezumpţiozităţii, de voi fi acuzat.

Pietro Germi e un nume care ţine mai degrabă de cinematecă în filmul Italian. Regizor (1946-1972), scenarist (1939-1975, ultimul film finalizat post mortem), actor (1939-1965). În 1978 i se dedică un documentar, ca serial TV, produs de RAI: Il mio amico Pietro Germi. Târziu, în 2009, alt documentar, cu titlu perifrastic, Pietro Germi – il bravo, il bello, il cattivo. Care-I apreciază traiectoria profesională ca un drum de la neorealismul Italian la naşterea comediei italiene (IMDB.com)

Cunoscut, în România, pentru Divorţ Italian, Sedusă şi abandonată, filme de popularitate. Ceva mai puţin pentru Feroviarul, film de autor (regizor, coscenarist, actor principal). Primele sunt comedii neorealiste, al treilea e o dramă. N-am văzut alte filme ale lui, dar nu se apropie de marii clasici ai neorealismului. Websitul imdb.com apreciază Divorţ Italian ca cel mai faimos film al cineastului.

Filmul care face subiectul acestui remember e o comedie de cinematecă. Serafino (1968). Raportat la cele abia câteva cunoscute, îl pot aprecia ca cel mai consistent. Regizorul e coscenarist şi coproducător neînregistrat pe generic. Din câte-mi amintesc, n-a fost distribuit în România. Spre deosebire de populara melodie La storia di Serafino, care însoţeşte finalul filmului. Melodia e compusă şi cântată de deţinătorul rolului principal. Melodia ajunsese cel tărziu anul următor în Bucureşti, pe benzile magnetofoanelor celor la current cu actualitata muzicală pop. În anul premierei filmului, cântăreţul se prezintă la San Remo cu melodia Canzone, compsăa de Don Backy şi Mariano Detto.

Cantautorul Adriano Celentano, interpretul eroului, ciobanul montan Serafino Fiorin, a jucat în 40 de filme, în paralel cu cariera muzicală. Majoritatea comedii, unele uşurele (regiozri Castellano e Pippolo, Sergio Crorbucci), câteva reuşite (Bluff – Storia di truffe e di imbroglioni, AKA The con artists, Sergio Corbucci, 1976). O colaborare surprinător de articulată a 3 actori greu de imaginat împreună, Adriano Celentano, Anthony Quinn, Corinne Cléry. Primul fu răsplătit cu premiul David di Donatello pentru cel mai bun actor.

În comedii, ca actor, personajul nostrum a impus un profil personal, împrumutând rolulilor din gestica interpretului musical. L-a ajutat un facies amintind vag de Fernandel.

Aregizat 9 filme. Dintre care un unicat. Joan Lui. Premiera în ziua de Crăciun a lui 1985. Un film de autor total – regie, scenariu, producător, montaj, coloană sonoră. Un film straniu, parodie spectaculară după legenda biblică. Nu e singurul în care a jucat alături de Claudia Mori, din 1964 soţie.

Dintre partenerele pe ecran, afară de soţie, a mai jucat cu Ornnella Muti. Personal, după Claudia Mori, le prefer pe Corinne Cléry şi Federica Moro (fostă Miss Italia).

Numele eroului, Serafino Fiorin, îl caracterizează sugestiv.

Critica e unanimă, rolul cel mai substantial, care-i învederează rale calităţi actoriceşti, exploatate superficial în comediile ieftine (dar irezistibile comic), e eroul din filmul lui Pietro Germi.

De altfel filmul însuşi devoalează resursele comice ale regizorului.

Un sat din Apenini e o lume în sine. O lume din două jumătăţi nemiscibile. Chiaburimea, cu toată lăcomia nativă, tratată atât ca personaj colectiv, cât şi ca panopticum de figuri privite prin lupa subtil grotescă şi sărăcimea plină de pitoresc. Din prima categorie se detaşează Agenore, unchiul eroului (Saro Urzi), privit prin opoziţie cu Gesuina, mătuşa decrepită dar bogată. După aşteptata moarte a căreia, eroul se dovedeşte unic moştenitor.

Cealaltă lume se adună în jurul ciobanilor care pasc, pe munte, oile bogaţilor. O lume veselă, lipsită simptomatic e orice sentiment al luptei de clasă. Care ia lucrurile aşa cum sunt. Fără nici o sugestie angelica, fără nici o nuanţă polemică la adresa cineaştilor comunişti, nu puţini în Italia postbelică. Şi, de altfel artişti de calibru.

Cineastul pictează o frescă umană, normală. Dacă în comediile mai cunoscute, el îngroaşă satira, aici priveşte mediul zugrăvit cu ochi de entomolog. Ceea ce face farmecul comediei.

Nici lumea modestă nu e o pastă omogenă. Personajele tipice, reliefate, fie din două-trei trăsuri de penel (e.g. preotul satului, medical roman al unităţii militare). Cu un surâs înţelegător e desenat portretul prostituatei satului, mama a 4 copilaşi din taţi anonimi, neidentificaţi.

O zicere definitorie, nesemnată, în fişa imdb.com a filmului: Serafino doesn’t want to go to the moon. He just wants to make love.

Şi cum Asmara (Francesca Romana Coluzzi) e prea puţin şi prea nespecifică, economia filmului cerea un personaj atrăgător. E Lidia, fiica lui Agenore, deci verişoara primară a eroului (Ottavia Piccolo, 19 ani la turnarea filmului). Fata oscilează între două stări. Observată inevitabil de cioban, care n-are cum să n-o placă, reacţionează cu temperamental vârstei. Pe de altă parte nu poate ieşi din condiţionarea familiei, faţă de care-şi face datoria. Secvenţele scurte ale ciocnirii celor 2 tineri sunt montate cu abilitate între momentele mai lungi ale curgerii vieţii locale, conferind tensiunea oportună relaţiei. Fata schiţează paşi de trădare alternativă a familiei şi iubitului. Pare prima ei dragoste. El se fereşte o vreme, o socoteşte periculoasă. Pentru ce? Evident, pentru libertatea lui. La un moment dat se îndrăgosteşte şi el.

Recunoscut ca moştenitor al mătuşii Gesuina, eroul îşi manifestă generozitatea izvorâtă din tembelismul nativ, făcând daruri stupide prietenilor. Sieşi – o maşină americană. Care dispare în flăcări, stârnind râsul Homeric al prietenilor. Aici, spectatorul avizat surprinde două trimiteri parodice. La Frumoasa americană (1961) şiI la celebrul final din Zorba grecul (1964). Familia unchiului Agenore se repede ca ulii asupra eroului, acuzându-l de iresponsabilitate. Dar se fraieresc. Moştenitorul nu mai are voie să-şi cheluie banii. Dar răme proprietar. Nici rudele hrăpăreţe nu se pot atinge de bani.

Atunci întind o capcană, forţând căsătoria Serafino-Lidia. Pentru a avea access la nai prin ea. Urmează un imbroglio, în montaj fulger. În cadrul din faţa preotului, spectatorul vede ciudăţenia. De fapt tinerii acum chiar se iubesc. Dar Serafino e acum conştient că-si pierde ce are mai scump. Libertatea. Modul cum torpilează ritualul bisericesc va avea să-l repete în destule comedii. Spune sincer Da, dar ritualul e ratat. O subtilitate scenaristică pe care n-o întâlnim în comediile satirice care l-au consacrat pe Pietro Germi. Adriano Celentano prinde, ca actor, lecţia (joacă impecabil secvenţa până la cadrele finale) şi o va mai folosi.

Într-o parodie rituală, eroul se căsătoreşte în faţa preotului cu… Asmara. Căreia îî spune să facă ce vrea. Apoi pleacă pe munte, cu prietenii ciobani. Regăsindu-şi libertatea genuină.

Un personaj impersona, sui generis, al filmului e celebra melodie La storia di Serafino. Pe care publicul românesc a savurat-o ani de zile, fără să ştie de unde vine. Al cărei text e, de fapt, un rezumat al tramei cinematografice.

Cu interpretarea sonoră a a melodiei filmul se termină. Păstrând proporţiile, apoteotic.

Dar şi aici regizorul dă o probă de subtilitate. Melodia vine dincolo de acţiune, din afară. Dar înăuntru e pregătită de un alt cântec, ce sună a parodie inversă. Cu vocea unuia dintre prietenii ciobani.

Cum spuneam, subtilităţile regizorale discrete nu le întâlnim în comediile satirice cunoscute. Filmul rămâne cumva singular  în cariera lui Pietro Germi. Singular  si în cariera de actor de cinema a lui Adriano Celentano. Critica e de acord că fu rolul cel mai consistent al comedianului. N-am văzut cele 40 de filme ale lui, dar pot extrapola. E cel mai consistent rol din filmele văzute. Peste 10. Sigur, cel mai singular film al lui Celentano e Joan Lui. Am mai spsu-o. ciudăţenie care adună toate obsesiile cultivate în încă mai bogata sa carieră muzicală.

Bref, oricât de vechi, un film cel puţin de revăzut. Şi, dece nu, chiar de văzut de următoarele generaţii. Comedia, mi ales cea intelligent fabricate, poate fi un vector tot aşa de eficace precum şobolanii şi ţânţarul anofel. Deşii fanii curentelor izvorâte din rădăcina rock socot muzia lui Celentano drept… comercială.

Recenta carte a lui Sergiu Someşan – Aventurile unei fetiţe cuminţi, Editura Creator, Braşov, 2022 – se înscrie în zonele majore ale scriitorului. Fantasy, cu elemente de SciFi, Ficţiune politică, cu elemente fantasy/SciFi, cultivarea muzelor, cu conotaţii erotice. Scrisul scriitoruluibraşovean e marcat ubicuu, de doze variabile de humor. Aici avem humor din plin, avem ficţiune, dar deloc sau foarte depărtat politică. Dar eroina este imună la eros. Fapt aproape singular în romanele autorului.

Începutul calchiază alt început de roman. Tabloul uzual al câinelui care suferă la mormântul stăpânului. Diferenţa între cele două fragmente e în plan emotional. În precedentul, care va urmări un fantastic fin du monde secvenţa impresionează. Aici nu e departe de banal.

Fetiţa participă la înmormtarea tatălui ei. Ofiţer de carieră. Acesta îi lăsase misiunea de a începe o şcoală de karate. Chipurile pentru a-şi antrena autoprotecţia. În timp va descoperi, iar cititorul descoperă odată cu ea, un plan mai adânc. În oraş există o singură şcoală de gen. condusă de un sensei. O acceptă. Şi devine Eleva lui favorită. La timpul potrivit, nu mai devreme, maestrul de arte marţiale îi mărturiseşte că tatăl fetei ii salvase viaţa, că avea o cantitate din sângele acestuia, printr-o transfuzie salvatoare. De aici conştiinţa că Eleva îi este, cumva, fiică.

Întreaga acţiune a romanului e ilustrată de titlu. Aventurile unei fetiţe cuminţi. În seria de conflicte, exclusive cu bărbaţi, dar nu orice bărbaţi, ci in corpore ticăloşi, aceştia mor pe rând. Fie ucişi cu lovituri letale, fie învinşi cu o abilitate tactică de nebănit.

Aici intervene ficţiunea. Maeştrii artelor marţiale nu ucid. Autocontrolul lor, baza pregătirii, le cere să nu-si aplice abilităţie antrenate în mod distructiv. Putem admite că o adolescentă poate devia de la codul asimilat. Dar sensei, care-I urmăreşte mişcările, pentru a o feri de pericole, nu dezaprobă drastic faptele.

Cumva el sugerează o explicaţie indirectă. În ţara lui natală, meseria de ucigaş plătit e una onorabilă. Nu cunosc în adâncime nici codul bushido, nici funcţia social a Yakuzei, încât n-am decât să iau informaţia ca atare. Ca resort al construcţiei epice.

Numai că aici, unde fetiţa devenită postadolescentă în anii ce trec, devine ucigaş fără simbrie, ca să-l parafrazăm pe autorul Rinocerilor. De fapt un înger exterminator. Iar ultima crimă, incendierea vilei potentatului al cărui fiu fusese primul pedepsit, o face de-a dreptul  sfătuindu-se cu sensei.

Un personaj care se articulează în tablou e mama fetei. După înmormântarea soţului se comportă ca o autistă. Claustrată într-un cerc de prietene, ducând o existenţă quasiparazitară. Nu-şi neglijează fiica, la vârsta când are mai multă nevoie de un pinte, o ignoră de-a dreptul. Ca pe o străină de cercul ei mizer. De fapt, o ajută inconştient. Habar n-are că funcţia parentală fuseese asumată se maestrul de arte marţiale. Dacă n-ar fi fost o fetiţă cuminte, nu exclusive ca urmare a educaţiei quasispartane a maestrului. Ceva venea din ea însăşi. Şi nu vedem aici urmele influenţei tatălui pierdut la o vârstă critică. Vedem rezistenţa nativă la toate formele de corupţie pe care le observăm în realitate. Ca resort, cât nativ, cât antrenat, al devenirii ei ca anticorp social feroce al acestei corupţii.

Una peste alta, dincolo de humorul eclatant şi corosiv, romanul e o fabulă. O fabulă ironică, savuroasă, dincolo de humor. În care scriitorul pare a-şi fi găsit vocaţia. Mai încercase el ceva de departe asemănător în Qbix. Dar fondul moral e aproape acoperit de construcţia flamboyantă.

Am mărturisit, în cronici ale altor romane, că prefer de departe, la Sergiu Someşan, construcţiile political fiction. Dar preferinţa asta e pur subiectivă. Şi nu mă împiedică să analizez mecanismul scriitoricesc. Un exemplu. Titlul Cum fac dragoste taurii nu mă atrăgea. Deşi parfumul comediei se simţea de departe. O precizare punctuală, într-un dialog personal, mă trimite la lectură. Îi va veni timpul. Încă nu ştiu când. Oricum după Arma noastră este timpul. Care pare să trimită la mai vechile ficţiuni politice bazate pe solidificarea timpului. Vom vedea. Oricum, de n-aş contracta mai multe propuneri de lectură care aşteaptă rapoarte de lectură, la cât scrie Sergiu Someşan mi-ar fi de ajuns să citesc.

Poeta Marieta Cristian e cea mai explozivă apariţie publică din ultimii ani. Mărturiseşte că scrie de 5 ani, ceea ce oricum înseamnă un ritm rapid de dezvoltare. Dar debutul în volum e şi mai concentrat. În 2019 apare, la Editura Astralis, Mitologie întoarsă. Cu o prefaţă de prestigiu, semnată de Ana Dobre. Aceeaşi editură, aceeaşi prefaţaatoare, un an mai târziu, alt volum: Rătăcit într-o secundă. A benefica de un gir critic de anvergură, constuie, pentru spectatorul tabloului poetic al anilor pandemici o garanţie de valoare. Cititorul e făcut atent. El reţine semnificativul titlu al primului capitol din al doilea volum: În căutarea… CUVÂNTULUI. Vocea poetei, pe parcursul acestor prime două volume e simultan aceeaşi, conturată, personală şi totuşi alta. Din goană, începe a se descopri pe sine. Urmează, în 2021, L’automne bleu(Collection le Parc,2021)- website literar francez, la conţinutul căruia n-am găsit access.

În fine, anul acesta poeta a publicat 3(trei!) noi volume: La pas cu absolutul, Editura Leviathan, prefaţat de poeta Victoria Milescu, Foşnesc clepsidrele în noi, Editua Inspirescu şi În căutarea poeziei pierdute din noi, Editura Betta, prefaţă de Nelu Barbu. Har cerului că am ocazia de a schiţa acest portret literar înainte de sfârşitul anului.

Poeta n-a trecut neobservată. A fost încununată cu premii şi diplome. Nu le voi cita pe toate. Căci socot definitoriu premiul pentru originalitate al Editurii Inspirescu. Nici nu voi înşira revistele în care a publicat. Această remarcabilă densitate a contribuţiei literare pe de o parte rezultă din tabloul de ansamblu, pe de aalta demonstrează receptarea ei deschisă de către luea literară. Idem prezenţa în antologii.

Dece am subliniat esenţialitatea acelui titlu citat de capitol? Deoarece o exprimă ca artist. Poeta mărturiseşte: O mare provocare pentru mine este CUVÂNTUL – primul pas spre POEZIE! Cuvântul este adierea firavă care topește secundele ninse si troienite în noi integrându-le în ciclul firesc al curgerii într-o nouă primăvară-POEZIA.

Fraza citată nu face decât să dezvolte sintagma definitorie pe care am cules-o din acel al doilea volum.

Până acum informaţia prezentată nu-mi aparţine. Cele de mai sus rezumă, succinct, cee ace am putea numi fără a vulgariza, materialul clientului. Nu conţinutul, de acesta mă voi ocupa ulterior, ci doar autoportretul de autor.

Încerc să ilustrez primatul CUVÂNTULUI, pe două planuri: precizând senzaţia dată de sonoritatea particulară a listei titlurilor, la nivel de volume şi la nivel de capitole şi apoi, intrând în adâncimea materiei poetice. Ceea ce e, de fapt, tema oricărui raport de lectură.

Dece folosesc acest termen rezervat? Din două motive. Primo, se întâmplă sa fie primul meu raport de lectură adresat xpunerii publice integrale a unui autor. Toate celelalte, focalizându-se la un anume volum (alte texte vis-à-vis de eventuale volue ale aceluiaş autor), sunt cronici de întâmpinare. Disponibilitatea a 5 din 6 volume, dar mai ales compactitatea colecţiei exclude alegerea unuia. Am evitat cuvântul operă. Există scriitori cu opera soi disant telegrafică. Dar microvolumul căreia se constată la capătul ei. Explozivitatea poeziei publicate dens de Marieta Cristian justifică presupunera că opera acesteia se va constitui în timp. Premise, evident, există.

Chiar cronicile de întâmpinare (iar textul de faţă face, cumva, la limită, prin adaptare la context, parte din categorie) conţin o doză de apreciere personală. Arareori chiar de verdict. Când ai întâlnit în premieră poezia unui Mircea Dinescu, exempli grazia. Evitarea unui diagnostic apăsat nu rezultă ca necessitate întrinsecă a valorii evidente a materiei poetice. Ci la implicarea unor critici de valoarea unei Ana Dobre. În prezenţa căreia autorul textului de fată (re)simte nevoia decentă de a vorbi sotto voce. Dar… se înţelege ce sugerez.

Cuvintele folosite la acest prim nivel de sinteză nu sunt doar poetice, în sensul lui George Călinescu, în Universul poeziei. Sunt spectacular, excluzând orice sens pejorative, antibanale, dacă termenul artificial e acceptabil, cu cârlig, pentru a folosi un termen oarecum focloric. Cel care intră în librărie şi n-a auzit de Marieta Cristian (există şi aceştia) frunzăreşte instant cartea, apoi o cumpără. Poeta nu face un gest deliberat de PR. Pur şi simplu se exprimă, poate nu fără o doză subliminală de inocenţă. Nota bene, una de bun gust.

Dar concentrate lume a titlurilor conţine, poate uşor suprinzor, atitudini ambigue. Între aplombul din La pas cu absolutul şi melancolia din În căutarea poeziei pierdute din noi distanţa e maim ult de 3 ani. Aşa ca ea exprimă spectrul emotional amplu al poetei.

Şi acum la drum, pringrădina luxurintă a poeziei oferite. Am decis să nu preiau judecăţile de valoare ale distinsei prefaţatoare. Din respect pentru diferennta de potential faţă de dsa, dar şi pentru a-mi delimita modesta optică. Totuşi, la primul alineat al prefeţei, de o exactitate aşteptată, m-aş asocia.

Început  în forţă: Cine sunt eu? Imediat, o mostră de dialog poetic, cu iubitul abstract, încheiat cu fin humor. Forma dialogală continua. Poetizând mereu abstractul canonic (Eu şi Tu suntem perechea). Iubirea? E fără limite. Cum altfel? În paşi de dans. Unic. Cum altfel? Vocea poetică nu scade sub perenă idealizare. Definitoriu. O mostră de luciditate cristalină. Iubirea are şi iarnă. Poate când asculţ tăcerea din celălalt. Şi iată, întrebarea insolubilă: ce-a fost mai întâi, SCRISUL sau IUBIRA?

Din orice colţi ai privi iubirea, chiar melancholic, la limită chiar ludic, se sedimentează luciditatea. Un soi de autocontrol existential.

En passant. Valenţele poetice ale ploii au fost valorificate de destui poeţi. Până la textieri de muzică lejeră. Poemul Plouuă în reluare… joi artrebui citat integral, orice selecţie ar nedreptăţi toate celelalte strofe. Aşadar trimit cititorii croncii extinse la… volum.

Este poemul din al cărui titlul volumului ars poetica a autoarei? Nu tocmai. Pe fragmente, poate. Într-o măsură. Aleg să citez o imagine fulgurantă, cu maxim local de tensiune poetică:

Un tren închis,sigilat,fără opriri

Sagetând întunericul cu fulgere scurte

Ca bătăile inimii.

Ne dor şinele brăzdate,ne zvârcolim

Strapunşi de TRENUL-  TIMP,

Ne scurgem odată cu el

In liniştea pe care n-o mai auzim

Născându-se după noi!

Al doilea volum, cu titlu mai incitant – Rătăcit într-o secundă – repetă Editura şi prefaţatoarea. Aceasta din urmă disecă analitic, explicând mai ales ce nu este poezia Marietei Cristian. Dar m-am angajat sa nu preiau elemente din prefeţe.

Rezonanţa structurală dintre primele două volue, chiar unitatea lor, cu doza logică de complementaritate e exprimată/semnalată de titlul identic al primelor capitole: În căutarea… CUVÂNTULUI. Element esenţial al întregii construcţii poetice.

Continuă diaogul, aici cu interlocutorul din ce în ce mai abstract. Dovadă că a-l numi iubit în primul volum termenul era simbolic. Apoi autoarea purcede la etalarea sinelui poetic (despre scrisul meu). Poemele se lungesc programmatic. Dacă în primul volum cuvântul cel mai frecvent era iubire, cu nexusul lui de sensuri, presimt ca la nivelul celor 5 (sau 6?) volume, centrul de gravitaţie de la început enunţat, cuvântul, va domina. Cheia de boltă a catedralei lirice. Dati-mi cuvântul are dublu sens. Cel subiacent e definitoriu.

Dar în ce cod citim expresia Călătoria este felul meu de-a fi ? să nu uităm, ne aflăm pe teritoriu liric. Deci explorăm, simbolic, stări.

Poeta operează în categorii filosofice. În sensul de dicţionar, ca noţiuni de maximă generalitate. Timpul, cuvântul, iubirea, sunt folosite lyric numai în accepţiunea cât mai aproaape de universal. Pentru ate situa la acest nivel, nu e de ajuns curajul intelectual. Ai nevoie de resurse pe măsură. Deja dinainte de volumul de debut, Dsa avea conştiinţa controlului acestor resurse. I se potriveşte distihul din Corneille: mes pareils a doux fois  ne se font point connaître / et pour leur coups d’essai, il veut des coups de maître. Desigur, păstrând proporţiile.

Dacă primul volum e aproape un diaog permanent, cu un singur interlocutor, al doilea, menţinând dialogul, la o altă scară, conferă repliclor sinelui o notă reflexive, de meditaţie.

Iată o autodefinire orgolioasă:

Sunt propria mea catedrală în care să mă rog doar eu!…

Tensiunea lirică e aceeaşi. Ce fluctuează, mai ales pe parcursul primului volum, e intensitatea trăirii. Sesizabilă prin forţa oscilantă a metaforelor. Mai puţin spre deloc în al doilea volum. Dacă ceva e evident, e că aceste prime două volume, dincolo de aspectele formale (editură, prefaţatoare), e că formează un tandem. Conjugat. Totuşi cumca în ompleentaritate.

Câteva perifraze infiltrate. Cărora le dă sensuri inedite (e.g. visul unei nopţi de vară – ca titlu).

Totuşi ceva nu mi-e uşor sa decriptez. Dece al doilea volum se cheamă Rătăcit într-o secundă ? mai ales ca al doilea, în tandem, l-am resimţit mai degrabă ca o regăsire de sine.

Dacă primele două volum formează un tandem, atunci cele trei publicate anul acesta să fie, la rândul lor, concepute/construite ca un triptic autonom? Nu cred şi nu simt, în urma unei prime lecturi.

Consider aceste 3 volume pentru care nu există date de ordonare cronologică într-o ordine subiectivă. Încep cu cel prefaţat de poeta Victoria Milescu.. Prefaţatoarea mărturiseşte în text că gestul girant îi fusese sugerat de prefaţatoarea primelor două volume. Cre, astfel, ar putea fi considerată ca naş literar al poeteo noastre. Locul Informaţiilor pe care le oferă Ana Dobre dincolo de prezentările publice e mai la vale,spre final. Ca o completare a profilului autoarei denselor volume.

Aşadar:

La pas cu absolutul începe cu un titlu – încă o perifrază. Sugerând, coroborat cu titlul ambiţios al volumului, conştiinţa propriei integrări în universul cultural. Glosează apoi pe marginea unui cunoscut proverb antic, oferit ca motto în latină. Deloc gratuity, cu rostul permanentei regăsiri de sine. Întreg volumul continuă, de fapt, soliloqiul meditative, autodefinind eul cerebral, chiar dincolo de cel liric, din Rătăcit într-o secundă. Avem, aşadar, un răspuns texual la ipoteza natural a grupării duale. Conexiune structurală a tuturor volumelor de până acum. Rolul cronicarului se ădeşte a marca un moment de respiro, deci momentul anaiizei prezente e necesarmente plasabil în acelaşi an.

O subtilă, discretă diferenţă. Stropi rari de humor. Motivaţi de acumularea încrederii în sine. Ca un perete stropit cu un calcio Vecchio colorat.

Dacă concentrarea cronologică a volumelor n-ar fi determinat aforţiori o abordare frontal, o virtuală cronică de întâmpinare ar fi oferi cronicarului o satisfacţie punctuală. Aşa mă voi mgini la un citat selectat:

Tu ești Ana in care mă substitui și mă zidești viclean pe mine, Meșterul Manole, extaziat de catedrala visului și scrii o simfonie a durerii sublime din corzile viorii care se naște-n tine…

Cine e Ana? E evident. Măria sa cititorul. Deţinătorul acelui vere dictum.

Am căutat, prin relectură diagonală, de-a lungul a 5 volume, o ars poetica. Deoarece discursul liric totuşi omogen, în fireasca evoluţie, evidenţiază o personalitate literară ce se impune cititorului generic. În locul uneia, arta poetică se disipează ubicuu. Cu generozitate. În schimb resimt, nu fără a putea argumenta material, volumul Foşnesc clepsidrele în noi  ca plenar. Un gest de autorezonanţă, daca termenul, cam artificios, e acceptabil. Dincolo de text, dacă celelalte prefeţe sunt analitice şi generoase, cea a editorului George Terziu (care, în numele Editurii Inspirescu, i-a acordat poetei premiul annual pentru originalitate – cum precizam ai sus) are un plus. O scânteiere admirativă. Faţă de care argumentarea punctuală ar strica momentul. Personal, simt aceeastă scâneie. Sincronă cu propria reacţie.

Joaca poetului cu timpul relative, conchite editorul prefaţator. Dincolo de mottoul din Borges (Timpul este substanța din care sunt făcut.), e mult mai mult decât atât, nu văd nici o joacă. Văd un meşteşug eclatant (sic) al poetizării conceptului filosofic fundamental cu care poeta se ia, inteligent şi ubicuu, la trântă

Iată dece risc să reduc comentariul acestui volum nodal la atăt. Reacţia mea ca citator, poate ar afecta, insesizabil, ochiul rece.

În fine, ultimul pas. Pentru acum. În căutarea poeziei pierdute din noi. În faza de început, analizând doar titlurile volumelor, îl socoteam melancholic. Retractez. Acum în socot abil încifrat. Căci e un exerciţiu de etalare a tehnicii scrisului, completând oferta lirică. Aforisme (vai, nu. AFORISME. Şi VORBE. Vorbe despre… TĂCERE; … Despre CURAJ; … Despre BARIERE – 1, 2, 3, 4 şir epilog; …Despre VIS 1, 2, 3; …Despre OM 1, 2;

II. POEME (altfel de vorbe) Cu un motto punctual: Cuvântul este adierea firavă care topește secundele ninse si troienite în noi integrându-le în ciclul firesc al curgerii într-o nouă primăvară-POEZIA

Dialog cu sine;

Vorbe de(spre) NIMIC;

Flashuri de toamnă: Amiază; Menuet; E toamnă (în noi); Iarăşi toamnă;

DORURI ŞI NOSTALGII. Acasă…(1); Acasă… (2);

NEÎNŢELESURI (întrebări): Întrebare de sezon? (şase părţi); Flashuri de sezon: Războiul din noi; Întrebare; Despre… scris (1); ,,Fugit irreparabile tempus” Ghilimele necesare; Mărturia unui… EU; Apocalipsă (din curiozitate); (Mă) ning culorile; Alertă (1); (2); (3).

III ESEURI (vorbe cu tâlc) – Motto: De la eseu la poezie nu e decât un pas

,,Fugit irreparabile tempus”(Replica)

Timpul sfâșiat In distanţe si distanţări.

Motto:

Uneori distanța până la cer

 e mai scurtă decât aceea

 cuprinsă într-un pas.

Pe prima o poți parcurge

 în câteva secunde,

 cât spui o rugăciune, pe când,

  pentru a face un pas,

trebuie să retrăiești întreaga viață

EPILOG

(concluziv): O mare provocare pentru mine este CUVÂNTUL -primul pas spre POEZIE!

Şi, post colecţie de titluri, un Motto simbolic: Dacă timpul ar avea rime, ce poezie!

Ca volum separate, cu multe aforisme, e riscant. Aforişti s-au manifestat de la literature romană la… serialul lui Gheorghe Grigurcu, invitat special al revistei NEUMA. Trecând prin piscul alpin Lucian Blaga. Ca volum concluziv, volumul e la locul lui. Oferăun caracter unitar quintetului concentrat.

E momentul de a complete profilul poetei cu o informaţie definitorie, deloc periferică, dar din sursă exterioară celor publice utilizate până aici. Sursa este prefaţatoarea primelor două volume, Ana Dobre. A mai repeta că Dsa e un distins critic literar ar fi pleonastic şi… gafeur. Iată: Marieta Cristian a predat, evident la nivel de liceu, două discipline rare: Latina şi literature universală. Să lăsăm cititorii să interpreteze.

Cu precedentul număr, 9-10 pe 2022, Revista Neuma a rotunjit 5 ani. Cel prezent pe website din 24.11, nr 11-12 pe anul în curs, începe următorul ciclu anual.

Editorial: Uitatele exerciţii, de Andrea H. Hedeş

Cursiv: Reunoştinţă, de Horia Gârbea – tandemul ambelor texte, resonant cu finele anului calendaristic.

Apariţii Neuma: obişnuita pagină cu 9 coperţi

Invitat special: Gheorghe Grigurcu îşi continua serialul de miniaturi; Gabriel Chifu, acum poezie; Varujan Vosganian, tot poezie;

In memoriam: Mircea Muthu: Femeia-copac

Eveniment: Gala Scriitorii Anului – Iaşi 3 noiembrie 2022. Ana Blandiana, scriitoarea anului 2022

Aniversări: Irina Petraş. Vitraliu 75; Nicolae Manolescu “la aniversară”

Interviu: Ovidiu Petca, realizat de  Elena Abrudan

Poezie: Gabriela Chiran; Carmen Secere; Gela Enea; Sonia Elvireanu

Poezie/lansare: Daniela Şotincă „30 de scriitori români din exil (1945-1989)”

Proză: Carla Bruni din sonete; Trei siluete

Poezie: Ana Ardeleanu; Camelia Ardelean

Interviu: Rhea Cristina în dialog cu Christian Tămaş

Ancheta: privind spre viitor. 22 răspunsuri

Studii critice: Poezia Martei Petreu, de Ioan Holban

Eseu: Nebunia lui Hamlet, de Gelu Negrea

Eseu/Privelişti: Et… in Dubai Ego, de Liviu Capşa

Avanpremieră Neuma: Constantin Marafet; Costinel Petrache; Lucia Bibarţ

Puncte de vedere: Nelegiuirea vieţii înseşi de Răzvan Nicula

Răzleţe: Cultura şi televizorul, de Gelu Negrea

Volume Neuma: Navigator cosmic, de Răzvan Nicula

Eveniment editorial: Melancolia cu-al ei negru soare (IV) de Andrea H. Hedeş

Cartea de eseuri: Polemici şi armistiţii litrare de Ana Dobre

Volume Neuma: Durere, iertare, poezie de Raluca Faraon: Nioleta Milea, ărţile prietenilor mei de Evelyne Croitoru; Har şi duire creatoare de Nicoleta Milea; de acelaşi critic, Romulus Moldovan, poetul bunului – gust

În zone înalte de Flavia Adam

Volume Neuma/Ecou: Dan Tipuriţă, marcă înregistrată de Victoria Milescu/ Vox clamantis in deserto deGabriel Burlacu

Volume Neuma: Ţara promisă a poeziei de Menuţ Maximinian

Cartea de proză: Casele au suflet de Ana Dobre

Cartea de poezie: Dublă provocare; despre volumul Figurina de ceară, de Maria Vasilescu

Cartea de critică: Ana Dobre –  un secol cu Marin Preda de Evelyne Croitoru

Cartea de proză: Rolul şi esenţa de Simona-Grazia Dima. Pe marginea volumului de proză scurtă a criticului Ana Dobre. Despre care am scis, la Vremea sa, pe blog

Cartea de poezie: Mormântul de sub pielea unei poete de top sau Poezia ca boal[ incurabil[ de Ion Cocora; De luat aminte de Menuţ Maximinian

Acelaşi autor îşi susţine apoi rubrica Etnologie.

Literatura lumii: Conflictul ascuns din Volpone de Ben Jonson de Mihaela Mudure

Eveniment: „Interferenţe culturale româno-maghiare” la Târgu-Mureş; Simpozionul Na\ional FITRALIT – 2022 de George Volceanov

Poezia lumii: Bui Kim Anh tradecere de Andra H. Hedeş

Traduceri: Ben Johnson Volpone traducere şi note de George Volceanov

Viaţa cărţilor: FIRST FOLIO – OMAGIU LEBEDEI AVONULUI de Miruna Drăghici

Colţul lui Yorik: Un început de conştientizare

Educaţie/film: Un film premiat despre elevi de Adrian Costache

Plastică: Expoziţie memorială Florin Niculiu de Horia Gârbea; Chipul din umbra amintrii de Codruţ Radi

Ecran literar: Fellini, Sorrentino, Moretti de Alexandru Jurcan

Teatru: Asasini fără arginţi de Horia Gârbea; Scurte consideraţii de Dinu Grigorescu

Cinemateca: Din dragoste pentru cinema de Raluca Faraon

Teatru/Jurnal teatral: Alexandru jucan şi Ion Cocora pe aceeaşi pagină

Si rubricile de final. Rock, a lui Dumitru Ungureanu; Călătorii, susţinut Ramona Műller; Contre pied-ul lui Gelu Negrea; savurosul serial al floricăi Bud, numit, nu e foarte clar dece – Culinar; Vitrina cu cărţii (17 coperţi) şi eterna întrebare, DECE Neuma?

Pentru că e numărul finelui de an şi, totodată al începutului unui nou ciclu annual, o observaţie perenă. O mare parte din cronicile de poezie sunt scrise de (alţi) poeţi. Ai Neumei. Eu văd realitatea asta non banală ci semnificativă. Ce semnifică. Modul de producţie nu feudal, ci familial.

De regulă, când celeşi personaje apar in romane diferite, acestea din urma se constituie în serial. Seriale poliţiste (e.g. Agatha Christie etc, seriale Scifi – Fundaţia, 7 romane). Cel mai recent roman al lui Radu Ţuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, Polirom 2022 poate fi considerat  şi ca un sequel al precedentului, Femeia de marţipan, Polirom, 2020. Dar… e şi nu e. mai mult nu e. elemente comune sunt personajele principale, într-o altă etapă a vieţii lor, câteva personaje secundare, dintre care fermecătoare e o pisică, purtând numele imposibil de Rauna şi acţiunea poliţistă. Dar aceasta din urmă, deşi încununează romanul precedent, ca un final concluziv, rămâne secundară. Pe care aici e înşuşi subiectul romanului actual.

Altă etapă? Cumva un arc peste timp. La debutul romanului precedent, Martin Breda mărturiseşte net că vrea să devină detectiv. După ce, la capătul aventurilor flamboyante din primul roman, el rezolvă un caz de crimă, acum îl găsim detective criminalist, consacrat, în poliţia clujană. Făcând echipă cu iubita achiziţionată în primul roman. Cu nume şi mai imposibil decât al pisicii ei. Maraia. Un personaj fabulos. Care ocupă un loc aparte în bogata colecţie de personaje feminine ale scriitorului. Că veni vorba, femeile se infiltrează în titlurile a două romane. Precedentul este Femeile insomniacului, Polirom 2012. De fapt, primele romane, din această serie actuală, începând din 2006, au fost produse de Cartea Românească, de atunci achiziţionată de Polirom. Maraia e chimistă şi alchimistă. Sintagmă cu folosirea căreia scriitorul s-a distrat. Cititorul înţelege ca primul termen, exprimând absolvirea facultăţii cu pricina, are sens professional, iar al doilea sugerează o vioară. A lui Ingres, evident. În romanul actual e prezentată terţilor ca laborantă. O ironie personală. Căci funcţia într-un department de poliţie a unui chimist de cel mai bine exprimată de termenul americănesc forensic chemist. Dar Maraia face mult maim ult în anchete. E chiar nu un alter ego al detectivului, dar cel puţin un ecou asociativ al lui. Ei doi, când nu se ceartă, formează un tandem functional. Interesant, Marti morm tot timpul, pretinzând ca raţionează, când nu-şi răsuceşte o ţigară sau nu dă pe gât un rom. Pe cnd Maraia îşi exhibă abil humorul, derutând anchetaţii.

Doar de două ori în text Marti se autocitează, cu replica de care făcuse abuz în romanul precedent: să-mi calc umbra! Acum, însă, cu scopul de -I transmite Maraiei un mesaj subliminal.  Cum spuneam, Marti şi Maraia sunt riguros aceiaşi din Femeia de marţipan. Inclusiv cu ciudăţeniile. De fapt Maraia are ciudăţenii. Dea înregistrează şi analizează amprenta lacrimilor. O găselniţă nu doar original, ci şi o metaforă parodică – şi poetică!- a tehnologiei care a invatat criminologia încă din secolul XIX. Sherlock Holmes ar saliva încântat la aşa o invenţie. Numai Hercule Poirot ar reaction rezervat. Nu-i genul geniului îndrăgostit de micile lui cellule cenuşii

Pe coperta a patra, Marius miheţ, unul din obişnuiţii exegeţi ai lui Ţuculescu, dincolo de tabloul sintetic, în peniţă subţire, al romanului, comite observaţia recurentă a structurii musicale a textului. Observaţie devenită reflex condiţionat a ccriticilor şi cronicarilor scriitorului. Desigur, nu pot contesta realitatea acestei dimensiuni a scriiturii. Dar cee ace mie, în fond lipsit de cultură muzicală, care percep muzica animalic, instinctual, imi sare în ochi e structura cinematografică a textului. Fragmentele narative, initial disparate, nu sunt decât secvenţe de film. Film poliţist, desigur, dar poliţist rafinat. Cu toate întorsăturile, jocul de puzzle se completează progresiv, integrând surpriză după surpriză. Cititorul e ţinut sub o presiune alfel savuroasă.

Una din mărcile identitare ale policierelor clasice, de bună calitate, e că cititorul pariază pe rând, pierde succesiv toate pariurile, e surprins de soliţia finală, iar post festum e silit să conchidă că finalul e singurul posibil. Prototipul ideal de Agarha Christie. Într-o anumită măsură şi medical oftalmolog (sic) Conan Doyle şi chiar Simenon, cu al său Maigret. Ţuculescu nu procedează aşa. Nu că n-ar fi în stare. Dar pe de o parte fantezia şi imaginaţia lui, ambele debordante, sunt mai plenar valorificate prin conducerea astfel a anchetei criminalistice, pe de alta soluţia sa e una morală. Evit să explicitez, oricum cititorului n-are cum să-I scape la capătul lecturii. Căci cititorii lui Ţuculescu sunt, o spun pe şleau, pafarfazând străvechea vorba Divertis, mai inteligenţi, în medie, decât cititorii unor discursuri politice şi vor găsi fără ajutor dimensiunea morală a finalului anchetei

Plasarea într-un raport de coexistenţă, cu păstrarea tuturor proporţiilor, a scriiturii lui Ţuculescu cu marii clasici ai policierului e o provocare. Mai ales când avem o Rodica Ojog Braşoveanu si, la celălat capăt al notorietăţii, un Leonida Neamţu (ale cărui policiere sunt comedii. De Hary Isac Zilberman, cunoscut ca Haralamb Zincă, nu discutăm. Ar fi putut  scrie mai bine decât a făcut-o.

Provocarea mea are o logică. Explititarea procesului deductive la cei doi mari clasici, e una din performanţele lor narrative. Ca să nu zic numai de bine de acest Ţuculescu (nu neapat şi de cel care trage sforile eroului care dezleagă crima din precedentul roman) aproape că nu povesteşte momentele de efort mintal ale eroului matur de acum decât filmându-l în prim plan (la rigoare chiar în gros plan) sugerând parfumul de creieri afumaţi. Dar autorul nu rămâne, totuşi, dator. Când cititorul, constrâns de sarabanda abilă a secvenţelor pe care le-am numit cinematografice, mai face un raţionament, se mai apropie cu un pas de conturarea desenului de puzzle, autorul sugerează cu fineţe că acelaşi process mintal se petrece simultan în mintea detectivului. Aici e tehnica auctorială. Dar farmecul parfumat şi transparent e dincolo de asta. Căci laboranta (să-I zicem aşa îşi valorifică nu doar banala intuiţie feminine (femeia care a fost de marţipan e, acum, o vrăjitoare). Simulează cu dragoste a-l secunda pe detective, ascunând, cu aceeaşi dragoste, că a văzut, pe tăcute, cu o clipă mai devreme, noul pas deductiv.

Iar invenţia cuplului, inevitabilă din moemntul deciziei de a scrie romanul, e marea revanşă scriitoricească faţă de marii clasici. Faţă de cuplul diafan al anchetatorilor, cuplul altfel plin de haz Sherlock & dr. Watson joacă un subtil rol de reper contrastant. Funcţia deductivă aparţinând exclusiv primului. Agatha Christie are mai mulţi detectivi. Episodic Tommy şi Tuppence, uneori miss Marple, un alter ego sui generis şi oarecum autoironic al autoarei, dar personajul canonic e pitorescul Poirot, care lucrează singur. N-am de gând să comit o cercetare exhaustivă ca suport al unei cronici de carte, dar cuplul Martin Breda & Maraia, dacă n-o fi unic, e oricum singular. Ceea ce sporeşte farmecul romanului.

Un aspect important oferă secvenţa de la care porneşte identificarea cadavrului descoperit sub podul Garibaldi de doi pescari matinali. Secvenţa cu pricina e un tablou veridic, realist, al existenţei românilor în deceniul final al regimului antedecembrist. Evaluări cronologice pe care cititorul mai curios le poate face pe măsura încărcării cu fragmente de imagine a jocului de puzzle ne duc mai degrabă spre începutul decenniului. Socoteala asta e la îndemâna cititorilor, relative puţini acum totuşi, care au trăit aceşti ani. În primul rând chiar generaţia scriitorului. Pe măsura scăderii vârstei cititorilor, aceştia descoperă, la lectura secvenţei respective, o lume pe care cei mai tineri, eventual încă nenăscuţi în anii descrişi, o pot lua ca ficţiune. Mai ales că, plasarea abilă a secvenţei în milocul altora care se petrec în prezentul decesului anchetat, derutează întrucâtva orice citator. Bref, secvenţa are o utilitate importantă în funcţia socială a romanului.

Vorbeam de jocul de puzzle, ineluctabil oricărui policier care se ia în serios. O calitate particulară a romanului socot a fi existenţa, în împletire, a două jocuri de puzzle simultan. Jocul major, în care fragmentele de tablou se acumulează organic, pe măsura derulării anchetei. Element sine qua non in orice policier. Al doilea puzzle completeaza fragmente ale portretului victimei. Ca personaj. Ceea ce-I şi mai interesant. De la primul moment din viaţa acelei familii tipice epocii de vede că mama tratează fiicele şi pe soţ cel puţin cu unfair play. Aici cred ca sunt utile precizări asupra realităţii de atunci. Mai ales într-o întreprindere. Altceva decât o casă de cultură, iau la întâmplare. Ce vreau să spun? Partiidul trata diferenţiat muncitorii, clasă conducătoare în teorie, de aşa numitul personal TESA. Ultimii erau primii la reducerile de personal. Muncitorii erau daţî afară nuu. Am trmai când lucrurile mergeau chiar foarte rău. Am trait acele vremuri. Sigur că o secretară de director a fost şi va fi mereu altceva. Omul muncii din acea epocă se descurca. Fiecare din cee două categorii, definite de Partid, avea mijloacele specific de a se descurca. Nu exemplific. Tatăl, devenit şomer, picase inclusive la examenul descurcărelii. Se resemnase. Nu toţi s-au descurcat, persnajul, în această primă fază, e reprezentativ pentru un anume procent din cei care au cunoscut pentru prima oară şomajul în republica socialist. Când a văzut că rămăsese singur (indiferenţa lui afişată faţă de bănuitele infidelităţi ale soţiei (modul e de a se descurca) era pură bravadă. Soluţia existenţială tot în afară a căutat-o şi avu şansa s-o găsească. Faptul că în final îşi asigură fiica cea mare că va rezolva problema operaţiei acesteia e cea mai bună dovadă.

Soţia lui, mama fiicelor sale, se dovedeşte, până la urmă un personaj exemplar de negative. Ea este o învinsă. Nu de viaţă, nu de anturaj, ci de sine înăsi. Îmi aduce aminte de o poezie întâlnită cu zeci de ani în urmă. Sper că cititorii cronicii nu se vor supăra I pare  o redau. Sper ca nici autorul. IDar, deşi pare la comandă, descrie perfect condiţia personajului. Ceea ce subliniază latura morală a soluţiei auctoriale. Încă o bilă alba pentru autor.

Ca să luptăm, ne trebuie pace.

Pentru a învnige şi chiar pentru a fi înfrânţi, ne trebuie pace.

Adversarii sunt raţiunea noastră de a fi

Dar şi pentru asta, ne trebuie pace.

Războiul e un cataclis provocat de oameni.

De oamenii care nu mai vor să lupte.

Aceştia sunt singurii noştri duşmani.

Sigur că soluţiile existenţiale ale restului familiei lăsate de izbelişte sunt mediocre (şi socialmente tipice în contextul epocii pre şi post decembriste). Dar, de bine, de rău, soţul şi fiicele supravieţuiesc. Ei sunt ca broasca din fabulă. Nici asta nu e departe de perspectiva socială şi, mai ales, din cea morală. Realizăm că, excelent construit ca policier, şi spre deosebire de flamboyantul roman precedent, la fel de excelent scris, cel present e scris mai adânc. Tenta socială e discrete, e nevoie de o lectură atentă pentru a o decela. Tenta morală e mai vizibilă.

Aceste sensuri subiacente sunt deliberate ab initio, sau sunt rodul subconţient al experienţei umane a scriitorului? Ce întrebare stupidă am putut să-mi pun? Rrăspunsul evident este că remarcabilele personaje din Femeia de marţipan, insolitul şi seducătorul cuplu Maraia & Martin Breda meritau un asemenea roman. Şi îmi place să-mi imaginez că îl vizitează în vis pe Radu Ţuculescu, mulţumindu-i. jamais deux sans trois? Spe ca scriitorul să aibă prezenţa de spirit şi să se oprească aici.

Personaje impersonale. Someşul, cu elocvenţa valurilor. Şi Clujul. N-am de gând să numă romanele lui Ţuculescu a căror acţiune se petrece în Cluj. Semnificativ mi se pare că aici oraşul nu se mai deghizează sub expresii erzaţ (e.g. Marele Oraş). În calitate de Cluj, şi acesta merita un atare roman.

Un ultim cuvânt. În epoca proletcultistă organele erau, prin definiţie, persnaje eminamente positive. Bad guys erau uneltele duşmănoase ale imperialiştilor. De la Constantin Chiriţă la Haralamb Zincă. Nu discutăm independenţa relativă a Rodicăi Ojog Braşoveanu. Dar amintim că Leonida Neamţu a început cu Adrian Mocanu, candidul căpitan de Securitate.

Ei, bine, policierul lui Ţuculescu le plăteşte acestora o cauţiune sui generis.

Am aflat de decesul lui Alain Delon pe la mijlocul dupăamiezii, din blogul lui Liviu Antonesei. Îmi spune Felicia că ştirea se dăduse dimineaţa la 8. Dar datae 18 august. Deci ieri. M-am mirat. A fost orafoarte matinală, sau chiar nocturnă? Oricum evenimentul era aşteptat de ceva vreme.

Ştirile vorbeau despre un conflict între cei doi fii, pe de o parte şi fiică, mai tânără decât ei, pe de alta.

Ştirea de ieri vorbeşte de favorizarea testamentară a fiicei, în devavoarea fratilor ei. Care fraţi ar fi contestat starea mentală precară la intocmirea testamentului. E îndoielnic ca un testament să fie legalizat fără o examinare medicală riguroasă.

Dar alt aspect e cel care-mi devine decisiv. Actorul ar fi dorit, legal, să fie înmormântat pe terenul ultimei sale locuinţe, aproape de mormintele propriilor câini.

Ei şi aici suntem atraşi de poate cel mai impresionant film în care jucase. Le Toubib. Făcut în 1979. Văzusem filmul pe la începutul anilor 90, pe un post românesc TV. Spuneam, în timp ce-l căutam, că Alain Delon îşi joacă propria metaforă. O cronică reluată în 2016, pentru o carte de cinema, rezervată pentru festivalul TIFF, cerea oarecum altă viziune. O analiză pe baza memoriei. Cu rezerva că o eventuală revedere, după alţi 20 de ani, ar presupune altă modificare.

Dar…

Dar personajul din film e părăsit de soţie. Se desparte de cele două fiinţe care-I rămăseseră apropiate, o soră şi prorpiul câine, apoi fuge, se refugiază într-un spital de campanie. Căci Europa de în război.

Întâlneşte o fiinţă diafană, asistentă medicală şi mizează un nou echilibru pe noua relaţie. Fata era muribundă, fără a o şti. Şi e ucisă de o maşină infernală de care mediul războiului e plin. Suferinţa de a fi fost părăsit de soţie e neglijabilă faţă de aberaţia noii lovituri. Personajul încremeneşte în stop cadru, precum în filmele de tinereţe, când murea spectacular, stârnind cascade de lacrimi în sălile de proiecţie.

Actorul a mai făcut destule filme ulterior acestuia. Ba chiar, în Le chien (1962) joacă rolul unui bărbat puternic legat de prietenia cu câinele său.

Wikipedia face o listă de 10 filme de maximă importanţă din cariera actorului. Majoritatea foarte cunoscute. Le toubib lipseşte.

Dar dorinţa celebrului actor de a fi înmormântat în pămândul unde-I zac proprii câini nu e doar semnificarivă. Profilul psihologic al personajului, medic militar, chirurg ambulant în plin război mondial e mai apropiat de firea actorului decât în filme mult mai cunoscute.

Am intitulat cartea scrisă pentru ediţia 2016 a TIFF cu o formulă pusă în circulaţie de patriarhul cronicii româneşti de cinem, D. I. Suchianu: Ȋn căutarea poveştii bis. E povestea care, în cepe în mintea spectatorului când iese din sala de proiecţie. O continuare a poveştii derulate pe ecran.

Ei, bine, hotărârea lui alain delon, de a fi înmormântat alături de câinii săi e o veritabilă poveste bis la filmul LeToubib. Care nu e socotot de Wikiedia, deci de critica globală cinematografică a făcea parte din cele mai importante 10 filme din cariera actorului.

Am aflat de decesul lui Alain Delon pe la mijlocul dupăamiezii, din blogul lui Liviu Antonesei. Îmi spune Felicia că ştirea se dăduse dimineaţa la 8. Dar datae 18 august. Deci ieri. M-am mirat. A fost orafoarte matinală, sau chiar nocturnă? Oricum evenimentul era aşteptat de ceva vreme.

Ştirile vorbeau despre un conflict între cei doi fii, pe de o parte şi fiică, mai tânără decât ei, pe de alta.

Ştirea de ieri vorbeşte de favorizarea testamentară a fiicei, în devavoarea fratilor ei. Care fraţi ar fi contestat starea mentală precară la intocmirea testamentului. E îndoielnic ca un testament să fie legalizat fără o examinare medicală riguroasă.

Dar alt aspect e cel care-mi devine decisiv. Actorul ar fi dorit, legal, să fie înmormântat pe terenul ultimei sale locuinţe, aproape de mormintele propriilor câini.

Ei şi aici suntem atraşi de poate cel mai impresionant film în care jucase. Le Toubib. Făcut în 1979. Văzusem filmul pe la începutul anilor 90, pe un post românesc TV. Spuneam, în timp ce-l căutam, că Alain Delon îşi joacă propria metaforă. O cronică reluată în 2016, pentru o carte de cinema, rezervată pentru festivalul TIFF, cerea oarecum altă viziune. O analiză pe baza memoriei. Cu rezerva că o eventuală revedere, după alţi 20 de ani, ar presupune altă modificare.

Dar…

Dar personajul din film e părăsit de soţie. Se desparte de cele două fiinţe care-I rămăseseră apropiate, o soră şi prorpiul câine, apoi fuge, se refugiază într-un spital de campanie. Căci Europa de în război.

Întâlneşte o fiinţă diafană, asistentă medicală şi mizează un nou echilibru pe noua relaţie. Fata era muribundă, fără a o şti. Şi e ucisă de o maşină infernală de care mediul războiului e plin. Suferinţa de a fi fost părăsit de soţie e neglijabilă faţă de aberaţia noii lovituri. Personajul încremeneşte în stop cadru, precum în filmele de tinereţe, când murea spectacular, stârnind cascade de lacrimi în sălile de proiecţie.

Actorul a mai făcut destule filme ulterior acestuia. Ba chiar, în Le chien (1962) joacă rolul unui bărbat puternic legat de prietenia cu câinele său.

Wikipedia face o listă de 10 filme de maximă importanţă din cariera actorului. Majoritatea foarte cunoscute. Le toubib lipseşte.

Dar dorinţa celebrului actor de a fi înmormântat în pămândul unde-I zac proprii câini nu e doar semnificarivă. Profilul psihologic al personajului, medic militar, chirurg ambulant în plin război mondial e mai apropiat de firea actorului decât în filme mult mai cunoscute.

Am intitulat cartea scrisă pentru ediţia 2016 a TIFF cu o formulă pusă în circulaţie de patriarhul cronicii româneşti de cinem, D. I. Suchianu: Ȋn căutarea poveştii bis. E povestea care, în cepe în mintea spectatorului când iese din sala de proiecţie. O continuare a poveştii derulate pe ecran.

Ei, bine, hotărârea lui alain delon, de a fi înmormântat alături de câinii săi e o veritabilă poveste bis la filmul LeToubib. Care nu e socotot de Wikiedia, deci de critica globală cinematografică a făcea parte din cele mai importante 10 filme din cariera actorului.